Despre abandonul universitar: ”Este evident că tinerii din mediul rural pleacă cu 25% șanse de a face o facultate, ceea ce reprezintă o calamitate națională și o crimă socială”
România se confruntă cu una dintre cele mai ridicate rate de abandon universitar din Europa, depășind 50% în unele facultăți, comparativ cu media europeană de aproximativ 20%. Astfel, aproape jumătate dintre studenții înscriși nu finalizează studiile. Care sunt cauzele și ce efecte are acest fenomen asupra societății noastre?
Vasile Ernu discută cu trei sociologi reprezentativi:
Bogdan Bucur - sociolog, lector universitar la Departamentul de Sociologie, Facultatea de Științe Politice, SNSPA.
Adrian Hatos - sociolog, profesor universitar, Directorul Școlii Doctorale de Sociologie a Universității din Oradea
Florin Poenaru - sociolog, lector la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București.
Aflăm despre abandonul universitar din România: aproape jumătate dintre studenții înmatriculați la programe de licență nu finalizaseră aceste studii cu diplomă. Care ar fi principalele cauze?
Florin Poenaru: Abandonul e determinat de liniile de clasă și teritoriu. Studenții care renunță sunt preponderent cei care vin din familii fără capital economic suficient să susțină anii de studiu, din orașe mici sau rural, și fără resursele care să amortizeze costurile reale ale vieții universitare. Reale pentru că multe dintre costuri sunt ascunse sau de regulă neluate în seamă. Sunt două probleme care se intersectează: diploma universitară nu mai asigură ascensiune socială, iar costul obținerii acesteia e nesustenabil. Cum am arătat în această cercetare, e un paradox pentru studenții care vin din familii fără resurse: pentru a putea locui în orașele în care fac facultatea, studenții sunt nevoiți să muncească. Însă exact această nevoie de a munci pentru a se susține ca studenți îi împiedică să își facă studiile și prin urmare apare abandonul.
Adrian Hatos: E o corelație aproape perfectă între statusul socio-economic de origine, nota la Bac, și șansele sociale și economice ale studenților de la diverse specializări. Pentru majoritatea celor care abandonează la noi, cred, e rezultatul unui calcul economic: nu are sens să se chinuie (ei nefiind prea prieteni cu studiul) pentru o diplomă care nu le va aduce cine știe ce satisfacții și pe care, probabil, nu o să o folosească. Se duc „în câmpul muncii” și, majoritatea rămâne acolo.
Bogdan Bucur: Întrebarea aceasta cred că poate avea răspunsuri intuitiv false în mod natural. În primul rând, despre starea învățământului românesc ar trebui să răspundem doar prin studii serioase și cercetări sociologice robuste făcute la comanda Ministerului Educației. Cum nu avem așa ceva, ne dăm cu părerea, deși nu cred că este bine. Căci, părerile – chiar și ale profesioniștilor – pot fi înșelătoare (în lipsa datelor sociale relevante culese prin metode științifice). Voi începe cu o certitudine: cu siguranță faptul că studenții lucrează și studiază în același timp nu este o cauză a abandonului universitar. De altfel, România are cel mai mic procentaj din UE (doar 2,4%) de studenți care muncesc și studiază în același timp. La polul opus, în Olanda (74,3%), Danemarca (56,4%) și Germania (45,8%) – țări cu sisteme educaționale extrem de robuste – majoritatea studenților lucrează în timp ce învață (sursa).
Deci, tinerii români nu abandonează universitatea pentru că lucrează, ci din cu totul alte motive. Percepția mea (subiectivă în mod evident) legată de fenomenul abandonului universitar privește în primul rând lipsa de motivație: există impresia cultivată masiv în spațiul public că educația și cultura nu sunt bune la nimic. În plus, educația și cultura sunt asociate public cu sărăcia. Nimeni nu-și dorește să depună eforturi susținute la facultate ca să devină sărac. Modelele de succes promovate de rețelele sociale arată trasee de împlinire în viață care sunt complet paralele modelelor clasice educaționale și culturale. Desigur, imaginea promovată pe rețelele sociale este frauduloasă, dar asta este altă discuție. Adevărul este că la nivelul percepției publice, diploma universitară nu are nicio corelație directă cu succesul în viață. Succesul în viață aparține unor oameni lipsiți complet de instrucție universitară și formare culturală. Adesea, succesul social aparține unor persoane cu doctorate plagiate, cu diplome de licență cumpărate pe bani de la universități private: toată lumea cunoaște multe asemenea cazuri de notorietate și atunci lipsa de motivație este structurală. Dacă ar exista motivație, niciun impediment nu ar putea sta în calea dorinței de a absolvi o facultate și de a nu abandona. Chiar dacă cineva nu are bani, există burse sociale, există locuri de muncă part-time, există credite bancare educaționale: așadar, există formule pentru a face rost de bani.
