”Noi în anul 2000. Când nu vom mai fi copii.” Politici de tineret în România socialistă

Recent a apărut o carte importantă Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă semnată de unul dintre cei mai buni specialiști pe care– i avem pe acest domeniu - Emanuel Copilaș.

Vasile Ernu a discutat pe îndelete cu autorul cărții.

Dragă Emanuel Copilaș, felicitări pentru cartea apărută recent la editura Tact - Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă. Un subtitlu care anunță cumva domeniul de cercetare care nu este nou pentru tine căci ai mai vizitat și în alte cărți acest spațiu. Care e de fapt domeniul de cercetare în acest caz? Ce-ți propui cu acest volum?

În Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara (2019, 2024), am urmărit procesul de configurare al subculturilor de tineret din România socialistă, cu un bemol asupra Timișoarei, pentru că proximitatea Occidentului și a unor regimuri socialiste mai puțin autoritare (Iugoslavia, Ungaria) a făcut ca subculturile de tineret de aici să fie puțin diferite față de restul țării, în sensul unui acces mai facil la resurse (muzică, instrumente, reviste, vestimentație) care a generat și o profesionalizare destul de timpurie a formațiilor rock bănățene. În Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă, mă uit la procesul de acomodare destul de dificil, dar fără îndoială real, existent între regimul socialist, pe de o parte, și tineret, pe de altă parte, înțeles atât în termeni generaționali (vârstă), cât și mai ales în termeni sociali (clasă). Spre deosebire de Generația anului 2000, în noua carte nu urmăresc acest proces de convergență doar la nivelul subculturilor de tineret, ci per ansamblu. Investighez politicile prin care regimul socialist urmărea să modeleze tineretul pe coordonate social-profesionale specifice și, în același timp, să prevină eventuale nemulțumiri politice de anvergură din partea acestuia, nemulțumiri care oricum, cu excepția revoluției din 1989, nu s-au ridicat niciodată la un nivel considerat periculos.

Spune-mi te rog: când apar și cum se dezvoltă politicile de tineret ale noului regim?

Politici de tineret relativ consistente au apărut în România în perioada interbelică. În scurt timp, au fost acaparate de extrema dreapta aflată fie în opoziție (Mișcarea Legionară), fie la guvernare (Frontul Renașterii Naționale, transformat, în 1940, după doi ani de existență, în Partidul Națiunii, care va fi la rândul său desființat după câteva luni de la apariție). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, partidele politice tradiționale (liberalii, socialiștii, țărăniștii) rămân în continuare desființate deși, neoficial, mareșalul Antonescu se consulta cu liderii acestora și încerca să le obțină aprobarea, fie și tacită, pentru diferite măsuri politice. Principalul rol jucat de tineret, în acea perioadă, era desigur pe front. După război, politicile pentru tineret se dezvoltă gradual, și în statele socialiste, și în cele occidentale, în cadrul unei dinamici foarte complexe și diferențiate.

În primul rând trebuie să înțelegem faptul că tineretul nu este un concept care poate fi tratat în mod unitar. Tineretul României anilor 1960-1980, de care mă ocup preponderent aici, nu este o excepție în acest sens. Politicile de tineret ale statelor socialiste sunt jalonate, în acest interval, de numeroase trăsături comune, dar și de specificități și diferențieri cu accent local. Dacă în perioada Gheorghiu-Dej (1948-1965) tineretul din România, având o proveniență socială preponderent rurală, era interpretat în cheie „transformatoare”, fiind considerat un agent important al metamorfozelor sociale de anvergură, dar fără a se insista prea mult asupra unor exigențe ideologice care ar fi putut deveni, de la un anumit punct încolo, contraproductive, în perioada Ceaușescu (1965-1989) tineretului îi va reveni un rol mai degrabă „constructiv”: structura socială a țării fiind deja schimbată și tineretul devenind un fenomen în primul rând urban, mai ales începând cu a doua jumătate a anilor 1970, acestuia nu i se mai solicita neapărat să identifice și să combată remanențe mai mult sau mai puțin „contrarevoluționare” ale unor perioade istorice anterioare, cât să se integreze cât mai eficient în noua ordine politică existentă.

