Caftul sau între dragoste și bisturiu: un student la medicina militară pe câmpiile Bărăganului

Recent a apărut la editura Nemira ultimul roman semnat de scriitorul Florin Chirculescu: Caftul.

Florin Chirculescu (de profesie chirurg toracic) s-a născut la București în 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista SF JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeași editură. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat nouă volume. Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu (Nemira, 2017) este prima operă de ficțiune pe care a semnat-o cu numele său real. În 2022, publică Solomonarul (n’autor, Nemira), căruia îi urmează Spre Nord prin Sud-Vest (Tritonic, 2025), Orfanii și Caftul (ambele apărute în n’autor, Nemira, 2025).

Vasile Ernu discută pe îndelete cu Florin Chirculescu.

Dragă Florin Chirculescu, am mai povestit, dar să o luam de undeva: spune-mi te rog când ai decis să dai la medicină și de ce la medicina militară? Era diferită de cealaltă?

R: Decizia a venit printr-a X-a. Tata voia să fac politehnică, dar eu voiam să dau la filozofie și să fiu scriitor. Îmi imaginam că-s foarte deștept, dar asta nu m-a ținut decât până m-am apucat să citesc Critica Rațiunii Pure, când m-am prins că nu-s chiar atât de inteligent... Tata îmi zicea: ce să faci, bă, cu scrisul, te cenzurează ăștia, nu vezi? Plus că, ce meserie e aia de scriitor? Ce? Mark Twain n-a fost pilot pe Mississippi? Dostoievski n-a fost inginer? Cum să fii scriitor dacă nu cunoști viața, și cum să cunoști viața dacă n-ai o meserie? Ei, și cum bâjbâiam așa, neștiind ce să fac, am ajuns să citesc într-a X-a Citadela, de A.J.Cronin, și Cartea de la San Michele, de Axel Munthe. Așa m-am prins că varianta pentru mine era să fac medicină, nu politehnică, după cum mă bârâia tata la cap.

De ce medicină militară? Eh, aici e mai simplu. N-am dat la medicină militară 😊, ci la „medicina pe vapor”, pe locurile pe care Ministerul Transporturilor le plătea Facultății de Medicină Militară. De ce voiam să fiu medic pe vapor? În primul rând, fiindcă voiam să călătoresc. În al doilea rând, ca medic de vapor, aveam șanse mari să „rămân” afară, în Vest – ăsta fiind visul multor români din anii socialismului. Nu-ți dai seama cât de mult detestam socialismul, noi cei de aici!

 Pentru a înțelege contextul mai larg: spune-mi cât de mult diferenția viața de liceu față de cea de student? Era o trecere atât de mare sau era cumva în trepte? Se schimbau găștile, stilul, viața?

R: Diferența era de la cer la pământ. În facultate aveam înfiorător de mult de învățat – în primele luni am crezut că n-o să fac față la cât aveam de citit, eram îngrozit, pe bune. Dintr-odată, m-am trezit că trebuie să parcurg de zece ori mai multe materiale decât la liceu. La anatomie, cel puțin, erau mii de pagini de reținut, plus că trebuia să le învăț în două feluri, descriptiv și topografic, enumerativ și geografic, ca să zic așa, ceea ce însemna două maniere radical distincte de a studia aceeași materie. Nu se mai termina, domnule, mereu aveai de citit. Așadar, nu au fost transformări treptate, căci profii ne-au aruncat brusc în apă: înotați, bă, lasʼ că vă descurcați voi! Hai, nu mai faceți nazuri, citiți până nu mai puteți!

