Inteligența, una dintre ultimele redute „naturale” ale umanității, devine și ea o marfă - de Emanuel Copilaș

Ieri, Business Insider a publicat un articol intitulat „Sam Altman says AI will eventually be sold like electricity and water — by companies like OpenAI”. Inteligența, una dintre ultimele redute „naturale” ale umanității, devine și ea o marfă.

Ce înțelegem de aici? Că una dintre ultimele „vâscozități” care disturbă temporar și parțial fluditatea pieței internaționale, pentru a utiliza terminologia lui Gilles Châtelet din „Să trăim și să gândim ca porcii” (Alexandria, 2023), urmează a fi eliminată. Procesul nu este cu siguranță unul nou. Tinerețea, frumusețea, sexul, potența - toate aceste trăsături odată „naturale”, au devenit de mult timp mărfuri din ce în ce mai apreciate și mai scumpe, vândute unei oligarhii globale din ce în ce mai influente, mai expeditive și mai condescendente. O oligarhie asupra căreia publicul are din ce în ce mai puțin control - vezi scandalul Epstein. Sigur, versiuni „low cost” ale tinereții, frumuseții și ale potenței, respectiv operații relativ ieftine de schimbare a sexului ne sunt accesibile și nouă, celor aflați la jumătatea, poate chiar și la baza piramidei sociale, asta pentru a întreține iluzia unui universalism antreprenorial care se află în plin proces de autodevorare. Mai nou, inteligența și durata de viață devin noile cuceriri ale pieței în acest domeniu biopolitic. Evident, doar pentru cine își permite. De ce autodevorare? Pentru că finalitatea evidentă a competiției capitaliste, așa cum a observat însuși Adam Smith, cu mult înaintea lui Lenin, este monopolul, nu dezvoltare și prosperitate egală pentru toți. Capitalismul este generator de insecuritate sistemică, și cea mai bună apărare împotriva acesteia este monopolul, la fel cum, în relațiile internaționale, cea mai bună apărare împotriva insecurității generate de anarhia structurală este hegemonia sau alianța formată în jurul unui hegemon sau a altuia, rezultând în așa numite balanțe de putere regionale sau chiar globale (Războiul Rece). Știu, terminologia realistă este perimată și contestabilă, dar rămâne utilă, până la un anumit punct, în înțelegerea anumitor dinamici internaționale.

Suntem fix în ochiul furtunii. David Harvey argmentează în „Enigma capitalului. Crizele capitalismului” (Alexandria, 2023) - că rata minimă de investire a capitalismului neoliberal, adică speculativ, generat în ultima jumătate de secol în Statele Unite și Marea Britanie de administrația Reagan și de cabinetul condus de Margaret Tatcher - este situată undeva în jurul a 3%. Altfel, competiția acerbă dintre actorii pieței îi falimentează pe cei care nu ating această țintă și tinde să îi recompenseze, temporar, pe cei care o ating. Ochiul furtunii este în permanentă mișcare și produce în jurul său ceea ce Harvey a numit, pe numele lui Schumpeter, distrugere creatoare. Dacă până la Primul Război Mondial capitalul occidental evita impozitarea și acutizarea tensiunilor sociale interne migrând pe piețe internaționale, deschise forțat, de cele mai multe ori, cu ajutorul colonialismului, să nu uităm - acest debușeu pare epuizat în prezent. Este nevoie de războaie pentru a facilita accesul la noi piețe de desfacere - Ucraina, Iran, Rusia, poate chiar și China, cine știe, și lista poate continua - și pentru a menținere fluditatea permanentă a piețelor deja cucerite, pentru a le feri de impurități care obstrucționează circulația capitalului-spectacol. De asemenea, este nevoie de demantelarea proprietății publice, lăsând statului un simplu rol punitiv, care contribuie la rândul său la fluidizarea pieței, a vortexului căruia nimeni și nimic nu trebuie să i se sustragă. De aici agitația, anxietatea, diminuarea capacității de concentrare - a gândi începe să devină sinonim cu a „scrola” (termenul va fi inclus probabil cât de curând în dex). Distrugerea educației și a capacității de a gândi nu sunt accidente sau consecințe neintenționate ale acestei logici, ci modalități de a atenua sau chiar elimina ultimele vâscozități din supa omogenă și insipidă a capitalismului global. Încercând să rămânem în ochiul furtunii, sau măcar la marginea lui, consumăm din ce în ce mai multe resurse. Inclusiv, sau mai ales, pe noi înșine.

Recomandăm și interviul cu Emanuel Copilaș - ”Noi în anul 2000. Când nu vom mai fi copii.” Politici de tineret în România socialistă

Iar această dinamică, oricât s-ar perpetua, nu devine acceptabilă, așa cum nici neregula, oricât s-ar extinde, nu devine regulă, știm asta încă de la Kant: dacă am scuipa toți pe stradă sau ne-am face nevoile în public, nu înseamnă că am începe să ne comportăm „bine”, sau că am redefini, am reconstrui social conceptul de bine. Dacă, mă refer acum la mediul universitar, am publica toți în reviste „predatory” și controversate gen MDPI sau Frontiers, sau exclusiv în reviste de acest gen, care fraudează și comodifică efectiv competiția intelectuală genuină, nu înseamnă că am face cu toții ce trebuie, intrând în și devenind parte a unei noi normalități. Am contribui doar la alimentarea unei mafii academice de proproții înfricoșătoare. Dacă ne tăvălim cu toții prin r..at și pretindem că este zahăr vanilat nu înseamnă că, oricât am reuși să ne convingem pe noi înșine sau pe alții de acest lucru, mirosim a zahăr vanilat și nu a r...at.

Gonind cu toții spre prăpastie nu ne deplasăm către o destinație turistică exotică, ci către sfârșitul civilizației așa cum o cunoaștem. Pentru că asupra acestui aspect atrage atenția în ultimă instanță Kant prin celebrul său imperativ categoric: dacă normele după care ne comportăm nu sunt sau nu se pretează la universalitate, posibilitatea de a conviețui împreună într-un mod cât mai civilizat , bazat pe respect reciproc, se erodează. Veți zice unii că este vorba de politețe burgheză. Dar poate că este vorba de extinderea acestui gen de politețe dincolo de societatea burgheză, de universalizarea sa reală. Într-o societate divizată în clase diferite și reciproc ostile, a-i trata pe ceilalți ca scopuri, nu ca mijloace, nu este în ultimă instanță posibil. Aceasta este una dintre genialele intuiții ale lui Bertolt Brecht. Iată limitele societății în care gândea Kant - nu și limitele gândirii sale.