Cu cele mai bune intenții. Biserica Ortodoxă Rusă și puterea – de la Gorbaciov la Putin

Recent a apărut volumul care tocmai a luat unul dintre cele mai prestigioase premii pentru non-ficțiune Prosvetitel: Ksenia Lucenko - Cu cele mai bune intenții. Biserica Ortodoxă Rusă și puterea – de la Gorbaciov la Putin, Alma-Ata, StraightForward, 2025.

O să fac o mică sinteză, e un subiect care-l cunosc prea bine și sunt la curent cam cu mai toată literatura de specialitate de limbă rusă, engleză, franceză sau germană pe subiect.

Săptămâna viitoare voi publica un text despre Teologia atomică a Kremlinului. Iar peste puțin timp – Teologia mântuiri prin războiul ”sfintei democrații” – a Casei Albe.

Recomand cu această ocazie să citiți textul publicat recent de mine aici: Antihristul astăzi: sau despre noua teologie a Kremlinului și Casei Albe care se intersectează - Despre paralelele dintre putinism și neo-reacționarismul american de Ilya Budraitskis.

 Autoarea și contextul

Ksenia Lucenko este jurnalistă și specialist în studiul religiei, cu o concentrare pe Biserica Ortodoxă Rusă — și, din 2024, înscrisă de autoritățile ruse în registrul „agenților străini". Cartea apare în cadrul programului StraightForward, o inițiativă care ajută la scrierea și distribuirea nonficțiunii oneste despre Rusia — cea care nu poate fi tipărită înăuntrul ei. Lucenko a scris despre BOR (Biserica Ortodoxă Rusă) timp de un sfert de veac și a fost martoră la evenimentele-cheie ale istoriei bisericii din de la începutul epocii post sovietice. Cartea se sprijină pe sute de surse documentare și pe zeci de interviuri exclusive.

 Întrebarea centrală

Punctul de plecare este un contrast care taie respirația. La începutul anilor '90, preoții Bisericii Ortodoxe Ruse îndemnau soldații sovietici și ruși să nu ucidă frați, chiar dacă ordinul venea de sus. Astăzi, aceiași preoți — sau urmașii lor în odăjdii — promit viața veșnică celor care pleacă să omoare. Preoții ”sovietici” păreau mult mai creștini și umani decât cei ai ”democrației verticale” marca Putin

Cum s-a ajuns aici? De ce, din toate drumurile care se deschideau după prăbușirea URSS, Biserica a ales tocmai drumul familiar, cel pe care îl știa din reflex — modelul stalinist, biserica domesticită și subordonată, biserica la cheremul puterii?

Lucenko formulează asta cu o luciditate care doare: „La începutul anilor '90, ortodoxiei ruse i-a fost dat o șansă. Relațiile cu tânărul stat democratic puteau începe cu o pagină albă: religia nu prea îi preocupa pe reformatori, dar în societate exista multă încredere față de Biserică, curiozitate, disponibilitate."

O șansă imensă folosită greșit. Sau, mai exact — nefolosită deloc. Sau aș zice eu chiar mai mult: o răsturnare de situație și o formă de politizare – ceea ce se va numite religarhie: un amestec de putere financiară și putere politică în slujba puterii – un soi de oligarhie religioasă.

 Structura și narațiunea

Cartea începe cu moartea preotului Alexandr Men — ucis în septembrie 1990, la poarta propriei case din suburbia Moscovei. Men este simbolul căii ”șansa pierdută”: cea mai importantă figură religioasă a perioadei Gorbaciov, părinte spiritual al unei întregi generații de intelectuali sovietici întorși la credință în ultimii ani ai imperiului.

Șaisprezece capitole — șaisprezece reportaje lungi care construiesc, cărămidă cu cărămidă, portretul Bisericii Ortodoxe Ruse de azi. Canonizarea familiei țariste și scandalurile care au însoțit-o. Turnee ale moaștelor tratate ca spectacole de masă. Dosarul Pussy Riot. Relațiile cu diversele structuri. Ancheta despre „patriarhul tutunului" Kiril — cu ceasul său care dispărea din fotografii. Procesul împotriva lui Iuri Șevcuk. Toate se adună într-un tablou al unei instituții care poate declara, cu seninătate, că „Domnul Iisus Hristos nu a condamnat pedeapsa cu moartea" sau că „trebuie să naști mai mult, ca să nu-ți fie atât de frică și de greu când te desparți de cineva" (cu refferire la ostașii ce pelacă la război).

