Fratele Franzen – un Tolstoi al ”pocăiților”: sau despre sectă ”necredincioșilor creștini anonimi”
Romanul care m-a rupt în 2022 este indiscutabil – Intersecții – La răscruce de drumuri - Crossroads de Jonathan Franzen.
L-am așteptat în română, a întârziat și l-am citit în rusă. Dacă tot e fan Tolstoi.
Jonathan Franzen anunță cel mai important proiect al său literar – o trilogie de familie. Primul din serie e acest Crossroads.
De câteva luni mă tot gândesc la el pentru că problemele lui Franzen sunt și problemele mele – iar istoria lui este incredibil de asemănătoare cu istoria mea. La asta nu m-am gândit.
Bun. Câteva lucruri despre Franzen. În acest moment este cumva vârf de lance al literaturii americane. El însă reprezintă literatura de calibru mare care își trage modelul din Europa secolului XIX. Cum spune un prieten de-al meu aproape genial – cea mai importantă literatură rusă actuală se scrie în alte limbi dar mai ales în engleză. Adică invenția ca gen literar de secol XIX – marele roman rusesc care e doar un gen literar – astăzi e reprodus în diverse forme pe alte continente, în alte limbi și culturi.
Franzen produce asumat un roman social folosind la greu modelul francez, englez dar mai ales pe cel rusesc de roman social. El o face pe față, asumat, aproape programatic. Practic poate prelua Război și Pace schimbând secolul, cultura, eroii și transformând totul într-un mare roman american teribil de actual. Asta este meritul lui indiscutabil.
Despre stilul de a face roman social – Puritate, Corecți, Libertatea: cele trei mari romane ale sale – putem spune că el face perfect o excelentă frescă socială. Franzen nu are o agendă socială sau politică asumată, nu este un apologet sau un activist. El stabilește excelent harta socială și politică a societății și găsește punctele problematice – dar nu decide în locul cititorului. Asta este meritul genului și a scriitorilor importanți. Și Tolstoi face asta – Lev Nikolaevici e militant și apologet a ceva în afara câmpului literar, în afara romanului nu în roman. Scriitorul nu are voie să decidă pentru cititor ce e bine și ce e rău – dar trebuie să problematizeze în așa fel încât să-l facă pe cititor să nu doarmă, sa-i pornească chinurile și frământările, capacitatea de a gândi.
Revenim la Crossroads.
Din punct de vedere stilistic el copiază romanele sale anterioare. Avem o familie tradițională de provincie care pare decupată dintr-un roman social din secolul al XIX-lea (francez sau rusesc - nu contează) și aruncată într-o Americă postmodernă a anilor 1970. De data asta o familie impregnată de un spirit religios. Pentru europeni ar fi mai degrabă sectar – un soi de ”pocăiți” sau ce erau la noi ”sectanți”.
Franzen amestecă frumos lucrurile: discuții înalte cu ocupații mărunte – ba se discută despre Dumnezeu, ba se alternează cu sexul și cu mersul la toaletă. Ca în viață. Dar peste tot vedem urme din Hugo, Dostoievski și mereu Tolstoi.
Am spune că e un roman tipic social. Eu zic că nu. De data asta el vine cu o temă radical nouă și îndrăzneață mai ales în contextul actual global și cel american. Franzen ne-a obișnuit să abordeze probleme pur socio-politice din SUA dar acum s-a îndreptat spre probleme religioase și spirituale am putea spune. Acum câțiva ani această temă era de neconceput să vină de la un mare scriitor american. Acest subiect pare nu doar proaspăt ci și curajos.
Și mai este un indiciu important - o răscruce în agenda literară americană. Franzen își asumă curajul să schimbe radical agenda - dar atenție: nu de pe poziții conservatoare sau progresiste ca să folosesc limbajul mainstream. El o face dincolo de aceste două poziții antagonice. Pentru că e un mare scriitor.
În roman avem o mulțime de elemente și mult spațiu al interpretării bisericii asupra credinței creștine și comparării acestor interpretări cu percepțiile seculare. Chiar avem elemente din viziunea autorului asupra credinței. Îi mai avem aici pe indienii Navajo – cum sunt țăranii ruși în romanele lui Tolstoi. Avem elemente din Cronicile din Narnia și un decor religios marca Lewis pe care Franzen se pare că-l adoră.
Aici ne despărțim. Ne unește iubirea pentru romanul rusesc și cel social dar ne desparte dragostea pentru Lewis – pe mine mă irită și indispune. Dar cred că din motive de istorii diferite. Ambii am crescut la aceiași școală duminicală – doar că în SUA ”sectanții” erau majoritari pe când în Rusia/URSS ”sectanții” erau minoritari. Iar asta e o perspectivă foarte diferită. Pravoslavnicii ne-au vindecat de puritanismul feroce. În rest aceleași traume.
Partea foarte interesantă la Franzen: el pune în discuție problemele societății occidentale moderne luând ca punct de pornire, ca prototip - Clubul creștin Crossroads. Această societate, crede Franzen, a devenit ostatica unei substituiri fatale care a avut loc în a doua jumătate a secolului al XX-lea: "Nu pentru a vă întărită, ci pentru a plânge". Drumul spre această schimbare este cel mai bine descrisă de șeful clubului, Rick Ambrose: "Grupul a început ca o societate creștină, dar apoi a luat o viață proprie. Și sunt un pic confuz în legătură cu ceea ce am dat frâu liber. La ce am dat frâu liber. Mă derutează faptul că, dacă toate acestea nu ne conduc înapoi la Dumnezeu, atunci este practic doar un experiment psihologic intens. Care poate atât să elibereze, cât și să rănească o persoană cu aceeași ușurință."
