Istoria și spiritul epocii unei clădiri sau ce ascunde ea prin răni și ruine

”În împărăția gândurilor, alegoria este ceea ce în împărăția lucrurilor sunt ruinele.” Walter Benjamin

În fața cafenelei Fulgușor unde ne-am petrecut adolescența, între Teatrul Luceafărul, Teatrul Eminescu, Casa Presei și Școala nr.1 – era o clădire care a avut un rol special pentru mine. Nu atât clădirea cât serviciile pe care le oferea spațiul acelei clădiri.

Clădirea de la început de secol XX din centru Chișinăului era impunătoare, înaltă – cred are trei etaje stil rusesc - și părea una administrativă pentru anii 80 când am cunoscut-o.

Era foarte bine proporționată, cu geamuri mari și largi, cu balcoane cu structuri decorative în stil modern cu elemente baroce. Avea acea tencuială de culoare bej-gri și chiar dacă undeva, cândva ea a fost renovată – avea acea stare de degradare tipică clădirilor de epocă din era sovietică.

În toată imensitatea Imperiului – și tata m-a dus cam peste tot unde contează în anii 70-80 – sentimentul era că mai toate căldurile vechi, din epoca pre-sovietică trebuie să păstreze urma de ruină, de degradare. Precum o rană istorică.

Poate și de aici pasiunea mea pentru Benjamin – cu care mă regăsesc perfect în starea estului de veșnic ”remont” – ceva mereu se repară pentru că mereu totul pare în ruină.

Walter Benjamin observă această stare încă din anii 20 ai secolului trecut. Revoluția e pentru el un fel de ruină a istoriei – un mod de a stopa nu accelera timpul. Revoluția ca formă de ruinare a istoriei și timpului.

Pentru mine în continuare este foarte greu să mă obișnuiesc cu clădirile istorice vechi nou renovate – mi se par de un kitsch teribil. Ceea ce și sunt.

Pentru sensibilitatea mea de om crescut în ruinele trecutului starea firească a clădirii e să păstreze aceste răni ale timpului. Ruina ca marcă autentică istoriei, a timpului. Autentic adică real istoric.

Poate și de asta mă simt bine în București – acest oraș Frankenstein cârpit și mereu ruinat. Când ajung în orașe bezea – cu clădiri prăjitură – mă deprimă teribil. Dacă și ploua – caut vena.

Bun.

Casa de care vorbim, de vis a vis de terasa de la Fulgușor unde ne petreceam cam jumătate din timpul nostru liber – și aveam enorm de mult timp liber că nu se mai scurgea – a fost construită în 1913 după proiectul arhitectului M. Elladi și este o casă cu apartamente care aparținea în vechiul regim precomunist negustorului Ivan Belotserkovski. Ea se află pe fosta stradă Komsomolkaia – actuala Mihai Eminescu colț cu Veronica Micle la numărul 50.

Casa era deci pentru apartamente – probabil pentru clasele care-și permiteau un lux sporit – iar jos avea spații de magazine.

După al Doilea Război Mondial, aici s-a aflat căminul Ministerului Culturii, iar la parter s-au deschis din nou magazine.

”Această clădire este unul dintre puținele exemple de arhitectură urbană de la începutul secolului XX, care combină funcțiile rezidențiale și comerciale. La parterul său se aflau trei magazine și o frizerie, iar la etajele superioare — Institutul Pedagogic, prima instituție de învățământ superior din țară.”

Cei din generația mai în vârstă își amintesc de magazinele legendare precum magazinul de partituri ”Ciocârlia”, magazinul de vânătoare „Ни пуха, ни пера!” și magazinul de abonament pentru cărți, publicații, unde se puteau găsi colecții foarte bune și multe cărți importante. Spre mijlocul anilor 80 aici s-a deschis un Video salon mai special.

Casa mai are o curte interioară unde s-a păstrat până recent, sper că mai există, o scară în spirală care duce la etajele superioare.

Eu nu am intrat niciodată la etajele superioare. Zilnic o vedeam pentru că poziția terasei era plasată cu vedere spre clădire. De la terasă vedeam spatele teatrului Eminescu, intersecția celor două străzi și această clădire din față. Intersecția era importantă că-i vedeai toată ziua pe actorii de la Luceafărul alergând în colo și în coace.

Clădirea pentru mine a fost importantă din câteva cauze legate de parterul ei. Mă rog: în imperiu nu există parter ci etaj unu, de unde și dificultatea noastră când venim în partea vest europeană de a număra etajele: noi suntem educați că parterul e unu, iar unu e doi. Mezanin nici azi nu știu ce vrea să zică.

La parter am avut treabă mai întâi cu magazinul de partituri ”Ciocârlia” – era cred singurul din capitală cu toate că eu îmi mai amintesc să mai fi fost unul undeva spre partea de jos a orașului, mai spre Piața Centrală. Adică aici veneai și puteai cumpăra cărți, caiete sau cum vreți să le numiți – cu partituri. Evident că partiturile cu clasici mai speciali se găseau mai greu dar făceai rost. E adevărat că cine făcea muzică era învățat să transcrie partituri dar e o muncă tare dificilă. Așa că ”Ciocârlia” era salvarea pentru toți cei care cântam la ceva.

Veneam aici și mă căscam mult și bine la partituri. Până am dat de rock și punk – acolo nu mai era nevoie de partituri ci de recuzită, plete și supărare.

Alături am descoperit repede acel magazin de Abonamente pentru diverse publicați și edituri. Practic era un sistem mai aparte căci aici puteai să te abonezi la colecții, edituri și apariții editoriale din viitor.

Adică vedeai că cărți vor apărea în URSS și te abonai mai ales la cele care erau garantat că vor fi greu de găsit: adică cam tot ce conta.

