Căminul 16 din „Hașdeu” – templul studentului de pe Strada Vomei

A fost lansată a II-a ediție + varianta electronică (aici eBook) a ultimii mele cărți: Generația Canibală. Cartea maturității, editura Polirom. Cu această ocazie public un fragment apărut în italiană, germană, rusă și engleză.

Acum cu 11 desene de Artiom Sivolap din seria Căminul

Anii ’90. Cad regimurile comuniste în tot blocul estic, URSS se dizolvă şi sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcţiile plini de speranţă, entuziasm şi o poftă nebună de viaţă. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alţii rămân în statul proaspăt înfiinţat, Republica Moldova, iar alţii fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenţi basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniţi în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Românii şi basarabenii par două triburi distincte care vorbesc aceeaşi limbă, dar cu alte înţelesuri şi care practică alte ritualuri. Peste toţi însă vine o nouă lume, cu o mulţime de tentaţii, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată şi mărfuri fără număr – şi ei au ales: Always Coca-Cola. Noua epocă le oferă chiar mai mult: pe lângă libertate şi speranţă, le aduce inflaţie, şomaj, dezindustrializare. Se trece de la producţie la comerţ, nimeni nu mai doreşte să fie – toţi vor să aibă. Societatea devine un adevărat carnaval şi comerţ pe mormintele vechii lumi: din epoca comunistă direct în epoca western a Estului nostru sălbatic. Iar din tot acest vârtej se naște o nouă generaţie: generaţia canibală.

(Fragment)

Căminul 16 din „Hașdeu” – templul studentului de pe Strada Vomei

 Căminul 16 din „Hașdeu” era de departe cel mai faimos din Cluj. La nivel de ţară intra în top cinci, după calculele mele. Mai era botezat şi „butoiul cu spermă“ şi stătea cocoţat sus, în capătul celei mai cunoscute străzi studențești, pe care gura lumii o poreclise Strada Vomei.

Căminul 16, care era cel mai mare, semăna cu un hotel de două stele cu zece etaje de la Mamaia şi devenise un soi de citadelă a masculinității transilvane. Aici se adunau băieţi din toate cotloanele Transilvaniei – dar şi ale Bucovinei, Moldovei, Banatului şi chiar ale Basarabiei. Era un fel de casă temporară – de tranzit : ca o cetate în oraş în care erau cazaţi temporar tinerii studioşi.

De la intrare locul semnala insistent că e de băieţi: căminele tinerilor bărbați miroseau altfel decât cele de fete. Mirosul lor aducea mai degrabă a grajd, a grotă sau a unitate militară scăpată de sub control unde transpiraţia şi gunoiul fac atmosfera prezenţei masculine. La căminele de fete era un miros domestic – avea ceva din aerul de casă părintească. De aceea, când intra un băiat în căminele de fete, devenea un mieluşel sfios, chit că în 16 răgea ca un leu. De ce? Căminele de fete îi aminteau de mama, de bunica şi asta făcea din orice brută violentă, din orice mascul feroce un mieluşel firav care trezea spontan milă. Fetele preluau aceşti mieluşei şi îi umpleau de inimioare şi sentimente materne.

Profesorul Codoban, care avea să‑mi fie coordonatorul unui doctorat pe care nu‑l voi termina niciodată, preda cel mai faimos curs de la UBB la acea vreme – hermeneutica iubirii –, la care se stătea la coadă; la cursul ăsta celebru în epocă spunea: bărbatul este o scrisoare ce circulă de la mamă la soţie. Iar în aceste cămine se simţea din plin asta. Ok, tinerii bărbaţi nu erau chiar nişte scrisori ca în filosofia structuralistă şi poststructuralistă franceză la modă pe atunci, ci mai degrabă un soi de animale de companie – erau în tradiţia transilvăneană prima sau cel mult a doua generaţie de români la oraş – pe care nu era bine să le laşi de capul lor, că fac din orice, chiar şi din viaţa lor, un cămin 16 ca în „Hașdeu”.

Astăzi despre Căminul 16 s‑ar zice că era templul masculinităţii toxice – dar pe atunci aceşti termeni nu existau şi perspectivele erau diferite. Lumea era toxică prin natura ei, dar la acea vreme nici prin cap nu ne trecea asta: noi eram convinşi că trăim cea mai mare libertate şi epoca tuturor posibilităţilor, iar fericirea ni se părea că era undeva la doi paşi mai jos de Strada Vomei – şi va apărea în cinci minute.

