Bezprizorniki – istoria violenței copiilor din Est: România copiilor mâncați de porci

Bezprizorniki – este un concept foarte bine definit în est: bine documentat și analizat, s-a scris enorm de mult și există chiar o întreagă literatură și cinematografie.

Bezprizorniki – este o categorie socială, atribuită tinerilor crescuți în afara sistemului tradițional sau modern de control și educație.

„Besprizornik” este format din verbul prizirati— a avea grijă, a supraveghea, a adăposti - format cu ajutorul prefixului bez- și sufixului -nic. La bază se află rădăcina proto-slavă *zorъ — a privi, a vedea.

El înseamnă literal „lipsit de îngrijire și supraveghere”. Cuvântul descrie un copil care trăiește pe stradă fără supravegherea părinților, fiind folosit în special pentru a desemna copiii orfani după războaie și revoluții.

În România folosim - copiii străzii: fenomen încă prea puțin documentat și analizat. Fenomen mai degrabă exotizat.

Context istoric? Deși termenul exista și înainte de revoluția din 1917, el a căpătat o utilizare masivă și o semnificație socială în anii 1920 în URSS pentru a descrie copiii rămași fără adăpost după Războiul Civil și foamete.

Imaginați-vă un Imperiu cât jumătate de glob care trece printr-un război civil teribil și lasă în urmă milioane de copii fără familii și unde statul nu dispune de instituții care să preia grija, protecția și controlul instituțional al acestora.

Deși conceptul de „copii fără adăpost” exista în Imperiu încă din secolul al XI-lea (de exemplu, mențiuni despre școlile pentru orfani), termenul a căpătat răspândire masivă și statutul de termen la începutul secolului al XX-lea.

Primul val (1914-1920): După Primul Război Mondial, Revoluția din 1917 și Războiul Civil, numărul copiilor rămași fără adăpost a atins proporții catastrofale — spre 7 milioane de persoane. Tocmai în această perioadă, termenul „copil fără adăpost” a devenit un concept juridic și social oficial.

Imperiile au multe probleme dar ai și o capacitate imensă de administrație – administrația este armata de bază a Imperiilor.

În 1921 a fost creată Comisia pentru îmbunătățirea vieții copiilor, condusă de – culmea - F. E. Dzerjinski - tatăl serviciilor secrete noului stat, care se ocupa de salvarea copiilor de pe străzi și din gări. Un rol cheie în reabilitarea „foștilor copii fără adăpost” l-a jucat pedagogul Anton Makarenko, care a creat sistemul coloniilor de muncă pentru copii.

Faimoasa pedagogie makarenko nu este un rezultat ideologic, cum se crede, ci o necesitate structurală socială: când ai 7 milioane de copii în stradă care se autoorganizează în bande asta e mai ceva decât un război civil. Modelul lui va fi preluat de multe state pentru că e eficient în timp de crize.

Semnificația contemporană? Astăzi, legea face o distincție clară între două noțiuni:

a. Copilul fără adăpost — copilul care nu are casă și nu are legături cu familia.

b. Copilul neglijat — copilul care are casă și părinți, dar aceștia nu își îndeplinesc obligațiile de a-l crește.

Statul modern este foarte atent la aceste aspecte căci el știe că, dacă scapă de sub control, procesul produce mecanisme de violență care devin autodistructive.

Istoria acestor copii se va repeta în valuri: după al doilea război mondial fenomenul iarăși explodează. Aceleași cauze: însă de data aceasta sistemul e mult mai radical – Stalin are deja instrumente de represive și control mai puternice.

Următorul mare fenomen de explozie a acestor grupuri sociale apare odată cu noile valuri de industrializare și urbanizare masivă.

Mutarea masivă a populației din rural în urban și încadrarea lor în alte forme de organizare decât cea tradițională produce un nou val imens de copii rămași în afara sistemului de ”supraveghere”.

La sfârșitul anilor 70 – discuția este dusă aproape oficial: apar multe cărți, filme documentare și filme artistice.

”Pațanî / Bad Boys” – primul cel mai important - despre adolescenți cu probleme care ajung în ceva tabără de corecție. Regizoarea e super talentată și inteligentă: Dinara Asanova. Ea lucrează nu cu actori ci cu adolescenți chiar din mediul pe care-l studiază. Aici vedem o întreagă generație de neadaptați contextului și societății în ansamblu. Chiar dacă filmul discută pe o linie etică - bine, rău, fapte sociale, penale etc - la suprafață apar o groază de probleme pe care pur și simplu societatea nu le discută și pentru care nu caută soluții. Probleme grave ascunse. Mimăm o societate ok - dar ea e profund corodată. Sună cunoscut? Acești copii reacționau cum îi ducea capul, instinctele - și modelele lor altele decât cele oficiale.

