Bogdan își închide Gestalt-ul sau despre ”Peștii cubanezi” terapeutici

Există în Est o replică pretențioasă venită în limbajul cotidian în ultima epocă a depresiei sociale unde terapiile au devenit precum religiile de pe vremuri. Doar că expresia care vine din zonele claselor educate s-a rostogolit spre popor și a căpătat o nuanță de folclor și mică înjurătură cu multiple semnificații.

Replica: A închide Gestalt-ul.

Când cineva rezolvă ceva zice: mi-am închis Gestalt-ul. Când cineva rămâne cuiva dator cu ceva îi zici: mergi și-ți închide Gestalt-ul. Când cineva te supără și îl ameninți cu ceva îi zici: poate-ți închid Gestalt-ul!

Discutând și analizând puțin ultima carte a lui Bogdan - asta mi-a venit în minte: Bogdan își închide Gestalt-ul!

Scriitorii buni în general nu trebuie să știe foarte clar ce fac -scriitorii prea deștepți scriu cam prost pentru că au mereu obsesia de a complica și de a explica prea mult. Nu e o regulă dar e o dominantă. Scriitorii buni - din punct de vedere intelectual - de obicei sunt mai degrabă mediocri. Mediocru nu e neapărat rău - la noi încă acest nivel e greu de atins în lumea literară. Ca să nu mai zic de critică unde nivelul e destul de jos. Mă rog, nu vreau să-mi supăr breasla dar nu cred că e un secret. Acolo mai e problema curajului de a spune și scrie în afara canonului dominat - oportunismul e o boală grea în provincii. Dar e o altă discuție. A propos - cartea de care vorbesc are și aceste teme.

Dar sunt, ca în orice domeniu, și destule excepții. BAS - cum îi mai zic unii lui Bogdan-Alexandru Stănescu - este nepermis de inteligent și cult. El s-a lansat mai degrabă ca un critic venit dinspre teorie - tare inteligent și ingenios în abordări. Teza asta e susținută nu doar de textele lui din prima perioadă cât și de felul cum coordonează colecțiile de carte: el nu doar că înțelege ci știe să și anticipeze traiectorii reflexive și estetice ale textelor unor autori. Asta e deja un nivel de inteligență, cunoaștere și înțelegere de mare finețe.

O spun aici nu în calitate de prieten - ne leagă o veche prietenie - ci în calitate de om căruia nu-i lipsește capacitatea de analiză și cunoaștere: cunosc cam tot ce mișcă-n țara asta și rar mi-a fost dat să întâlnesc acest gen de acuratețe în gândire.

La el se mai adaugă și un fond emoțional și un tip de frământare internă - cu traumele lui existențiale - destul de puternice care de obicei pot dăuna construcției textelor de anvergură. Și aici, pentru un scriitor, e necesară un soi de intensitate emotivă ”mediocră”. Emoțiile excesive dau în altceva - mai degrabă poezie în varianta norocoasă. Probabil de aici la el vine pasiunea pentru poezie - și în acest gen s-a expus. La poezie nu am o părere în ce-l privește. Am și eu niște limite ale gradului de incompetență.

Când s-a apucat de literatură - proză - am avut o strângere de inimă: îl credeam prea inteligent și prea emotiv - chiar dacă ascundea bine asta - pentru a reuși.

Nu i-am spus dar el știe că eu știu - suntem genul tăcut de prieteni: nu trebuie să ne spunem prea multe pentru a ști ce avem pe suflet. Noi comunicăm mult prin tăcere - dacă ne scriem iese o carte: așa i-am stricta debutul cu Ceea ce ne departe.

Bun.

Aveam această temere și reținere că nu va reuși din aceste cauze: inteligența și emoția excesivă ar putea face din textele lui ceva ce el nu va percepe ca ”mediocru”, iar asta ar face să sufere și mai mult. Pentru că e destul de pretențios la calitatea textelor.

Rezultatul a ieșit cum nu se putea mai bine. Aici deja cu cele trei volume - Copilăria lui Kaspar Hauser, Abraxas și Soarele negru – lucrurile s-au clarificat. Aveam unul dintre cei mai importanți prozatori ai generației sale. Nu am ce comenta prea mult: Bogdan a reușit să-și țină în frâu inteligența și emoția oferind un text de foarte bună calitate. Deja proba a fost trecută: între timp s-a și profesionalizat cum se cuvine unei meserii asumate.