La rândul său, perioada Ceaușescu ar putea fi defalcată, din punct de vedere al politicilor de tineret, în trei etape, mai mult sau mai puțin distincte. Prima, corespunzând aproximativ celei de a doua jumătăți a anilor 1960, poate fi considerată una de expectativă, în care regimul și tineretul (oricât de greu ar fi de distins între aceste două părți) se tatonau reciproc. Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT) a fost înființat în 1968, alături de alte institute de acest gen din statele socialiste est-europene – în contextul mișcărilor contestatare de tineret din Occident. Sigur, noua atenție a regimului socialist din România față de tineret nu este deloc una dezinteresată, dar nu trebuie interpretată neapărat nici în cheie punitivă, tineretul neconstituind niciodată, din varii motive, pe care urmează să le explorăm în detaliu, o amenințare reală pentru autoritățile socialiste. O altă etapă, suprapusă în general anilor 1970, este martora deteriorării graduale a economiei internaționale de pe urma crizelor petrolului, dar și a imaginii României socialiste pe plan global. Problemele economice internaționale, deși afectează economia României, nu diminuează deocamdată vizibil nivelul de trai, aflat oricum la un nivel de maxim istoric în raport cu epocile precedente. Motiv pentru care această etapă a anilor 1970 poate fi caracterizată, în ceea ce privește tineretul și poziția sa în cadrul societății socialiste, ca fiind una anticipativă: conducerea PCR aștepta, la modul general, destul de multe din partea tineretului, dar ezita să exagereze cumva

în această direcție, pentru a nu-l ostiliza. În deceniul următor putem vorbi însă de o etapă a relației tineret – regim caracterizabilă, în linii mari, din cauza austerității crescânde, de un fel de prudență reciprocă difuză. Chiar și așa, tineretului i s-a alocat, retrospectiv, un rol disproporționat de mare în cadrul revoluției anticomuniste din 1989.

 Putem vorbi despre niște politici bine ancorate ideologic, ele au o anumită viziune doar ideologică sau și o practică? Care este de fapt structura ideologică a acestor politici și care este praxisul lor?

Discutăm despre politici complexe și asumate ideologic, în care o anumită viziune integrativă despre dezvoltare era înțeleasă în termeni profund sociali, nu numai economici. Viziunea ideologică a socialismului românesc este una explicită, spre deosebire de ideologiile dezvoltaționiste ale societăților occidentale, mai degrabă implicite – dar aceasta nu o face să fie mai ușor de analizat, deoarece, dincolo de obiectivele sale manifeste, se află o plenitudine de nuanțe și de implicații trecute de obicei cu vederea în mod voluntar, cu scopul de a creiona o imagine oficială mult mai solidă și mai coerentă pentru societatea respectivă decât era aceasta de fapt. Tendința s-a păstrat și în analizele perioadei socialiste efectuate după 1989. Ceea ce s-a schimbat a fost polarizarea normativă a intervalului: s-a trecut astfel de la prezentări pozitive, marea majoritate schematice, stângace și neconvingătoare, la prezentări negative la fel de schematice și de simplificatoare, dublate de un criticism vehement și de obicei unilateral, care ratează la rândul său, dintr-o altă direcție ideologică, mizele și nuanțele hermeneutice pe care le presupune o cercetare profundă și detașată, pe cât posibil, de obiectul de studiu.