Cât despre găști, s-au schimbat și ele, normal. A existat o întrepătrundere, nu zic nu, dar, emoțional cel puțin, una simțeam alături de cei pe care-i știam din școală și din liceu, și alta față de nou apăruții din facultate. Cu toate astea, distracția era cam la fel, plus că pe atunci aveam cu toții o mare supărare, ne înțepa un ghimpe nașpa, catastrofic, de care nu scăpam: societatea socialistă, pe care o înjuram din toate pozițiile și indiferent de gașcă. „Dușmănia” asta, resimțită de toți tinerii, se concretiza într-o atitudine de semifrondă, că doar nu eram nebuni să ieșim pe străzi la demonstrații, în plin totalitarism. Rezultatul era aderența la un anumit cod vestimentar și de atitudine (pantaloni evazați, plete în cazul băieților, fuste mini, la fete) și la un tipar muzical aparte, occidental, bineînțeles. Țoalele, aspectul și muzica – astea ni se păreau căile de eliberare pe care le parcurgeam în gașcă. Rockul era liantul, ce mai tura-vura, cu varietățile progresiv, de paranghelie, britanic sau american – mai rar ascultam „metale grele”, noi eram cu Pink Floyd, Genesis, Yes și King Crimson. Ei bine, toate chestiile astea, dar în special blugii și muzica, ne dădeau o senzație - of, of, of! – de pseudoelită. Uite, bă, ce muzici ascultăm noi, ăsta era subtextul pe care-l simțeam, uite că suntem altfel, domnule, nu ca restul lumii, suntem deosebiți, nu uniformi, așa cum vrea socialismul. Eram snobi, n-are sens să mint, dar, chiar și-așa, ne manifestam cu mai mult respect față de cei din jur decât văd că se întâmplă în ziua de azi. Pe undeva, pare paradoxal, dar asta-mi amintesc.

Eliberarea maximă o căpătam la 2 Mai – Vama Veche, acolo aveam senzația că deveneam noi înșine. „Gașca” devenea majoritară, acolo erau mult mai mulți inși care gândeau ca noi, decât milițieni, profi și activiști. Acum, c-am spus asta, îmi dau seama că România era străbătută de o falie, că era profund schizoidă – ce încerc să spun e că până și activiștii de partid erau critici față de ce trăiam, abandonându-și rolurile în care-i distribuia socialismul, când se simțeau în siguranță. Ei, bine, locul în care și noi, și ei ne simțeam în siguranță era Vama Veche de atunci, nu făcătura consumeristă de azi. A fi acolo era fain, mediul era anarhic, discuțiile erau libere, nu te cenzurai, făceai nudism, chefuiai, trăiai simplu – pecerismul se oprea la Limanu – Mangalia, iar noi trăiam senzația că pătrunsesem într-o țară numai a noastră, fără constrângeri. Și zău că Vama Veche avea mai puține constrângeri chiar și decât lumea de azi!

 Dacă e să ne referim la studenția de atunci: ce definea cel mai bine viața de student al anilor 80? Ca stil de viață, de distracție, de grupuri, de muzici etc? pe lângă cartea multa pe care pe care o făceați?

R: Ce aș mai adăuga? Se chefuia fioros, mult mai tare decât după 1989. Pe de altă parte se citea mult (literatură, filozofie etc.) – cu mult mai mult decât după anii 2000. Ce să fiu cinstit, am făcut și o sumedenie de „tâmpenii”, cam de neconceput într-un stat totalitar. Bine, nu ne drogam, dar aveam alte maniere deplasate de escapism. De pildă, sexul era mult mai liber, ca o recădere estică a culturii hippy, pe care n-o bănuiam (doamne fe!) de legături atât de strânse cu stânga. Mă rog, n-o dădeam chiar în orgii, că ne era stavilă gelozia, dar în rest... 😊 

O chestie care pe vremurile alea se petrecea cu muuult mai des decât azi erau ieșirile în natură și activitățile sportive. Aveai - n-aveai treabă, băteai mingea, înotai, te duceai pe munte, și nu doar la ski – făceai drumeții, dormeai la cort, știai să faci focul, încasai vicisitudinile naturii în măsura mai mare decât azi. Lumea era mai dinamică, și, totodată, mai obișnuită cu greul, pe care-l accepta mai ușor. Și mai era ceva ce-mi vine acum în minte: controversele erau mai onorabile decât azi. Un punct de vedere contrar era relativ ușor de acceptat. Ah, și să nu uit de bridge, fiindcă la bridge se întâmpla să ne mai certăm: bridge-ul era o marotă generalizată printre studenți, fără discuție. Și bridge-ul a fost un motor escapist-eliberator, uitai de Ceașcă  și de Comitetul Politic Executiv când licitai trei trefle, două pici etc.

Un alt lucru aparte, cred, era că de multe ori cântam noi înșine – mai toți cântau la chitară, unii chiar compuneau, până și eu am făcut-o. Îmi amintesc că, pe la 22 – 23 de ani, mergeam acasă la un coleg foarte bun și înregistram piese rock/folk, cu două chitări și trei voci, prietena lui fiind o vocalistă de excepție. Nu știu de ce făceam asta, căci nu exista perspectiva de a urca pe o scenă; bănuiesc că o făceam din pură plăcere, fără finalitate, ne simțeam bine cântând, nu mint. Câteodată cred că muzica a fost cel mai teribil motor al libertății noastre, muzica ne-a menținut trează dorința de libertate.

