Meditațiile unui ”corporatist” la maturitate - de Christian Scholtes

Christian Scholtes a absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației, UBB - de 25 de ani lucrează în mediul corporatist în domeniul psihologiei organizaționale.

În martie se fac 25 de ani de când lucrez în mediul corporatist. Formarea mea este în psihologie organizațională, și inițial mă pregăteam pentru o carieră universitară. Am ajuns însă conjunctural să țin cursuri de formare profesională, să fac coaching managerial, să fiu consultant în proiecte de schimbare organizațională – dincolo de etichetele din română corporatistă, sunt activități cu folos pentru oameni care vor să învețe și pentru organizații care vor să crească.

Într-o formă sau altă, am avut ocazia să stau de vorbă de-a lungul anilor cu mai multe mii de oameni care lucrează în corporații mari din România, iar Vasile a considerat de cuviință să mă invite să scriu despre motivele pentru care firmele au nevoie de serviciile unora ca mine.

Motivele acestea însă nu au rămas constante în toți acești ani. Dacă ar fi să supra-simplific puțin, aș zice că prima decadă a mileniului a fost despre cum să îți direcționezi motivația, a doua despre cum să îți păstrezi motivația, iar ultimii ani despre cum să îți redefinești motivația.

În primii ani după 2000, generația X venea cu multă dorință de a se afirma în abia apărutele corporații, după decada dementă a anilor ’90, descriși de Vasile în ‘Generația Canibală’. Cei mai în vârstă erau deseori pierduți în tranziție, cei mai tineri erau încă prin școli. Dar cei de 20-30 de ani (printe care mă număram și eu), au simțit că totul este posibil atunci când Daewoo Cielo a fost înlocuit de Skoda Octavia, când au primit primul credit la bancă, când nu și-au mai numărat minutele pe telefonul mobil. Trebuia doar să învețe cum să își organizeze timpul și să fie eficienți, cum să comunice bine, cum să își stabilească obiective și să le îndeplinească. Asumpția la momentul respectiv era în bună măsură că, dacă înveți ‘cum să’, succesul nu va întârzia să apară. Așa că am învățat mult, am crescut repede, pe steroizi, am făcut performanță, și am câștigat în câțiva ani mai mult decât câștigau părinții noștri după zeci de ani de muncă.

Anii care au urmat au adus și costurile creșterii accelerate, făcute pe repede înainte – stres continuu, oboseală cronică, riscuri de sănătate, relații personale subrezite. Miza programelor de învățare s-a schimbat, dinspre o sută de metri garduri, spre maraton. Și ca atare temele au fost în tot mai mare măsură calate pe ‘performanță sustenabilă’ – să găsești un echilibru între cerințe nelimitate și resurse limitate. Am avut tot mai puține rețete – nu prea sunt răspunsuri evidente sau general valabile la cum să îți păstrezi motivația pe termen lung, sau la cum să faci în așa fel încât să te bucure și ziua de luni, nu doar cea de vineri. Ca atare, în tot mai mică măsură a fost vorba despre ‘Iată cum se face’, și în tot mai mare măsură despre ‘Ce funcționează pentru tine? Din ce îți iei satisfacție și energie? Ce te ajută să treci peste situații absurde? Cum îți înveți echipa să colaboreze mai bine?’. Rolul meu s-a mutat de la a oferi soluții/ practici predefinite, la a-i ajuta pe cei cu care am lucrat să își găsească propriile răspunsuri, nu neapărat general valabile, dar cu folos în contextele organizaționale date.

Apoi a venit pandemia, care a schimbat complet regulile jocului. Companii cu stiluri foarte tradiționale au trecut peste noapte la ‘munca de acasă’. Echipele trebuiau conduse de la distanță, fără prea mare posibilitate de a vedea ce și cum și dacă se lucrează. Generațiile noi au început muncă mai degrabă fără senzație de apartenență și fără relații apropiate cu colegii de echipă; într-un mod oarecum de înțeles, angajamentul lor rămâne și astăzi mai scăzut, și nu își doresc să muncească de la birou.

Iar pandemia a reprezentat doar un punct marcant al unei perioade de criză permanentizată. Schimbări peste schimbări, incertitudine generalizată, leadership public și privat slabist, industrii întregi care par să nu își mai revină din picaj. Peste toate acestea, la nivel de angajați, lipsa des întâlnită a unei convingeri că ceea ce faci are sens, că merită să pui suflet, că lucrurile se mișcă într-o direcție bună. Organizațiile mari pe care le știu eu chiar au generat creștere, rezultate, învățare. Însă felul în care s-au obișnuit să funcționeze multe dintre ele (ierarhic, centralizat, cu decizii sus și execuție jos) nu se mai potrivește cu volatilitatea vremurilor curente, iar angajaților le este tot mai dificil să vădă sens și direcție în ceea ce se întâmplă.

Toate astea nu sunt însă neapărat motive de depresie. Cred că suntem martorii unui sfârșit de sistem (neoliberalismul), ceea ce generează în mod inerent vremuri tulburi și instabilitate, care vor fi apoi succedate de o nouă normalitate. În context organizațional, această nouă normalitate va presupune bănuiesc redefinirea unor asumpții de baza. Cum ar fi că nu este cazul să ai tot timpul dreptate/ să știi răspunsul corect, ci mai degrabă să ai curiozitatea de a experimenta, fără certitudinea că o să îți iasă din prima. Că rolul de manager nu este să controlezi tot, în cel mic detaliu, ci să îi înveți pe oamenii tăi să gândească și să ia decizii. Că nu are sens să tii ascunsă informația și cunoașterea, ci este mai cu folos și pentru tine și pentru echipă să o împărtășești și să o faci subiect de dezbatere. Că (pentru a-l cita pe bunul meu prieten Francisc Doboș), te poți bucura de centru fără să simți nevoia să îl ocupi.

Toate astea puse laolaltă înseamnă că diversele conversații pe care le port de o vreme încoace, la nivel individual sau de grup de participanți, nu mai presupun de ceva timp lucruri proiectate pe perete, și mai nou nu mai au nici cine știe ce agendă bătută în cuie. Aș zice că sunt mai degrabă conversații filozofico-pragmatice, care par să fie de folos în a-i ajuta pe cei cu care lucrez să își redefinească sursele de motivație și sistemele de semnificație, într-o lume cam nebună, în care regulile tradiționale ale jocului pare-se că nu mai sunt valabile.

Iată deci – de-a lungul timpului, meseria mea a presupus inițial să le spun oamenilor ‘iată cum se face, în contextul dat’, apoi să îi întreb ‘care este soluția ta, în contextul dat?’, iar mai nou, și zău că e mult mai interesant acum, să îi invit să redefinească ‘ce este și ce nu este important și relevant pentru tine/ pentru voi, dincolo de contextul dat’. N-am idee care va fi următoarea iterație, dar sunt grozav de curios să văd ce urmează.