În anii 80 – pentru prima dată se descoperă existența bullying-ului școlar și apare faimosul film Ciucelo - Sperietoarea” de Roland Bâkov. Un film care a șocat mai ales în acel context de 1983/84 - e de fapt despre violența relațiilor dintre copii: ceea ce numim azi bullying. Dar aici vedem ceva mai profund decât simpla violență de copii - căci se petrece într-o societate destul de controlată cu o etică publică aproape religioasă, fie și formală. Cert este că produce în societate un efect foarte puternic - e anul 1984 când este văzut de mai toți tinerii și părinții lor. Eu intru în adolescență cu el.

Sfârșitul 80 – deja îmi este prea cunoscut și am povestit în Sălbaticii copii dingo ce însemna să fii adolescent în 80 – apare un fenomen masiv al creșterii acestor grupuri sociale.

Cauza? Dizolvarea societății organizate într-un anumit fel - slăbirea statului și instituțiilor lui - și schimbarea mecanismelor sociale care vor duce la revărsarea în stradă a unui imens număr de bande și forme de organizare paralele cu statul. Adolescenții joacă un rol decisiv.

Serialul pe subiect care a făcut valuri în Est – din păcate nu a ajuns la noi – unul dintre cele mai bune seriale apărute în ultima epocă - The Boy's Word: Blood on the Asphalt - 2023, regia Jora Kârjovnikov. Îl analizez în una din zile când apuc.

Ideea din spate e cum o societate în descompunere accelerează procesul de organizare a tinerilor care produc o violență teribilă și destructivă: dispare autoritatea de orice fel și se instituie autoritatea violenței anarhice.

Anii 80 dau în anii 90 – deja vine Generația canibală – și aici aveam vârful modern de scăpare totală de sub control a mecanismelor de acest tip în Est. Ceea ce începe în anii 80 devine în anii 90 un fenomen structural pentru că se dizolvă toate instituțiile vechi: statul se dizolvă, familia este esplodează iar strada și lupta pentru supraviețuire devin singurele forme organizate de viață.

Capitalismul de junglă scoate o violență structurală nemaiîntâlnită. Copiii și mai ales adolescenții devin armata instituirii unei noi lumi.

Aici vine amicul și preferatul meu Iura Bâkov și face un serial cu două sezoane – Lihie -90 – în care arată mecanismele: cum dizolvarea unui Imperiu, a unui regim și stat produce criminalizarea societății și o violență structurală totală.

Dacă înainte tata și fiul erau separați, pe baricade diferite: aici tata și fiul devin parte a violenței și crimei. Dispar minimele structuri de protejare și stopare a acestor mecanisme de reproducere a violenței.

De ce dau aceste exemple? Pentru că ele îmi sunt la îndemână și e o istorie comună – chiar dacă mult mai radicală decât la noi – iar fenomenul a existat din plin în SUA și spațiul anglosaxon pe care-l cunoaștem mai bine. Doar că acolo are puțin alte caracteristici și e decalat istoric față de Est. Dar fenomenele au existat global cu nuanțele specifice zonelor căci ele țin de istoria politică, socială și economică a regiunilor.

Violența copiilor nu crește în copac: ele sunt produse ale unor mecanisme sociale, economice și politice.

Să ne apropiem de final cu ceva concluzii.

Copiii nu sunt animale: nu dispun de acea formă de educație instinctual animalică: sunt ființe domestice. Dar să te ferească Dumnezeu de ființele domestice sălbăticite: asta e cu adevărat o violență de alt nivel pentru că are o încărcătură socială mimetică colosală.

Copiii sunt oameni în devenire de aceea noi știm din cele mai vechi timpuri ”că e nevoie de un sat ca să crești un copil”. Copilul e ca un buștean viu - pentru a ieși Pinocchio e nevoie de mulți oameni, multe instituții, de supraveghere și mecanisme de control, protecție și formare. Așa s-a organizat omenirea – de la sat și ritm de naștere la sistem de familie, mame, bunici, familii extinse, trib, sat, instituții de supraveghere până la modernele creșă, grădiniță, școală, muncă etc.