Foarte important de observat, pe plan ideologic, este trecerea mai sus amintită a tineretului din parametrii schimbării sociale în cei ai adaptării sociale, în a doua jumătate a regimului socialist, mai exact în perioada Ceaușescu. Se renunța, la începtul anilor 1980, și la conceptul de luptă de clasă: tineretul, și societatea per ansamblu, sunt percepute ca fiind mult mai omogene și mai cooperante decât în prima fază a construcției socialismului, motiv pentru care noua ideologie național-comunistă, unificatoare și mobilizatoare, este recunoscută oficial ca fiind mai importantă decât marxismul, bazat pe conflicte de clasă relativ abstracte, foarte dens din punct de vedere teoretic și destul de dificil de instrumentat politic. Dorind să devină cât mai reprezentativ, regimul a sacrificat militantismul pentru a crea organizații de masă având membri din ce în ce mai puțin receptivi la mesajele oficiale, pe care aceștia le resemnificau de obicei în scopuri proprii, diferite de cele ale autorităților.

Înclin să cred că în România de astăzi avem mai mulți intelectuali veritabil marxiști decât în România ceaușistă, în care marxismul oficial nu era decât o pojghiță transparentă sub care întrezărea foarte clar un naționalism omniprezent, cu ramificații elitiste și populare deopotrivă. Dar asta este deja o altă discuție. În plus, pe lângă acest naționalism de stânga, care nu trebuie confundat cu alte proiecte naționaliste ale dreptei radicale din perioada presocialistă, deși s-a inspirat din acestea, se constată și o transformare tot mai tehnocratică a socialismului românesc, în special în anii 1970-1980: crește ponderea acordată învățământului tehnic, pe măsură ce țara are mai degrabă nevoie de ingineri și meseriași pentru a susține ritmul intens de dezvoltare industrială. Deși se încerca o încadrare solidă a acestui tehnocratism socialist în cadrul viziunii ideologice oficiale, problema era aceea că respectivul model de dezvoltare, apărut în societățile capitaliste avansate, venea la pachet cu o ideologie individualist-consumeristă-competitivă care se propaga, în forme proprii, și în societățile socialiste; ori, fix acest deznodământ căutau autoritățile să îl prevină.

 Cum vezi schimbându-se de-a lungul timpului aceste politici? Ele sunt proiecte în construcție sau sunt și politici reactive? Adică apar probleme, reciți și Partidul caută soluții?

Sunt în primul rând proiecte constructive, ontologice – ca să folosim un termen pretențios, împrumutat din filosofia continentală. Partidul nu neapărat reacționează, cât mai degrabă anticipează, cel puțin problemele majore ale tineretului, și oferă soluții, planificate în măsura posibilităților. De obicei materiale: locuri de muncă, locuințe, infrastructură educațională și sanitară etc. La finalul anilor 1960, speranța de viață și nivelul de trai sunt considerabil mai mari decât în România interbelică. Asta nu înseamnă că politicile culturale ar fi fost neglijate. Dimpotrivă: numărul de cărți publicate și traduse este mai mare ca niciodată, iar emulația culturală, prin intermediul unor inițiative populiste, dar totuși eficiente și sursă de reală distracție și motivație pentru tineri, dincolo de fațada oficială anodină – cum a fost, de exemplu, festivalul Cântarea României – ajunge la cote sociale impresionante: talentele erau recrutate chiar și din cele mai mici și izolate sate. Cultura nu ocolea deloc mediile sociale defavorizate, așa cum se întâmplă în prezent, ci le ajuta să se autodepășească. Totul în pas cu directivele și limitele socialismului autoritar oficial, evident. Pe plan muzical este promovat masiv folclorul, pentru a oferi o ancoră culturală familiară milioanelor de tineri veniți din mediul rural pentru a construi socialismul la oraș. Acest folclor, cuplat cu reverberații istorice și naționaliste, este preluat inclusiv de formații rock, cum au fost Phoenix sau Sfinx, în încercarea de oferi muzicii populare și alte dimensiuni și încadrări decât cele oficiale.