Acum vine cu Peștii cubanezi – un secol de eseuri (editura TREI). Eu asta numesc: Bogdan își închide Gestalt-ul.

Ce înseamnă de fapt asta? Gestalt este un termen din psihologie – o pasiune veche a tovarășului. El provine din limba germană, unde Gestalt înseamnă o „formă, figură (chip), configurație, înfățișare”.

Conceptul de Gestalt - ce provine din psihologia germană - descrie ideea că întregul este mai mult decât suma părților sale. Acest principiu implică faptul că mintea umană organizează experiențele în întreguri unitare și semnificative, în loc să le perceapă ca pe o colecție de elemente izolate. Teoria Gestalt, și ulterior Gestalt-terapia, pune accentul pe percepție, pe integrarea conștientă a experienței și pe ideea de holism, unde elementele intrinseci (conținut, proces, context) sunt interconectate.

Ei considerau că psihicul uman tinde să completeze imaginile până la integritate (Gestalt — din germană mai înseamnă - „întreg, complet”). Un cerc desenat cu o linie punctată este totuși perceput de noi ca un cerc. În cadrul psihologiei – gestalt, ” Gestalt” este o structură integrală.

Sarcina principală a terapiei gestalt este de a ajuta omul să atingă integritatea, plenitudinea vieții. Toată lumea aspiră la aceasta, dar diferite acțiuni neterminate, emoții neîmblânzite și gânduri nefinalizate, acele „conflicte nerezolvate”, stau în cale. În situații de viață complicate, nu întotdeauna reușim să ne conștientizăm pe deplin emoțiile, să plângem durerea, să rostim toate cuvintele care par importante. Pentru a închide cercul.

Terapeutul gestalt ne ajută la înțelegerea unei experiențe (indiferent dacă este fericită sau dificilă) în toată plenitudinea ei, la asumarea emoțiilor, paradoxurilor, conflictelor, gândurilor obsesive, conflictelor nerezolvate — pentru a putea în cele din urmă să treci peste situație și să mergi mai departe.

Pentru a închide cercul. Textul lui e precum metafora Cercului hermeneutic. Cercul hermeneutic este un proces circular de interpretare în care sensul unei părți a unui text este înțeles în raport cu întregul text, iar sensul întregului este înțeles prin înțelegerea părților.

Doar că la el Cercul hermeneutic este și Cerc hermeneutic existențial.

Bogdan face acest text asemenea unii terapeut-gestalt – textul- gestalt – prin care vine să închidă un cerc, o situație de viață: toate situațiile. Bogdan închide un ciclu nu doar literar ci și existențial. Aici cred că e marele lui pariu -și cred că va reuși.

Bogdan cu această carte își închide Gestalt-ul: unul de împăcare cu sine, cu lumea în care trăiește – cu toți.

Pare a fi un text pentru sine - pentru a închide definitiv cercurile vicioase destructive care mereu nu se mai închid. E un text care îi aduce pacea dar e un text mai mult de atât: el spune tranșant multe lucruri care trebuie spuse. Pentru a aduce pacea nu trebuie să ascunzi ci trebuie să clarifici lucrurile pe care le tranșezi. Nu te mai temi de nimic, nu te răzbuni, nu mai duci lupte inutile: le clarifici și le închizi – definitiv.

Bogdan își închide Gestalt-ul cu o carte terapeutică superbă – nu am citit totul ci doar o mare parte din eseuri. Voi reveni aplicat pe ea căci mă privește direct: eu încă umblu cu Gestalt-urile explodate.

Mă bucur pentru el că a reușit asta: de la această carte va începe o altă epocă pentru el. Dar asta e în viitor.

În Predica de pe munte singurii numiți ”fii ai lui Dumnezeu” sunt cei ce aduc pacea. ”Ferice de făcătorii de pace, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” Se pare că această calitate de a te împăca și împacă pe sine cu cei din jur e o mare calitate - până și Dumnezeu se emoționează.

Citiți-l: e terapeutic – te ajută să-ți închizi Gestalt-ul. Măcar pentru o scurtă perioadă.

De fapt voiam să-l sun să spun că nu pot să ajung la lansarea de azi că am cursuri și m-am întins la vorbe. Voi mergeți sau comandații cartea. E de leac.