Bagi bușteanul - iese Pinocchio: știu sună dur. Dar viața este dură - nu ne-a promis nimeni o viață ușoară.

Nu ai aceste sisteme? Atunci extinderea violenței și haosului sunt totale: dacă nu ai instituții precum familie, grădinițe, școli, societate stabilă care garantează minima prosperitate etc. Dacă nu le ai trebuie să ai multă poliție și multe pușcării. Lipsa acestor mecanisme dă în Dzerjinski și Makarenko: adică în sisteme punitive și violente de control. A propos - Makarenko a făcut o treabă bună în acel context cu toate că eu sunt adeptul altui mecanism.

De ce toate astea? Primii ani sunt fundamentali – 0-7: dacă-i scapi de sub control: copiii sunt aproape terminați. Aproape imposibil de recuperat. Cealaltă perioadă sunt șanse dar cu condiția că ai avut control, stabilitate și minimă bunăstare ”în cei 7 ani de acasă” – fie și instituțional. În epoca tradițională rurală - lucrurile aveau un ritm verificat fie și cu probleme mulțime: dar era sigură - se murea devreme. Modernitatea aruncă în aer totul și are nevoie de instituții multiple.

După care vine epoca copilului adolescent unde violența e structurală căci vine transformarea, forța și nevoia de eliberare aproape instinctuală.

Când m-am mutat în Vaslui – unul dinte județele mele preferate - am descoperit un fapt deja împlinit. Și asta e în toată țara cu diverse variații.

Această violenta și scăpare de sub control a ”copiilor străzii” era specifică orașelor. Satele aveau încă mecanisme de control și supraveghere.

Satul nostru tradițional nu mai există de mult. Iar ce a făcut tranziția nici Ceaușescu nu a visat – le-a dizolvat, destructurat și dislocat total. Migrația, explozia familiilor, lipsa locurilor de muncă, școala abandonată, alcoolismul, lipsa instituțiilor statului, implicarea pasivă a bisericii etc au dus la apariția unor fenomene grave în rândul copiilor și adolescenților. Violența s-a mutat la sate - nu că nu ar fi existat dara cum a devenit endemică.

Satele au fost mult mai afectate decât orașele. Asta e un fenomen nou – post 90. Foarte puțin analizat, studiat și mai deloc reflectat în literaură și cinema. Vorbim foarte puțin despre el – facem și mai puțin.

Cauzele apariției fenomenului? Ele sunt bine cunoscute și documentate – mai puțin la noi.

a. Războaiele - au lăsat milioane de copii orfani sau separați de familii.

b. Sărăcia extremă, crizele economice și dizolvarea statului - Crizele economice și foametea - au distrus familii și au forțat copiii să supraviețuiască singuri.

c. Dezintegrarea familiei - Moartea părinților, criza locurilor de muncă, alcoolismul, violența domestică.

d. Prăbușirea structurilor sociale - Lipsa instituțiilor funcționale de la grădinițe la școli, instituții de protecție a copilului în perioade de haos politic și social.

e. Migrația forțată și dezrădăcinarea - Refugiați, evacuări, mutări masive de populație. La noi migrația economică a aruncat în singurătate sute și sute de mii de copii – copii crescuți în afara sistemului de protecție. Avem generații de copii crescuți fără părinți.

f. Politici statale insuficiente sau represive - Inițial, statul nu a avut capacitatea de a gestiona fenomenul; ulterior, unele măsuri au fost coercitive, nu preventive.

g. Urbanizarea rapidă - Orașele au atras copii rămași fără sprijin, unde supraviețuiau prin cerșetorie, muncă ilegală sau furt.

Mergeam prin satele cele mai sărace din Moldova – dar e valabil în multe alte regiuni, am verificat – și îmi zice o doamnă: vreți să vedeți niște copii mâncați de porci? Cum adică? Credeam că e o metaforă. Păi au rămas singuri și porcii le-au mâncat degetele.

Acest tip de poveste o auzi des în satele românești – e reală. E secolul XXI – și aceste fenomene se întâmplă în satul tradițional românesc care este total distrus.

Dar despre ei și traumele lor - data viitoare.

Și apropos - cred că România rămâne una dintre cele mai sigure țări din Europa la nivel de stradă - violența noastră e altundeva. Unde și oare de ce?

Desen/pictură: Daniel Brici - din seria excepțională: Copiii care nu se văd