Numai că politicile economice și sociale intense, care au ridicat în scurt timp nivelul de trai, au eliminat practic analfabetismul și au contribuit la creșterea speranței de viață la un nivel lipsit de precedent istoric, au fost parțial compromise de anumite politici culturale obtuze, care restricționau accesul tineretului înspre cultura occidentală de care acesta era din ce în ce mai atras. Astfel, tinerii nu erau și nici nu aveau cum să fie recunoscători față de un regim politic ale cărui limite erau mult mai vizibile și mai deranjante pentru ei decât realizările acestuia, câte și cum au fost ele. Autoritățile au înțeles situația, deși nu au acceptat-o oficial, continuând să insiste, deși mai puțin intens, pe o retorică angajantă și febrilă aflată într-un răspăr din ce în ce mai flagrant cu starea de spirit a tineretului. În practică însă, manifestările ritualice ale tinerilor de subordonare față de principiile eticii socialiste și față de normele organizațiilor de tineret erau socotite ca fiind suficiente.

 Tu împarți pe domenii și etape: ”Politici economice”, „Politici sociale”, „Politici culturale”, toate fiind defalcate pe trei etape: anii 1960, anii 1970, anii 1980. De ce e nevoie de o astfel de departajare? Asta ca să înțelegem mai ales pentru cei din generația mai tânără...

Am considerat că această departajare compartimentează și explică mai bine relația tineret-regim. Cum am afirmat și mai sus, tineretul nu înseamnă același lucru în anii 1950, 1960, 1970 sau 1980, nici în lumea socialistă, nici în Occident. De Lumea a Treia nici nu prea putem vorbi deși, paradoxal, statele cu cele mai mari rate ale natalității și, implicit, cu cel mai mare număr de tineri se aflau în Africa și în Orientul Mijlociu. Fără o infrastructură și un mod de dezvoltare urban, fără o nișă de piață tot mai adaptată la nevoile unor tineri care se angajau repede și câștigau destul de bine (Occident) sau fără un stat preocupat să tranforme tineretul într-o resursă socială și economică de anvergură în cadrul unui proces sistematic de industrializare (lumea a doua, cea socialistă) – nu prea avem cum să discutăm despre tineret. În plus, transformările materiale, sperau autoritățile socialiste, pliate pe procesul transformării tinerilor țărani în muncitori industriali în special, urmau să creeze și baza socială care să susțină regimul: partidul, altfel spus, își creează clasa socială pe care o reprezintă în mai mare măsură decât este creat de ea.

Eu care cunosc binișor tema dar aplicată spațiului sovietic vin și întreb: în ce măsură contextul global, regional au influențat toată această poveste? Cât de sincronizați am fost în RSR?

În mare măsură. Dar nici factorii interni care au modelat politicile de tineret ale regimului socialist nu trebuie neglijați. Educând tineretul, regimul socialist l-a făcut mai atent, mai circumspect și implicit mai nemulțumit – deși, între timp, nivelul de trai cunoscuse un avans considerabil, alături de educația anterior amintită, dar și de politicile din domeniul sănătății publice, de exemplu. De asemenea, dezvoltarea în general se transformase dintr-una extensivă, cantitativă, așa cum a fost aceasta în prima parte a regimului socialist, într-una intensivă, calitativă. Aceasta din urmă, cu toate că așa numitele șantiere ale tineretului, numeroase în anii 1950, au fost reactivate în a doua jumătate a anilor 1970, nu mai era una de natură să insufle tineretului dinamica și optimismul creator specifice anilor 1950, din simplul motiv că era mai puțin perceptibilă și, astfel, mult mai puțin capabilă să impresioneze. Or tinerii sunt ușor impresionabili și influențabili, iar proiectele industriale mamut sunt susceptibile, așa cum s-a întâmplat și în Uniunea Sovietică și în cam toate statele socialiste de altfel, să le trezească entuziasmul.