Când am intrat în camera prietenilor, m‑am speriat. Am văzut multe camere de cămin – aveam deja peste opt ani de stat în cămin. Dar ce am văzut în Templul studenţilor de la Cluj m‑a speriat. Era o mizerie cum numai în câteva filme americane şi ruseşti mai văzusem.

Peste tot erau aruncate haine nespălate de multe luni. Vedeai câte un ciorap nepereche pierdut pe jos, pe masă sau pe pervaz. Ciorapii de mult trecuseră de faza nevoii de a vedea apă – dezvoltaseră un microunivers complex care te avertiza printr‑un miros hotărât. Bagajele stăteau desfăcute şi înşirate prin toată camera, ca un simbol al haosului total. Pe masă erau borcane desfăcute, brânză împuţită, slănină tăiată la ultima sărbătoare de acum câteva luni şi lăsată în durerea ei să se topească şi să se năclăiască, bucăţi de ceapă descompuse. Dacă le dădeai la o parte, găseai straturile tuturor sărbătorilor sau venirilor de acasă, cu toate meniurile posibile, dar având deja straturi geologice de mucegai aşezate pe ele, ca un demers estetic al unei ordini fireşti, naturale într‑o cultură a descompunerii. Peste tot zăceau aruncate sticle, în special de bere, ce dominau numeric şi‑ţi creau o idee despre preferinţele alimentare ale celor cazaţi acolo (asta dacă ţinem seama că, până una, alta, în Germania berea e considerată aliment). Trebuia să fii atent cum şi pe unde calci, ca să nu aluneci pe vreo sticlă sau să‑ţi înfunzi piciorul în vreo scrumieră plină ochi, improvizată dintr‑o farfurie sau o cutie de conserve. De fapt, scrumierele alea nu că erau pline, ci de cele mai multe ori dădeau pe dinafară, ca nişte munţi rezultaţi prin încreţirea scoarţei.

Printre toate aceste straturi şi forme geologice compuse din sticle, şosete şi resturi mai vedeai cărţi, caiete sau foi A4 xeroxate sau cu însemnări de la cursuri. După cărţi puteai deduce la ce facultăţi sunt locatarii fiecărei camere.

Cele patru paturi – care după ’90 deveniseră aproape obligatoriu şase –puse în cele patru colţuri nu mai fuseseră aranjate de la „primirea“ camerei, care se făcea pe la sfârşt de septembrie : albiturile nu se mai foloseau de mult îtrucât ar fi fost un semn de lipsă de respect pentru această stare de lucruri. Albul nu era o culoare care să se vadă prin fumul dens al atmosferei Căinului 16.

—      Eu unde o să stau? am zis speriat şi îgrijorat.

Adi s‑a uitat la mine lung, cu un ochi puţn îchis, şi a zis flegmatic :

—      Nu te speria, e vorba doar de masa critică de jeg. Dacă jegul din cameră a depășit masa critică e descurajant să te mai apuci să pui ordine în haos, aşa că jegul creşte exponențial. Teoria masei critice corelează de asemenea cu teoria cercurilor vicioase ş virtuoase a lui Putnam. Din punctul ăla poţi să ieş din el doar prin intervenţa unui factor din afară care să rupă cercurile vicioase, precum vizita unor rude sau parteneri sexuali.

Adi, un tip flegmatic căuia îi era lene şi să vorbească, avea un foarte bun spirit de observaţe şi chiar dacă vorbea rar, intervenea la subiect ş cu un umor sofisticat şi enervant de smart ass, de‑ţi venea să‑i întorci buzele la spate. Asta, fireşte, când era treaz.

Era, cred, student la Psihologie, cu toate că eu eram convins că e la Filo, căci umbla cu un cârd de la Filologie – iar noi, cei de la Filosofie, dispreţuiam din tot sufletul găştile literare şi filologice. Ni se păreau nişte proşti cu ifose de genialitate care credeau în inspiraţie ca în ceva divin şi cu care nu prea aveai ce discuta. În teoriile din gaşca noastră, literaţii au cam stricat tot ce ţine de reflecţie şi gândire critică în cultura română. La rândul lor, ei ne dispreţuiau pentru ifosele noastre de filosofi sofisticaţi şi complicaţi inutil. Cele două triburi se priveau reciproc cu un dispreţ profund până ajungeau la o bere sau în Căminul 16. Mă rog, studenţii de la Litere şi de la Filosofie nu aveau nicio vină, dar noi aveam de dus o luptă. Mai târziu Adi avea să se răzbune pe grupul nostru Philosophy & Stuff ironizându‑ne în romanul său pe bune/pe invers. Dar într‑o altă viaţă.