 Volumul tău nou are un loc de desfășurare care azi trebuie explicat puțin. ”Studenții bucureșteni de la Medicină Militară sunt trimiși în Bărăgan pentru muncile agricole patriotice.” Ce însemnau ele pentru studenții de atunci dincolo de propaganda oficială?

R: N-aveai cum să scapi de munca patriotică! O încasai încă din școala generală. Nu era neapărat un lucru rău, dar era impregnată cu aburul ăla socialist-totalitar, care o transforma în ceva detestabil, era un alt clește prin care socialismul îți ocupa timpul, demonstrându-ți cine e la butoane. În ce consta munca? Ne duceau în fabrici, în depozite agricole, strângeam gunoaiele de pe străzi sau din parcuri – chestiile astea sunt prizate azi de educația corporatist-progresistă, care, nefiind atașată unei ideologii franc totalitare, îi conferă o aură de integrare benefică în comunitate. Adevărul e că PCR-ul habar n-avea să-și vândă marfa (nici nu prea avea ce), comparativ cu neoliberalismul, care se pricepe să pară trendy – bine, neoliberalii încă nu ne-au presat suficient încât să devină detestabili, dar se îndreaptă cu pași mari într-acolo, și ei încep să domine societatea într-un mod neplăcut!

În ce mă privește, progresismul actual e un iacobinism latent, cu un PR bun, cât să ne facă să înghițim cârligul, înainte să-i așeze în capul mesei pe cei care vor strânge șurubul, chestie din ce în ce mai vizibilă apropo de dreptul la liberă exprimare, de pildă. Așa încep totalitarismele, pretind un anumit mod de exprimare. Vreau să spun că mai bine ne educăm copiii, chiar dacă-i scump și ne mănâncă timpul, decât să-i abandonăm corectitudinii politice, care deschide calea privării de libertate.

Să revin, însă, la muncile agricole. O lună pe an, toamna, studenții erau duși pe câmp, să strângă recolta. Chestia asta ne enerva, normal, mai ales din pricina propagandei PCR, care susținea că socialismul e societatea cea mai avansată de pe pământ. Noi ne întrebam: cât de avansați suntem, tată, dacă recolta se strânge cu studenți și cu militari? Ce-i minciuna asta ordinară?

De scăpat, n-aveam cum să scăpăm de munci, decât prin scutire medicală – cum fac azi unii copii la sport. Dar, odată ce ne pomeneam în inima Bărăganului, printre rânduri de vii sau pe câmpuri de legume, de cum eram prinși în laț, așadar, profitam și ne distram în disperare. Și, uite-așa, am ajuns să facem niște chefuri ca de sfârșit de lume. Țin minte că în anul IV, la Zimnicea, când ne-au dus la cules de sfeclă, noi dădeam seara fuga la Alexandria, la căminul de nefamiliști unde erau cazate fetele. Nu dormeam mai mult de 5 – 6 ore pe săptămână, căci dimineața munceam, iar după-amiaza ne căram la petreceri – făceam naveta între chefuri pantagruelice și munci enervante. Era o sămânță de deșănțare în toată povestea asta.

 Când ai decis să revii la acele vremuri – mai ”realist” chiar dacă nu te abții de ”derapajele” stilului ”suprarealist”: cum ai regăsit acea perioadă în minte și memoria ta?

R: Deci Caftul a început așa: am auzit o piesă phonk contemporană, care mi-a sugerat anii `80. E vorba de Light up, cu Pooty, care are trimiteri sonore în zonele soul și Tamla Motown, pe care le ascultam la chefuri, când aveam chef de apropiere fizică. Inițial am dorit să fac doar un exercițiu stilistic, despre o după-amiază în care niște tineri de 21 – 22 de ani pleacă la ferma la care locuiau fetele.  Mă interesa să găsesc cadența unor fraze, să speculez un anumit lexic, atât.