 Fragment din volumul Peștii cubanezi. Un secol în eseuri de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărută la Editura TREI.

Spre sfîrșitul anilor 1980, sfîrșitul copilăriei, pentru că generația mea s-a maturizat prematur peste noapte – o noapte care a durat zile întregi, între 16 și 25 decembrie 1989 –, bunicul meu a încercat să mă inițieze în filatelie. Mi-a dăruit un clasor roșu, învelit în pînză, și două plicuri, unul roșu, celălalt albastru, capsate, pe care scria Poșta Română și care conțineau timbre. Mi-a făcut un scurt instructaj, deși nu se pricepea nici el prea mult, din care am învățat să manipulez dreptunghiurile și pătratele de hîrtie lucioasă cu o pensetă, să le introduc în clasor, să creez serii, paradigme, teme, subiecte. Am devenit iute pasionat de acest hobby, dar din motive cu totul diferite de cele ce animă un filatelist adevărat: noua mea preocupare, care a venit aproape simultan cu descoperirea cititului (cînd am atribuit spontan sens cuvintelor, apoi frazelor dintr-o carte, roșie și ea, fără ca cineva să asiste la acest act divin și maniacal), se înrudea îndeaproape cu o contemplare activă a obiectelor din Gestalt: acum însă puteam manipula obiectele, puteam crea serii, înrudiri, îmi clădeam singur cadrul reveriei. Astfel, simpla colecționare s-a transformat repede într-o vînătoare a unor subiecte și teme, necondiționată de valoarea lor sau de alte motive obiective, ci doar de efectul pe care contemplarea lor îl avea asupra mea. Îmi clădisem singur o piramidă a valorilor, în funcție de efectul pe care-l aveau asupra mea și de intensitatea acestuia: nu mă interesau timbrele cu sportivi de la diverse olimpiade, nici cele cu subiect istoric, cu tablouri, dar începeam să simt un fior straniu de plăcere cînd din plicul cumpărat de la poștă se ițeau cîte un dinozaur, animale sălbatice sau, iar aici ajungeam în vîrful piramidei, peștii exotici de pe timbrele emise de Republica Cuba. Erau ființele cele mai colorate, mai drăgălașe și mai contrastante cu lumea exterioară. Dacă incursiunile în afara apartamentului de două camere din cartierul Berceni erau coborîri în Infern, atunci seria mea de pești cubanezi reprezenta ascensiunea spre Paradisul dantesc. Nu mai conta faptul că peștii nu veneau neapărat din Cuba (ci și din Congo sau Zair, Madagascar, Togo și Benin), pentru mine au rămas mereu cubanezi, poate prin asociere cu singurele bomboane decente care ajungeau cîteodată la noi, la fel de colorate, și care erau numite „cubaneze“. Timbrele cu pești au devenit în memoria mea poarta de acces către o singurătate germinativă, o infirmerie a sufletului, spațiul subacvatic unde mă pot retrage pentru a mă regenera. 

Am recunoscut întotdeauna existența acestei porți de acces spre spitalul personal la scriitorii de care m-am îndrăgostit. De altfel, așa mi-am făcut selecția figurilor psihopompe: după gradul de inadaptare la exterior. În același timp, am admirat fără rezerve, de la distanță, scriitorii și intelectualii care înfruntau majoritatea și aveau curajul de a intra în ring. Însă admirația exclude adesea înrudirea, presupune o îndepărtare aproape imposibil de anulat. 

Am fost întotdeauna circumspect în fața atitudinii publice, a frondei și a „culturii de estradă“, după cum îi spunea Constantin Noica. Am preferat discreții, melancolicii, basoreliefurile de pe ziduri umbrite, în dauna statuilor scăldate în lumina solară. Zbieretele mi-au zgîriat întotdeauna auzul, bănuind automat că ar fi expresia unui „etic gol“ (același Noica) sau, mai pe șleau, că luptătorii de estradă nu se pot abține să-și exercite narcisismul și histrionismul. 