Erau multe colecții de beletristică, colecții mai specializate. De multe ori aceste abonamente erau determinate de tot soiul de strângere de maculatură: dădeai la un centru special de colectare de hârtie multe kg de hârtie și primeai un bon, talon. Cu el veneai și aveai acces la posibilitatea de ați face un abonament. Detalii nu mai rețin dar aceasta era schema: erai și eco, erai și cult. Plus că puteai vinde la 3-4 prețuri marfa specială dacă erai pe business.

De aici mi-am luat multe cărți tare bune. De aici am prima colecție Integrala Bulgakov – volumele acelea negre din anii 88-89 cred.

Dar minunea adolescenței legată de această clădire este Salonul Video – se vede și în poza care e din 88-89 probabil.

Prietenii de la școala 1 care era după colț știau de acest Video Salon special. Nu știu exact când a fost deschis dar cred că e legat de boomul din epoca perestroika când s-a dat drumul la video saloane. Estimez - 86-87?

Video saloanele erau de fapt – cum am povestit amănunțit în Sălbaticii copii dingo – o cameră cu un TV și un Video VHS – care arăta filmele americane de duzină la preț de 1 rublă. În cinema filmul era între 5 și 25 copeici - poate că spre 88 să fi ajuns spre 40 copeici? Adică acolo plăteam mult mai mult – deseori de o calitate groaznică. Dar ce nu faci să vezi pe Van Damme, Bruce Lee sau Schwarzenegger.

Doar că aici era cu totul altceva. Aici era un Salon Video unic și puteai vedea lucruri pe care le alegeai tu. Ce însemna acest special și exclusivism? Era o intrare cu un un hol mic și o persoană care îți oferea un soi de catalog de unde alegeai ce vrei să vezi - aveai câteva sute cred de casete, ofertă care se tot îmbunătățea.

Salonul avea două mini saloane unde încăpeau în mod normal 4-6 persoane. Dacă-mi amintesc bine era de fapt cam pentru 4 persoane gândit căci avea scaune puține dar noi deseori veneam în gașcă și insistam să intrăm și să stăm întinși pe jos.

Aveai un televizor color nu foarte mare - punctul de control era în afara camerei. Totul era mic, întunecat, cu pereți de catifea neagră, cu niște scaune tip fotoliu și cu o mochetă întunecată pe care o simțeai cum îți zgârie palma când te întindeai pe ea . Era negru și întuneric - se vedea doar lumina TV-ului.

Partea fascinantă însă: aici aveau un portofoliu destul de bogat pentru acele timpuri. Cum noi ne învârteam în cercurile culturale ale barurilor Fulgușor și Moldova – zona elitei culturale mai degrabă underground cum ar veni, unde veneau oameni de la care auzeam multe – eram interesați de ”filme de artă”. Eram ultimii ani de liceu, deja ne ducea mintea să găsim ce nu se poate vedea.

Ei bine, la acest Video salon mi-am făcut lichidarea analfabetismului cinematografic. Aici am văzut la greu Fellini în mod special dar mai tot cinemaul Italian care contează, aici am văzut Bergman cam tot, filmul clasic francez, aici am văzut de mi-a ieșit pe ochi tot Tarkovski de zeci de ori și aici am văzut filmele importante americane care nu circulau pe marele ecrane: Forman, Scorsese, Coppola, Spilberg & co. Pot face ușor o listă cu filme concrete pe care știu că le-am văzut de câte 5-10 ori.

Prețul era măricel – mai mare decât la un video salon clasic – dar fiind în gașcă mai mare ne permiteam mai ales că prietenii mei noi de centru - după ce am fugit de la Ciocana de pe uzină - erau ceva mai cu bani fiind mulți din protipendada clasei de mijloc a capitalei. Nu erau copii din familii avute dar nu se punea problema de bani serios căci pentru asta se găseau mereu.

Aveam atâta timp că nu știam ce să facem cu el - citeam și vedeam filme în disperare. Și ceva povesteam mereu - nu știu ce: totul a durat cam trei ani.

Noi am plecat după 90 cam toți. În Basarabia din gașca mea mai există maxim doi? – 90% sunt plecați.

În locul Fulgușorului s-a construit un complex rezidențial pentru noua elită parvenită iar Moldova e transformată în bancă.

Clădirea istorică gri în ruine a intrat în patrimoniul cultural dar nu a fost renovată nici azi. Toate cele trei spații nu mai există nici ca loc, nici ca semnificație: pare SF ce povestesc eu aici – din lumea artefactelor. Acum sunt probabil ceva magazine de lux sau mă rog – ceva ce e util azi: ceva scump.

Ceea ce a rămas constant în toată această istorie este clădirea în stare de veșnic remont – veșnică reparație: adică în ruină. Dar care în fiecare epocă găzduiește ceva specific vremii. În tranziție, de exemplu, era un restaurant mai de bandiți - La bunelul.

Această nouă găzduire ca spirit al epocii e un fenomen cu adevărat interesant: ce găzduiește clădirea în fiecare epocă istorică - un fel de gază a Zeitgeist - găzduiește spiritul unei epoci.

E o mică diferență însă. Acum pe marele clădiri istorice în ruine ale capitalei de fostă gubernie care visează la UE se fac inserții ”de lux” – o mică reparație strict cât ție magazinul. Ceva care să rupă ochii. Ca o rană purulentă dar de lux. Aceasta ”operație estetică” scoate în evidență și mai tare ruina chiar dacă noi insistăm să vedem doar noua reclamă luminoasă.

Clădirea încă rezistă.

Sursa foto: NoiMd 1989, 2025 plus una cred 2000. Și Fulgușor de peste drum din alte arhive.

Aș pune și o poză cu noi dar am amici sensibili.