Apoi, însă, am plonjat cu totul în pățaniile acelor ani. M-au luat pe sus, ce mai, și am decis să comprim șase ani de facultate și patru sesiuni de munci agricole într-o poveste cu relativă unitate de timp și spațiu. Aș putea să pretind c-am găsit nush` ce sensuri ascunse în pățaniile cu pricina, dar aș minți: pur și simplu m-am bucurat de nostalgie. M-am prins cât de mișto e să fii tânăr, mi-am amintit cum gândeam, a fost pur și simplu fain să scot din memorie niște blocuri vechi de evenimente, care au prins patină, am fost încântat să-i evoc pe prietenii din tinerețe. Ei, și cum aș fi putut să mă bucur de toate astea altfel decât descriindu-le realist?

Am fost la lansarea cărții și am observat că mai toți colegii tăi – erau mulți – se regăseau ca și cum le-ai scris tu ceea ce ei au trăit și ți-au relatat. De unde acest efect?

R: Păi... noi am făcut medicină militară – prilej de nervi, pe de-o parte, și de legături strânse, pe de alta. Legăturile dintre militari, chiar și cele ce se dezvoltă în pace (slavă Domnului!), se structurează altfel, au o trăinicie a lor, un lexic special (la început a fost Cuvântul, da?), un anume tip de umor, o tendință la a face haz de necaz, un alt metabolism al dezgustului, al urii și al prieteniei. Trăirile din mediul cazon se conglomerează în ceea ce se numește ésprit de corps – camaraderie militară, pe românește. Într-o gașcă în uniformă se vor petrece mai multe pățanii pe muchie de cuțit decât într-o gașcă de civili, se știe, fie și numai datorită faptului că milităria implică o criză a locuirii, o înghesuială, o aglomerație, un alt fel de a relaționa cu colectivitatea și cu... șefimea.

Este totuși o poveste de dragoste? Delicată dragoste căci personajele sunt mai speciale de unde apar o mulțime de conflicte politice, sociale și existențiale. Nu aș vrea să dau spoilere: dar cum a venit și de ce ai ales să pui dragostea la munci agricole patriotice?

R: Caftul e în primul rând o poveste de dragoste! Și da, e o dragoste delicată, trăită printre adversități. De ce dragoste? Pentru că dragostea există chiar și când ne prefacem că nu e sau că nu contează. O formă de dragoste există indiferent de context: mai aprinsă sau mai moale, mai de durată sau care arde rapid, posibilă sau imposibilă, survenită pe nepusă masă sau clădită atent, cu coloratură sexuală sau, din contră, pusă la colț de sex. Dragostea e peste tot, ia naștere indiferent de mediu. Pe de altă parte, în toată tristețea aceea denumită „munci agricole în socialism”, dragostea era, ca și muzica, o formă de escapism, îți îmbuna zilele, transforma un mediu precar în ceva mistuibil. Și-atunci, cum să nu ia naștere povești de dragoste? Câteodată dragostea puncta decisiv, la modul că mulți colegi și-au găsit perechile atunci, acolo, la munci agricole, în Bărăgan.

Totul se desfășoară în Bărăgan  -  ”ferma Dragalina, pe ruta Ciulnița – Slobozia – Ograda” – tu ai ales locul sau așa s-a întâmplat? Eu sunt fan Bărăgan – Dobrogea și Bărăgan e topul meu românesc. Îl descrii bine. Cum e pentru tine această zonă?

R: Am fost în locurile cu pricina în anul I de facultate. Acolo am muncit, acolo am chefuit, pe acolo am umblat ca orbeții, încercând să scăpăm de povara unor munci la care nu ne pricepeam și pe care nu le doream. Țin minte că m-am străduit să găsesc ceva plăcut în zonă, ceva de care să mă atașez, dar mi-a fost imposibil. N-am păstrat decât câteva momente care m-au încântat – dar ce încântare și ce amintiri! Suplinesc, parcă, golul emoțional pe care l-am trăit cea mai mare parte din timp în acel areal geografic minimalist, sec, obositor. Doar cerul era șocant acolo.

Ai și orașul. Ai Titan. Spui undeva: „Mie îmi place orașul foarte mult. […] E greu să te plimbi pe străzile astea și să nu capeți o dragoste față de orașul ăsta, pe care, altminteri, trebuie să-l înjurăm”. Cum era Bucureștiul acelor ani și cum a evoluta relația ta cu el?

R: Domnule, eu sunt mândru că sunt bucureștean! Totdeauna mi-a plăcut Bucureștiul – are niște chestii speciale, de sat uriaș, cu curți , grădini și pălățele mai mult sau mai puțin faine, care creează o atmosferă bizară, aparte. Nu e Paris! Nu e nici Londra (thanks God!), și nici Budapesta, dar uite că mie îmi place: îi știu poveștile și chiar și mizeria lui îmi spune ceva. În plus, văd cum ar putea să crească, să devină un oraș special, cu totul și cu totul particular, unic în felul lui.