În vara anului 2023, în penultima zi a unui refugiu organizat de luni bune și menit activității care mă definește, adică scrisul, dar de care îmi este foarte rar dat să am parte, am devenit obiectul unui conflict public, pus în poziția de a-mi apăra romanul de debut, publicat cu șase ani înainte. Intuisem deja de cîteva luni că „rețelele de socializare“ îmi fac rău, intuiție care dusese la blocarea propriului acces cu ceva vreme înainte. Așa că am fost ferit de contactul direct cu opiniile celor două tabere care s-au format în jurul subiectului, mai exact al „rasismului“ cărții mele. Au avut grijă însă diverși prieteni să copieze luările de poziție și să mi le trimită, în ciuda rugăminților mele de a fi scutit. Apărarea mea s-a rezumat la un singur text, prin care argumentam importanța unui discurs dur, propriu anilor 1990, în creionarea unui personaj-narator care-și trăise copilăria în acei ani și care sfîrșea, la 40 de ani, singur, alcoolic și violent, produsul perfect al haosului epocii „de tranziție“. Pentru un om care și-a trăit toată viața citind și scriind, într-o relație simbiotică cu textul literar, lipsa oricărei identități între narator și autorul unui text literar ține de o evidență a cărei demonstrație este ridicolă. Nu mi-am dat seama însă că receptarea ficțiunii trecuse prin cîteva schimbări de paradigmă pe care nu le-am conștientizat, pentru că pînă atunci nu mă atinseseră personal, ci erau mai curînd zvonuri din războiul altora. În discuție a fost implicată (de către un ziar de scandal) o doamnă lector din Statele Unite, de la o catedră de gender studies, care mi-a demonstrat că am scris o carte proastă și, într-adevăr, rasistă. În acele zile mi-am amintit, deși nu-mi ardea deloc de rîs, de o reclamă din chiar anii descriși în Copilăria lui Kaspar Hauser, în care o familie autohtonă este frisonată de sosirea „mătușii din Italia“, încărcată cu daruri din Occident, printre care și un înălbitor-minune. Argumentele aruncate au fost puerile, ordonate în jurul a două paradigme cognitive diametral opuse: pe de o parte, grupul cuvioșeniei generale, pe de alta, retrogradul, rasistul, netalentatul de mine, care nu înțelegea cît de mult rău a făcut publicînd așa ceva. Au existat foarte multe voci de scriitori și de cititori care au luat apărarea cărții, dar pînă la urmă au fost eclipsați de corul vînătorilor. 

Aduc acest eveniment în discuție pentru că el m-a obligat să-mi recitesc romanul cu ochi mai puțin inocenți decît pînă atunci, ochi neliterari. Rasismul e incompatibil cu acea inteligență pe care o presupun atît literatura de calitate, cît și lectura ei. În același timp, e cert că ne temem unii de ceilalți (da, Sartre, la care o să revin în capitolul Camus, dar și Stendhal, în Roșu și negru – „la différence engendre haine“) și că eforturile de a nega această emoție negativă în fața celorlalți țin de un ideal uman care însă, ca orice ideal, nu e din lumea asta. Iar rolul literaturii, așa cum o văd eu, nu e acela de a prezenta idealul, ci de a arăta lumea așa cum e: simplul fapt de a o exhiba ca atare e forma supremă de a o critica. Lumea contemporană e pe alocuri mai bună decît cea din anii 1990, asta e sigur, însă e și mai rea. Depinde cum privești problema și de cît de mult ai înțeles din ce ai trăit. 

Scandalul rasismului imaginar m-a ajutat însă enorm: ca orice introvertit mulțumit cu universul din propriul creier, tindeam, la rîndul meu, să idealizez statu-quoul. Aveam impresia – înduioșătoare – că textul literar este citit cu aceeași reverență de toată lumea, iar asta, deși nu am chiulit în facultate de la cursurile de teoria literaturii. Placa de mormînt peste întregul scandal a fost așezată de către un tînăr poet și critic care mărturisea că romanul meu fusese una dintre cărțile lui preferate, dar că acum, în lumina scandalului, realizează rasismul ei și-și cere iertare că nu l-a depistat la primele lecturi. A fost replica ce a dat măsura ipocriziei odioase care a înconjurat această mică furtună din paharul cu apă al literaturii noastre aduse în spațiul public, o autocritică demnă de anii 50 ai secolului trecut, ce mi-a amintit de o glumă răsuflată care circula prin cartierul muncitoresc unde am crescut și care se încheia cu interogația retorică: „Așa tînăr și deja Gheorghe?“. 