Aceasta nu mai e teologie prea creștină. E altceva.

Iar în centrul narațiunii se află ascensiunea patriarhului Kiril. Lucenko citează chiar pilda lui preferată despre propria copilărie: Volodia Gundeaev era elev bun, dar aproape singurul din școală care n-a intrat în pionieri; când profesorii au început să preseze, el a răspuns că nu are nimic împotrivă să poarte cravata roșie — cu condiția să meargă cu ea la biserică duminica.

Morala? Nu victoria micului credincios, ci principiul: crucea plus cravata roșie este strategia de bază a Bisericii instituționale. Din vremea sovietică încoace, formula n-a variat: optimism personal plus supunere față de putere.

Un soi de Tânără Gardă a lui Fadeev dar comunistă și creștină. Pentru cei mai tineri amintesc: era hitul literar al ideii de sacrificiu uman pentru cauza idei comuniste.

Noi, cei crescuți în Est, știm perfect cum funcționează asta. O știm din familie, o știm din biografie, o știm din viață. Mă rog: bizantinismul românesc e mai lunecos – să moară capra creștină a vecinului.  România e singura țară cred unde Partidul Comunist plătea întreținerea preoților. Dar e o altă discuție.

 Teza și interpretarea

Lucenko o spune răspicat: „Timp de treizeci de ani, an după an, Biserica — și ca instituție oficială, și ca comunitate de oameni — a ales consecvent, la fiecare răscruce, drumul care a dus-o la complicitate în cel mai sângeros și mai perfid război din Europa de după al Doilea Război Mondial."

Mecanismul acestei alegeri, așa cum îl descrie cartea: BOR și-a schimbat libertatea pe privilegii, iar puterea era profund interesată în acest schimb. Nu e o conspirație. E ceva mai rău: e o logică structurală.

Cartea se închide cu povestea preotului Aleksei Uminski — om venit din mediile neformale sovietice, cunoscut pentru activismul său mediatic, misionar și caritabil — eliminat în cele din urmă din BOR prin caterisire și amenințare cu arestul. Soarta lui reia, în oglindă, soarta lui Men din primele pagini. Cercul se închide.

Iar Lucenko trage concluzia: probabilitatea ca vreun viitor patriarh moscovit să povestească că simbolistica pionieriei putiniste nu i-a stânjenit credința este incomparabil mai mare decât șansa ca în fruntea BOR să ajungă vreodată cineva din mediile disidenților sau a unor creștini asumați. Sună cunoscut? Predicatorii de la Casa Albă ce zic?

 Receptare și rezerve

Cartea a primit premiul special „PolitProsvet" al premiului „Prosvetitel" — una dintre cele mai prestigioase distincții rusești în domeniul nonificțiunii. Jurnalista Katerina Gordeeva o caracterizează drept un răspuns cronologic, cu un ton impecabil la întrebarea cardinală: cum s-a ajuns ca BOR nu doar să aprobe tacit, ci să susțină activ războiul și uciderea, devenind parte a statului.

Criticile nu lipsesc. Un recenzent de la Sota Project observă că în fața cititorului nu stă un lanț de argumente logic înlănțuite, ci mai degrabă o pătură din petece — tabloul se formează, dar cu goluri și lacune, iar cititorul nefamiliarizat cu mediile ecleziastice riscă să plece cu o imagine simplistă. Alții notează că nu e o cercetare istorică în sens strict, ci jurnalism — dar jurnalism bun, documentat, asumat.

 În loc de concluzie

Благими намерениями — „Cu cele mai bune intenții" — este, înainte de orice, o carte despre capitularea instituțională. Nu despre niște răufăcători care au vândut conștient Biserica Puterii. Ci despre oameni cu intenții bune, care la fiecare răscruce au ales răul mai mic și au ajuns, la capătul drumului, la răul cel mare.

Cei care am trăit în Est știm această poveste. Am văzut-o la părinți, la bunici, la profesori, la preoți. E povestea supraviețuirii care devine, fără să vrei, poveste a complicității. Tonul Lucenkăi e trist — al unui credincios care a privit prea mult timp și prea atent. Iar asta, paradoxal, este și singura garanție a onestității sale.

Personal cred că e o carte utilă – scrisă de pe o poziție liberală asumată (nu e rău sau bine ci o constatare) – dar cu observații decente greu de combătut mai ales pentru cineva care-și asumă poziția creștină și crede că rolul Bisericii e cu totul altul: că e pe lângă Kremlin, Casa Albă sau Cotroceni...