Practic ce avem? Ceea ce scriu de ceva vreme: incapacitatea omului modern de a mai crede și felul în care creștinismul și biserica devin un club de terapie.
Aveam nu doar pierderea credinței ci a însăși temeiului credinței: neputința de a mai crede în interiorul actualei societăți pentru că ea, credința, este înlocuită de tot soiul de carduri, instituții, bănci, mărfuri, tehnică, stil de viață.
Aici mai ales vorbim de eroii principali: pastorul, soția de pastor, copilul pastorului, copiii crescuți în biserică.
Pentru mediul pravoslavnic – ortodox e greu de înțeles mediul puritan-protestant care are cu totul alt tip de practică eclezială și socială. Mediul puritan protestant presupune că tot comportamentul cotidian trebuie să fie precum cel din interiorul bisericii cu un control total religios asupra comportamentului social cotidian. Adică trebuie să fii și la discotecă precum la școala duminicală - falsitate totală. Lucru de neimaginat în mediul ortodox care e rupt total de această practică: nici măcar popa nu respectă acest ritual - ”fă ce spune nu ce face popa” este de neimaginat în mediul protestant puritan. Mediul puritan aruncă afară tot ce nu e identic între faptă, vorbă și regulă - fie și ritualic. Nu spun că e bine sau rău ci că sunt practici radical diferite. Ambele au valori și riscuri. Dar e altă tema.
Revenim la roman. Franzen ne arată că ieșirea din credința creștină, părăsirea sau pierderea ei, nu i-a făcut pe oameni mai fericiți.
Da, putem spune că i-a eliberat, că nu mai sunt ”sclavii” sau ”iobagii” gliei - bisericii și comunității. Doar că lumea în care fug le produce o mulțime de probleme și se pare că ei nu pot face față fără credință. Vechia credință va fi înlocuită cu substitute de o calitate mai proastă.
Există o scenă de acest tip: într-un context plin de probleme soția pastorului decide să nu-i spună soțului ei tot adevărul despre ea, purtând povara trecutului pe umerii ei, dar în același timp caută sprijin la Dumnezeu - și astfel își salvează familia, căsnicia. Acest fapt, potrivit lui Franzen, este un exemplu de putere și nu de plâns care te face să faci față încercărilor vieții.
Franzen este un om al necredinței. El se autointitulează ironic: "necredincios creștin secret". Aici ne regăsim total – am trecut de mânuță ca doi frați prin același tip de tragedie, conflict personal: de la educația de a crede, la frica de a pierde credința - la neputința de a crede. Acest fapt s-a întâmplat printr-o societate care ne-a promis că ne vom descurca fără credință - că ne va oferi totul ca să ne elibereze. Și am înțeles că nu - iluziile lumii noi ne-a distrus: neputința credinței e o tragedie mai mare decât chinul credinței. Că de fapt tot ce ne oferă noul capitalism și consumism tehno-economic sunt surogate ale credinței infinit mai dependente care ne înrobesc total. Opiul idolilor capitaliști sunt infinit mai nocivi decât opiul credinței creștine - ca să parafrazez un clasic.
Fratele Franzen susține ceea ce și eu susțin de ani de zile. Nu ne mai putem întoarce la ordinea socială tradițională, cu creștinismul în fruntea tuturor lucrurilor. Ca societate că individual e altă povestea.
Dar este totuși important pentru noi, spune el în roman, să împrumutăm atitudinile morale ale Evangheliei și să acționăm în armonie cu ele. Acesta este, în termenii cei mai generali, răspunsul autorului la întrebarea centrală a cărții Crossroads - "cum să fii un om bun?".
O întrebare fundamentală și pentru mine - dacă nu poți fi bun mai bine renunță la viață.
Soarta lui Clem, fiul cel mare al familiei Hildebrand, este grăitoare în această privință. Lui i se pare că "a fi bun" înseamnă să lupte pentru justiție socială, să se simtă vinovat pentru colegii afro-americani și nativi americani care mor în Vietnam.
Și aici intervine momentul profund evanghelic: a fi cu adevărat "bun" este mult mai greu, pentru că, în mintea lui Franzen, înseamnă să împarți responsabilitatea nu cu oameni abstracți, ci cu cei dragi, cu familia, cu o persoană iubită, cu cei de lângă tine, din jurul tău.
Prin urmare, Franzen pune în mod ironic cuvintele existențialiștilor francezi în gura lui Clem atunci când acesta încearcă să răspundă dacă este corect să își părăsească iubita, universitatea și să meargă pe front pentru a împărți poverile minorităților oprimate. Moralitatea este concretă, nu abstractă, insistă Franzen, iar respectarea acestui principiu, a acestei maxime prin acțiuni concrete, este singura cale de ieșire într-o lume secularizată.
Și eu cred precum fratele Franzen că a fi bun este esențial și se învață – așa cum mai cred că în societatea actuală a fi bun este cel mai radical lucru posibil pentru că societatea crede că nu are nevoie de asta - ba chiar o condamnă ca pe ceva eminamente rău, nociv prin felul în care e construită societatea.
Lumea actuală nu doar că nu mai are temei de a mai suporta credința ci nu mai are temei de a mai suporta binele. Iar asta sperie cu adevărat – ne îndreptăm spre legile junglei: doar cel rău, viclean, violent și puternic va învinge. Total imputativa evangheliilor.
Doar eu alături de fratele Franzen și mulți amici anonimi vom face secta "necredincioșilor creștini secreți" - "necredincioșilor creștini anonimi” care vor să facă binele chiar și când fac răul. Și când fac răul se pocăiesc.
Aștept cu nerăbdare traducerea dar mai ales celelalte două părți.
Pace! Și ne vedem frate Franzen duminică la secta "necredincioșilor creștini anonimi” - în căutarea a ceea ce am pierdut.