Principala problemă este devalorizarea și decredibilizarea publică a educației ca principal vehicul de mobilitate socială verticală. Nimeni nu mai crede de fapt în rostul educației de care toată lumea își bate joc neîntrerupt de 35 de ani în continuu: aceasta consider că este principala cauză a abandonului universitar. Tinerii intră la facultate în virtutea inerției și presiunii sociale, dar toată lumea vede că succesul social nu este conferit în România de nivelul înalt de pregătire academică, ci de sistemul de pile, cunoștințe și relații sau de alte elemente subiective (pe care vă rog să-mi permiteți să nu le enunț acum). Nu există în spațiul public modele de succes care să datoreze împlinirea în viața studiilor robuste. Spațiul public este acaparat de non-valori care influențează într-o manieră catastrofală noile generații. Există clipuri pe Tik-Tok în care niște analfabeți o iau în batjocură pe profesoara de geografie din liceu în videoclipuri filmate în Dubai sau alte destinații de lux în care își etalează bogăția. Impactul acestora este catastrofal, în lipsa contraexemplelor. Din moment ce România a ales să țină în sărăcie materială și irelevanță socială oamenii cu bună pregătire educațională și culturală, nu-i de mirare situația în care ne aflăm.
Educația din România care prin Constituție e gratuită devine tot mai greu de dus economic, adică tot mai scumpă și exclusivistă. Unele date ne arată că cei născuți în rural, de exemplu, nu mai au nicio șansă să facă studii superioare și chiar de specialitate. Cum afectează acest element economic și social șansele acestor copii din mediile precare să ajungă la studii?
Florin Poenaru: Gratuitatea constituțională a educației e în bună măsură o ficțiune. Școala poate fi formal gratuită dar accesul la ea, în sens larg, nu e. Transportul, cărțile, manualele, mediațiile, costurile indirecte ale vieții în orașe și alte asemenea costuri ascunse funcționează ca filtre de clasă care operează înainte, și mai brutal, decât orice selecție formală. Un studiu din 2024 al Fundației World Vision arăta că 1 din 3 tineri din mediul rural și periurban al României se teme că familia nu va putea să-i susțină financiar la facultate. Când accesul la studii superioare e resimțit ca povară, șansele de acces și reușită sunt minime. Astfel, 60% din absolvenții de liceu din rural nu merg la facultate.
Adrian Hatos: Păi cifrele sunt clare. Avem probabil o creștere a inegalităților ratelor de acces în învățământul superior pe categorii de status. Efect Matei intergenerațional. (Termenul derivă din Evanghelia după Matei (25:29) – "Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua" – și a fost popularizat de sociologul Robert K. Merton.)
Bogdan Bucur: Vă răspund direct și scurt printr-un titlu de articol bine documentat: 80% dintre tinerii din mediul rural aspiră la studii superioare, dar rata de înscriere la facultate și de finalizare a studiilor universitare este de 23% (sursa). Și voi explica acest decalaj dintre voință și putință prin doi indicatori. Raportul de venituri dintre mediul urban și mediul rural este la modul general în România de aproximativ 1,5 la 1 în favoarea urbanului.
Dacă luăm în considerare numai urbanul mare (acolo unde există de fapt universități) raportul de venituri se majorează la 2 la 1. În plus, din cauza chiriei și a cheltuielilor cu hrana zilnică, unui tânăr care nu domiciliază în mediul urban mare (acolo unde sunt centrele universitare) îi este de două ori mai greu să urmeze o facultate decât altuia a cărui familie locuiește într-un mare oraș dotat cu universitate. Așadar, discrepanța reală de venituri (distribuția națională standard) și cheltuieli (chirie și hrană) între un tânăr din mediul urban mare (care merge la universitate din casa părintească) și altul din mediul rural este de 4 la 1.
Într-o țară civilizată – ceea ce România în mod indiscutabil nu este –, statul ar interveni prin politici publice adecvate pentru a anula aceste disparități economice care anihilează în fapt principiul constituțional al egalității de șanse.
Este evident că tinerii din mediul rural pleacă cu 25% șanse de a face o facultate, ceea ce reprezintă o calamitate națională și o crimă socială.
Dacă România ar avea un Partid Social Democrat animat sincer de o veritabilă ideologie de stânga această situație nu ar exista. Este sarcina politică fundamentală a unui partid de stânga să anuleze prin politici publice adecvate aceste discrepanțe de șanse între tinerii acestei țări. În plus, dacă România ar avea o intelectualitate publică de stânga – cum există în toată Europa Centrală și Occidentală – această situație iarăși nu ar exista. Este inacceptabil să avem discursuri fasciste în societate și dezinteres complet față de soarta educațională a tinerilor din mediul rural. Dar noi nu avem nici partid veritabil de stânga și nici intelectualitate publică de stânga (cu o voce importantă în societate).