La un moment dat auzisem că plecase la muncă în Noua Zeelandă – a fost printre primii care au plecat. De foame a plecat, căci salariul de profesor de şcoală era atât de mic, încât nici pâinea nu o asigura, iar Clujul devenea tot mai scump.

Era, ca şi mine, copil de intelectuali de ţară, de undeva de pe lângă Sibiu, pompat cu meditaţii, multă educaţie şi carte ca să scape de sărăcie. În vechiul regim aşa se scăpa de sărăcie şi de viaţa la ţară cel mai uşor: prin educaţie. Doar că a venit 1990 şi noi nu ştiam decât să citim, să gândim, să scriem şi să comentăm – să bombănim regimurile, oricare ar fi fost ele. Dar pe asta nu mai dădea nimeni doi bani în noua orânduire. Toată investiţia părinţilor în noi, toată educaţia, se întorsese împotriva noastră: era un balast mai degrabă decât o valoare de schimb. Acum se cereau alte aptitudini, pe care noi nu le aveam. Aşa că pe noi scria „şomeri“ sau „carne de tun“. Adică: pe noi să nu contaţi în construirea noii orânduiri capitaliste, aşa cum nici cei vechi nu au contat prea mult. Aveam să devenim însă nişte luzări profesionişti de mare clasă: a trebuit să ne adaptăm la noul regim precum gândacii de bucătărie – norocul nostru că în capitalism nu exista criză de gunoi.

Adi avea însă dreptate aici. Aceste camere nu aveau cum să se mai schimbe din proprie iniţiativă. Fiecare, când sosea în cameră, dădea la o parte de pe masă strict cât să‑i încapă borcanul sau cartea şi mai adăuga un strat nou de jeg acelor multe straturi deja acumulate.

Existau doar două momente care făceau să apară revoluţia – adică să se facă o curăţenie totală care să schimbe din temelii aspectul camerei.

Cel care funcţiona repede şi sigur era sosirea părinţilor unuia dintre locatari. Asta genera o mobilizare rapidă şi eficientă a tuturor. Familia încă funcţiona într‑o formulă ancestrală. Oricât de îngălat şi de leneş, studentul clujean rămânea bântuit, confucianist, de ruşinea faţă de genitori şi de pietatea filială. Toţi înţelegeam asta, nu aveam cum să nu înţelegem, în definitiv eram parte din aceeaşi schemă. Mai ales că mulţi eram copii din rural sau din urbanul mic, unde ierarhiile acestea funcţionau perfect încă. Faptul că vin mama şi tata să mă vadă putea face minuni din camerele acestea aparent condamnate pentru totdeauna la mizerie.

Era o mobilizare totală, chiar dacă precară şi de scurtă durată: era ca un examen formal care trebuia luat şi uitat a doua zi. Nu schimba nimic consistent în evoluţia camerei de cămin : era o chestiune de zile până ce entropia, transformările biologice complexe şi putoarea se înstăpâneau din nou.

În sfârşit, al doilea caz capabil să aducă schimbarea – dar de data asta una de durată – era apariţia unei fete care se muta cu unul dintre locatari. Asta schimba radical situaţia. Ca prin minune, acel grajd, acea grotă sau acea unitate militară de o mizerie violentă, cu un grad de haos exploziv, se transforma şi devenea un spaţiu amenajat şi curat: dispărea mizeria, lucrurile căpătau o ordine şi o logică. Unitatea militară demobilizată, grota bărbatului, se transforma imediat în ceva domestic care‑i amintea de mama. Şi asta dura atâta timp cât fata locuia alături de cei patru bărbaţi scăpaţi de mama lor.