Bucureștiul anilor `80 era sumbru, sumbru de tot! Întunecat, friguros, cam cum se pregătește să fie și-acum! Uite, azi dimineață (19.02.2026) am retrăit la baie senzația din noiembrie 1981, când nu-mi venea să cred că apa caldă nu se mai încălzea odată! Am lăsat-o să curgă și apa nu se încălzea – așa a început frigul din anii `80 și așa a fost și azi, prefațând, mă tem, niște ani similari. În București, frigul e adus de politicieni – atunci erau comuniști, azi sunt liberali sau distilat-progresiști, dar sunt la fel de nefaști pentru oameni și pentru oraș, pe cât a fost și boierimea care se deplasa în calești lucitoare pe un Pod al Mogoșoaiei care duhnea a fecale vânturate de șobolani. Bucureștiul e orașul care îndură orice, de la conducători imbecili până la kitsch florid, trecând prin sărăcie cu parapon și aroganță bișnițărească. Dar e și orașul Parcului Cișmigiu, al Ateneului Român și al străzii Dumbrava Roșie, orașul în care au scris Petru Popescu, Petru Dumitriu și Camil Petrescu, orașul cu cele mai teribile amurguri de început de decembrie. Și, nu mi-o lua în nume de rău, e orașul cu cele mai frumoase femei de pe pământ!

 Spune-mi te rog dacă a fost greu să revii la timpul de atunci? La ”acele vremuri”, la ”acei oameni” sau doar e o muncă de scriitor pe care o faci detașat?

R: Nu, nu mi-a fost deloc greu. Mă întorceam la ai mei, pricepi? Mă regăseam. Greu mi-a fost doar cu stilul, care a presupus altfel de chestii față de ceea ce fac de regulă.

  Mai am o curiozitate: cum îți vedeai  viitorul atunci? Cum te vedeai tu ieșind la pensie, cum vedeai lumea din viitor? Și ceva s-a împlinit sau ai multe nemulțumiri? Realitatea actuală e cea din viitorul studențesc de atunci?

R: Din păcate, vedeam un viitor doar afară din țară! România mi se părea un fund de sac. Acum nu-s foarte sigur c-afară e cu totul mai bine – financiar e mai bine, administrativ, la fel, dar în rest nu mi se pare că țintele mele occidentale din anii `80 se îndreaptă într-o direcție bună, satisfăcătoare pentru unul ca mine. Vestul arată mai bine decât Sud-Estul, dar nu mai văd în Occident decât o pelerină de ploaie la adăpostul căreia să câștigi bani – nimic altceva. Nu cred în pseudodemocrația comisiilor non-majoritare de la Bruxelles, care au un cuvânt greu de spus pentru întreaga UE, și în care o făptură ca von der Leyen e protejată în loc să fie luată la întrebări. Și aici mă refer inclusiv la mandatul de ministreasă a apărării din Deutschland, Deutschland, über alles, după cum văd că s-ar cânta iar, cu nesaț. Prefer o Germanie care produce automobile, uneia care face parade militare și rachete de croazieră.

Revenind la Caftul, în anii 80 NU mă gândeam la pensie. Nu mă gândeam la familie. Nu mă gândeam c-o să-mi iau un apartament sau o casă. Cel mai mult mă gândeam că voi scrie – mă gândeam la literatură mai mult decât la medicină. Îmi imaginam c-o să fiu psihiatru, dar sunt tare bucuros că în cele din urmă am devenit chirurg toracic. Mi-e clar că tata a avut dreptate: n-aș fi putut doar să scriu, să nu am și o meserie, iar când meseria asta e chirurgia toracică, nu pot să spun decât c-am fost foarte norocos. Trăgând linie, realitatea de-acum, de aici, e mai bună decât ce-mi imaginam la 20 – 25 de ani, cu rezerva că mi se pare că ne întoarcem pe nesimțite la ceea ce a fost – nu la un socialism putred, ci la un libertarianism scăpat de sub control. În concluzie, cu tristețe o spun, există o singură „țară” în care merită să emigrezi: un cont bancar gras, cu care să-ți ridici baraje față de societate și de politicieni. Păcat că nu știu să-l câștig, contul ăla bancar gras...!