Observ un element tot mai prezent pe care generația mea nu-l cunoștea: munca cu normă întreagă în timpul studiilor. În ce măsură afectează asta pregătirea studenților și viața lor socială?
Florin Poenaru: Generațiile anterioare cunoșteau munca studențească ocazională, sezonieră, marginală față de identitatea de student. Ce s-a schimbat structural e că astăzi munca nu mai e o activitate ocazională care oferă un surplus de lichiditate pentru o persoană tânără. Munca în timpul studenției e necesitate absolută pentru cei mai mulți, ducând la paradoxul enunțat mai sus. Consecința directă e că universitatea devine un proiect secundar, desfășurat în marginea timpului rămas după muncă. Am avut recent un schimb de mesaje cu un student care îmi spunea că cursul programat la ora 16 e prea devreme având în vedere programul de muncă. Un efect direct al acestei de transformări nu e doar lipsa timpului de a studia (sunt studenți care termină licența și masterul fără să știe cum arată o bibliotecă), ci și dispariția acelei categorii sociale cunoscute, cu trăsăturile sale specifice: studenții. Cândva o forță socială redutabilă, azi studenții sunt de fapt forță de muncă ieftină încă înainte de a intra în amfiteatre. Am glumit o dată cu un student: prefer ca cineva să îmi scrie că nu poate să vină la curs pentru că a petrecut prea mult cu o seară înainte, decât că trebuie să fie la muncă. Din păcate, așa ceva nu se întâmplă.
Adrian Hatos: Evident că în mod negativ, cel puțin în ceea ce privește pregătirea. Probabil că e vorba de specializări unde absențele sunt permise, ceea ce înseamnă că nici destinațiile sociale ale absolvenților nu sunt de top. Ceea ce înseamnă profesionalizare scăzută, atașament slab față de profesie, așadar rămânerea într-o zonă de mediocritate. Nu mă leg de viața socială, pentru că în lumea noastră locul de muncă și școala sunt parte a vieții sociale. Că omu e pe tiktok sau la birou, ce e mai bine?
Bogdan Bucur: Într-o măsura insignifiantă. Este falsă relația de cauzalitate negativă dintre muncă și studiu în timpul educației universitare. Oricum, România are cel mai mic procentaj din UE (doar 2,4%) de studenți care muncesc și studiază în același timp. La polul opus, în Olanda (74,3%), Danemarca (56,4%) și Germania (45,8%) – țări cu sisteme educaționale extrem de robuste – majoritatea studenților lucrează în timp ce învață (sursa). Și nu cred că putem spune că învățământul superior din Olanda, Germania sau Danemarca produce reburi universitare. Știu că este non-intuitiv răspunsul, dar dacă tinerii din România ar fi motivați să învețe, atunci munca pentru dobândirea de resurse financiare nu i-ar dezavantaja: din contră.
Cum vedeți o ameliorarea situației chiar dacă asta ar însemna un proiect de lungă durată și anvergură?
Florin Poenaru: Bani. Știu că există un discurs care spune că e mai complicat de atât. Nu e. Când zic bani mă refer la burse care să asigure traiul, gratuitate la cazare pentru toți studenții (ce ar corecta și piața chiriilor în marile orașe), renunțarea la taxele de școlarizare – multe lucruri pe care le pot rezolva banii, care ar putea să compenseze pentru lipsa resurselor familiale. Sigur că, într-o societate cât de cât apropiată nu vreunui comunism utopic ci social democrației de la mijlocul secolului trecut, soluția structurală ar fi ridicarea veniturilor gospodăriilor astfel încât reușita școlară să nu mai fie apanajul clasei sociale.
Adrian Hatos: Investiții în cămine, burse sociale, flexibilizarea traseelor educaționale (de ce să termini în 3 ani, unde e graba?)
Bogdan Bucur: Am oferit sugestiile necesare în răspunsul la o întrebare precedentă. Ar trebui să existe o infuzie semnificativă de intelectuali de stânga în Partidul Social Democrat și o voce mai puternică a intelectualilor de stânga în societatea românească. Dar în țara noastră e legitim să faci propagandă fascistă în spațiul public – am demonstrat asta într-un articol științific publicat recent (sursa) – fără să îți pese de cealaltă Românie abandonată în sărăcie și uitare în mediul rural și urban mic (ceea ce reprezintă mai mult de jumătate de țară).