Schimbările în acest caz erau de durată – consistente. Nu mai era examen, ci un soi de educaţie sentimentală executorie constantă. Dar, când cuplul se destrăma şi fata dispărea din cameră, normalitatea masculină revenea în toată splendoarea ei. Mizeria şi haosul puneau din nou stăpânire pe cameră şi revenea vechea ordine mondială a Căminului 16, cu urlete războinice în noapte ca semn de eliberare şi înstăpânire masculină totală.

Ţin minte că, în prima dimineaţă după ce am dormit în această cameră, m‑am trezit sufocat şi cu ochii înlăcrimaţi de atâta putoare. Era musai să plec de acolo.

Mizeria de cămin are uneori o melancolie aparte şi ceva profund care te apropie de gândul morţii. Mizeria aceea ne sugera că şi noi ne vom descompune aşa cum se transformau straturile de mâncare rămase pe masă şi acoperite de mucegai: oare eram oameni sau ciuperci ?

Începusem să citesc un poet pe care‑l mai vedeam la Iaşi prin Copou: aducea puţin cu Esenin în tinereţe. Avea părul creţ – sau cel puţin aşa părea de la depărtare – şi nişte ochi limpezi şi naivi, dar care, chiar dacă luminoşi de sinceritate, ascundeau o suferinţă ce încă nu era lăsată să iasă.

Poate doar în versuri se mai simţea. Mai mereu îşi trăgea capul între gulerele hainei de parcă ar fi vrut să se ascundă şi umbla pe Copou gârbovit ca un semn de întrebare, de parcă ar fi vrut să întrebe revoltat, dar timid: eu ce caut în lumea asta ?

Amestecul lui de timiditate, sinceritate şi revoltă tihnită, dar foarte inteligentă părea să fie ca un refuz de a participa la lumea noastră. Pe Copou, tânărul poet, pe care eu îl îndrăgisem, părea ca un predicator ratat, mereu alcoolizat sau mahmur, care predică în noua lume a unui western sălbatic sfârşitul lumii în care deja trăiam, dar numai el ştia. Nu ne chema la pocăinţă, ci la refuzul de a trăi fericiţi ca nişte idioţi în tragedia şi descompunerea lumii noastre. Era precum un mic proroc drag mie – Osea, care voia să trăiască toate păcatele lumii pentru a arăta, ca un adevărat proroc, decăderea lumii în care trăim.

Umblam prin Căminul 16 şi recomandam tuturor să‑l citească pe acest poet de care nu ştia nimeni şi despre care eu eram convins că e noul Bacovia şi Eminescu împreună: era unul, Sociu – acest Osea de Copou. I ar poemul lui „Fratele păduche“ era imnul anilor ’90 :

în fiecare seară mă întorc în cămin abătut

pentru că nu e nici unşpe

şi eu aş mai fi rămas

eu aş mai fi băut

cu prietenul meu eugen care a alergat după ultimul troleibuz

 deschid uşa

rugându‑mă să nu fie nimeni în cameră

să fie plecaţi la discotecă sau oriunde că

îi urăsc nici măcar

şi e ciudat dacă e camera goală

parcă parcă încep puţin să‑i iubesc

 din clipa‑n care îmi scot bocancii

mă simt condamnat

ceva ireversibil ca o vasectomie

pentru că până dimineaţă nu mai am putere

să mă mişc

şi de‑afară se aud muzici

mă întind în pat mă gândesc la vechii mei prieteni

la un crăciun fără zăpadă

la cheful de la costel

când ne‑am culcat fiecare cu cine am apucat

şi ne‑am trezit a doua zi cu păduchi

credeam că numai eu am şi mi‑era ruşine

şi ceilalţi la fel

mihaela credea că a molipsit‑o pe soră‑sa

şi eu credeam că i‑am luat de la daniel

care ieşise din puşcărie

paula i‑a spus mihaelei

şi laura a zis că am fost şi eu la un

chef de‑al vostru

şi m‑am umplut de păduchi

marcel s‑a ras în cap

eu m‑am tuns

fetele s‑au dat cu gaz

 după câteva luni

la o bere

ne‑am luat mâinile‑n dinţi şi‑am mărturisit

astfel am aflat că nu daniel era vinovatul

că el ieşise din puşcărie doar cu ploşniţe

că povestea pornise de undeva

 din afara noastră

şi în fond totul se explica prin dorinţa

simplă

omenească a unui păduche însingurat

de a sărbători crăciunul cu noi