Cum ne văd cei din Kiev & Odessa?

M-a sunat o jurnalistă din Kiev care studiază România, face și un doctorat pe relația România - Ucraina. Știe bine și Republica Moldova. Chiar foarte bine. A învățat româna. Întâlnit pentru un mare interviu.

Am discutat mult - o interesa cum ne-am integrat noi basarabenii în România, citise cărțile mele - înțelegea bine lupta dintre muștar și maioneză. Discutat mult despre Ucraina, România, R. Moldova etc.

La un moment dat atingem câteva teme ca de exemplu: România este cea mai puțin prezentă și cunoscută țară dintre vecini în Ucraina. Până la război nici Ucraina nu era prea cunoscută aici.

Noi de 35 de ani ne chinuim să producem canale de cunoaștere și relaționarea cu ”ai noștri”, ”pământ românesc” etc cum e Basarabia dar ce să mai zic de Ucraina. Și asta ține de mulți factori dar mai ales de un soi de ”auto colonizare”: de felul cum e compartimentată geografia mentală cultural, valoric, mimetic etc. București crede că e vecin cu Paris, Londra sau New York nu cu Sofia sau Kiev. Și da, București e micul Stambul, nu micul Paris. Dar mintea noastră funcționează altfel căci ne-am programat așa. Și e greu să faci schimbări - Odessa, care e la doi pași, e un oraș inexistent pentru noi deși e unul dintre cele mai fascinante orașe ale acestei pârți de lume.

La Kiev au funcționat și la ei alte complexe: pe unele le știm, pe altele nu. Dar cert este că nu prea suntem pe harta lor mentală și de cunoaștere: cultural, economic, turistic - cum vreți.

În prima fază a războiului România era mai degrabă loc de trecere: puțini se așezau aici. De ce? Mulți factori - dar orașe precum București, Timișoara, Iași sau Cluj - pot fi foarte atractive pentru ei. Suceava la fel, prin proximitate.

Sau Constanța prin infrastructura marină: Odessa este unul dintre cei mai mari furnizori de resursă umană pregătită pentru infrastructura marină. Cunosc deja mai mulți ucraineni mutați aici pe acest tip de job - infrastructura marină e una dintre cele mai globale infrastructuri. Sau Suceava și Iași care pot deveni hub-uri universitare pentru studențimea din Ucraina.

În general zona aceasta universitară nu e mai deloc folosită: suntem țara în UE și e foarte atractivă pentru tinerii ucraineni. Polonia oferă enorm de multe facilitați și oferte atractive pentru tinerii ucraineni: la noi zero discuții și proiecte. Bun, rămâne întrebarea: mai avem universități? Căci degradarea de acolo atinge cote alarmante.

Țin legătura cu mai multe familii de ucraineni care s-au așezat aici: cu unele foarte apropiate. Și observ cu și-au schimbat percepția. Dacă la început erau foarte sceptici și distanți - acum, după doi ani de ședere aici și muncă, au o părere incredibil de bună. Au început să se adapteze și să aprecieze stilul semi balcanic din București dar destul de cosmopolit și ușor de dus la nivel de viață cotidiană.

Ce m-a surprins plăcut în discuție aseară cu jurnalista din Ucraina: că ea privea spre România ca spre o țară de succes. Și înțeleg că asta e ceva mai general: așa ne privesc mai nou. Adică, părem noi mai stranii așa pentru ei - nu suntem nici bulgari, nici sârbi, nici polonezi sau unguri - dar ne-au ieșit lucrurile tare bine. Așa ne văd ei: românii ăștia mai pe improvizație, mai pe chef, mai pe neseriozitate - așa mai lejer-lăutărește - dar le-a ieșit pasiența în mai toate lucrurile.

Adică România arată diferit în dependență de unde o privești: dacă o privești dinspre țările nordice - oleacă doare. Dacă o privești dinspre Africa - suntem aproape Franța fără trenuri bune, dar aproape.

Dacă o privești dinspre Ucraina - unde se pare că totul a explodat ca proiect de țară - atunci România este o țară de succes.

Adică atunci când jurnalista m-a pus să enumăr marile noastre eșecuri de țară - păreau glume pe lângă eșecurile lor post 90.

Asta-mi aduce aminte de vorba unui amic din Ierusalim. Când l-am vizitat și întrebat ce presă citește și dacă mai reușește să fie întreg cu atâtea catastrofe. Și el mi-a zis așa: citesc dimineața presa locală și mă ia de cap: toată lumea ne urăște, vinovăție imensă, crime și corupție, că nu ripostăm destul la atacuri, că suntem slabi - suntem catastrofa lumii, cei mai năpăstuiți și obidit popor al planetei. Dar după aceea iau presa antisemită și acolo aflu că noi conducem lumea, noi dregem și facem, că nimic din ce se întâmplă pe lumea asta nu e făcut fără noi și că de la politic la business și de la știință la divertisment noi controlăm totul. Și atunci mi se face mai bine pe suflet....

E o glumă, firește - dar depinde mult de pe ce poziție vezi lucrurile: din ce poziție privești lucrurile. E ca în zicala lui Creangă: ”Știu că sunt prost dar când mă uit în jur prind curaj “.

Interesant că ea tot pune întrebări și eu îmi dădeam seama că am și mai multe întrebări dar na - așa era formatul.

Important e că avem Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (ce e aia?) - și nici o instituție care să se ocupe de vecinătatea Estică - tare importantă pentru noi - unde e o improvizație totală cu experți la limita de jos a cunoașterii care traduc din rapoartele lui Friedman - boje moi...

Dar e interesantă această percepție care se schimbă datorită necazului venit peste ei. Dar asta nu ține mult dacă nu facem ceva.

Deocamdată să sperăm la Pace! Să putem bea cafeaua unii la alții - și de ce nu, să ne cunoaștem mai bine vecinii.

Geografia reală e foarte importantă: ea nu se schimbă ușor. Puterile se mai schimbă - vecinii rămân.

Foto: Kiev, Odessa, București - orașe vecine pe care am onoarea să le știu prea bine.