La toate astea am avut un singur antidot: plimbări interminabile prin București, ascultînd podcastul lui David Runciman, Past Present Future, într-o încercare ridicolă de a mă extrage evenimentelor. Întîmplător, tema emisiunii săptămînale era în acea perioadă „Marile eseuri ale secolului al XX-lea“ și m-am ambiționat să împletesc mersul cu ascultarea podcastului și cu o relectură a fiecărui eseist abordat de politologul britanic. De multe ori m-am trezit poziționîndu-mă pe malul opus interpretării lui politizate, așa că am încercat treptat să dezgrop rădăcinile propriei interpretări. Cu timpul, am înțeles că preferam să citesc acele eseuri în paralel cu o altă lectură, a biografiilor respectivilor autori, și că citirile succesive au revelat fire care leagă invizibil diferitele feluri de revoltă. Întîmplător (sau, mai degrabă, nu), multe dintre aceste teme au legătură cu feluritele discriminări care au pătat fața secolului al XX-lea. Am acceptat dorința mea de a le citi de cîteva ori și de a le interpreta ca pe o formă de penitență pentru o crimă necomisă, dar și ca pe o variantă de terapie intelectuală. 

Toate eseurile mele dedicate acestor scriitori sînt exerciții de admirație, lecturi de identificare și, în majoritatea lor, pretexte pentru a întoarce ocheanul și a mă strecura în acel spațiu sigur, clădit în vremea peștilor cubanezi și rămas nevizitat de atunci. 

Eroii acestei cărți sînt scriitori (de fapt, aceasta este și „demonstrația“ din eseul despre Freud, anume că Interpretarea viselor e o operă de ficțiune, neînțeleasă ca atare nici măcar de autorul ei) care provoacă. Există o certă voluptate în polemica intelectuală – sau chiar în situarea insulară – pornind de la care neregularitățile țărmului continental devin mult mai evidente. Aceeași voluptate poate fi identificată și în poziția de „victimă“: narcisismul poate fi hrănit și negativ, ceea ce-i trebuie este simpla afirmare a „unicității“ sale. Nu pretind că știu cum s-a simțit Ezra Pound în cușca lui, dar pot să jur că voluptatea aceasta era măcar un fir din ghemul de mizerie în care se transformase creierul lui. 

M-a interesat în carte profilul scriitorului care se manifestă prin eseu, spațiu literar unde nu este epuizată o temă, urmînd algoritmul logicii de liceu, ci unde, prin divagație, omisiune, corsi e ricorsi, sînt epuizate toate fațetele unei ipoteze, chiar dacă se contrazic, ca în nuvela lui Akutagawa. În același timp, așa cum scria Walter Benjamin, literatura poartă în ea ceva ce nu poate fi rezumat sau tradus – ceva aflat dincolo de mesaj, subiect, temă, iar acel ceva este tocmai specificul ei. Eseul, fără a pierde din farmec, face un pas mai aproape de continentul realității prin simplul fapt că vocea îi aparține în mod asumat autorului (chiar și în cazul unor artificii precum cele folosite de Virginia Woolf). 

Trăim într-o epocă în care simpla lectură a unei cărți de literatură a căpătat aspectul unei vînători cu copoi sau, ca în romanele lui Fenimore Cooper, al unei expediții de cercetășie. Lectura nu mai poate fi inocentă „politic“, tocmai pentru că cititorului i se cere vigilență dinainte de a deschide cartea: autorul poate fi în greșeală, fie că vrea, fie că nu. Intervine aici, ca reacție din partea autorului, o autocenzură pe care o simt din ce în ce mai pregnant în literatura contemporană: se dau lupte hermeneutice care au acaparat atît publicul cititor, cît și industria editorială în sine, în accepția ei extinsă. Se rescriu cărți, se schimbă titluri, sînt descalificați autori, se reconfigurează canoane cu o încrîncenare demnă de cauze mai puțin ridicole și, mai nou, a apărut și instituția „sensitivity reading“-ului, care nu face altceva decît să instituționalizeze o funcție care căpătase formă și amplitudine și care a funcționat și în România timp de patru decenii, purtînd numele de cenzură. Se dorește cu nesaț ca literatura să devină cuminte, propagandistică și tautologică. Un infinit text care să spună că Răul e rău și Binele e bine.