În plus, cultura oficială a regimului socialist era din ce în ce mai puțin capabilă să concureze cultura occidentală și, ca subspecie a acesteia, subculturile de tineret specifice acestei civilizații. Nu în ultimul rând, nu numai cultura occidentală, ci și industrializarea socialistă, asupra căreia PCR își apăra cu înverșunare pretinsul monopol, devenea, sub auspiciile „revoluției științifico-tehnice” globale, una tot mai greu de implementat și de gestionat cu ajutorul birocrației greoaie a unei economii centralizate. În perioada de început a industrializării, un regim autoritar și autarhic poate asigura mai repede și în condiții mai bune succesul unei astfel de inițiative, deoarece concentrează majoritatea resurselor disponibile înspre acest scop. Dacă startul industrializării a fost cum a fost, continuarea acestui model de dezvoltare în anii 1960, 1970 și 1980, când economia globală s-a diversificat fantastic, pe fondul unui avans tehnologic fără precedent, a devenit din ce în ce mai dificilă pentru socialismul românesc. Dinamismul, spontaneitatea, spiritul de inițiativă, capacitatea de a evalua și asuma riscuri, individualismul – toate aceste trăsături erau mult mai potrivite pentru facilitarea dezvoltării industriale și mai ales pentru asigurarea profitabilității acesteia, care, așa cum se întâmplă și în Occident, este una covârșitor privată. Solidaritatea, în schimb, nu prea face parte dintre acestea.

 Recunosc, ca om care am studiat evoluția muzicii sovietice oficiale și alternative am înțeles repede că partea de „istorie a materiei” – infrastructura, tehnologia, practicile sociale și administrative – au avut deseori o influență mult mai mare decât „ideologia”. Cum stau lucrurile la acest capitol în RSR?

La fel. Subculturile de tineret și-au negociat propriile spații de autonomie în cadrul culturii oficiale. Nu le putem considera nici disidente, dar nici afiliate. În cadrul acestor spații, accesul la instrumente și la know-how de calitate a contat enorm – de aici și profesionalizarea mai rapidă a formațiilor rock din Timișoara, de exemplu, în raport cu restul țării: proximitatea Occidentului și a unor regimuri socialiste mai puțin autoritare, deja amintită, își spunea cuvântul.

Spune-mi te rog cum a evoluat aici felul de negociere între să zicem cultura oficială de tineret și cea neoficială care în est, după primul val romantic de comunism, ia amploare?

Pe plan ideologic, se manifestă un fenomen interesant în România socialistă, mai ales la nivelul subculturilor de tineret. O cercetare recentă referitoare la mișcarea hippy din RSR  (Adrian Matus, The Long 1968 in Hungary and Romania, De Gruyter, 2024), subliniază convingător influențele religioase, mistice și naționaliste ale acesteia, provenite pe filiera ideologiilor dreptei radicale interbelice. Tinerii aparținând acestor subculturi care, înainte de 1989, nu se diferențiau atât de profund unele în raport cu celelalte mergeau la biserică și purtau, ostentativ, accesorii vestimentare construite în jurul unor simboluri creștine, la fel cum făceau și hipioții sovietici sau cei maghiari de altfel. De asemenea, citeau clandestin literatură naționalistă și propagandă de extremă dreaptă, produsă în special în anii 1920, 1930 și 1940. În acest fel, subcultura rock a anilor 1960-1980 căuta să își construiască un spațiu simbolic autonom în raport cu cel al societății socialiste în care trăia. Genul acesta de diferențiere voluntară și pe alocuri ostilă față de ideologia oficială era însă numai aparent; de fapt, ideologiile naționaliste interbelice prizate de tinerii care se doreau a fi rebeli se împleteau, în maniere mai mult sau mai puțin subtile, cu naționalismul comunist, din ce în ce mai proeminent. În acest fel, subiecte cum ar fi rebeliunea haiducilor, diferiți eroi istorici, patriotismul, mândria națională, un anumit patriarhalism, în ciuda politicilor socialiste de promovare profesională și socială a femeilor – toate acestea puteau fi semnificate discursiv atât în cadrul ideologiei oficiale, cât și în cadrul ideologiilor subculturilor de tineret din perioada socialistă. Formația Phoenix, de exemplu, avea numeroase versuri care abordau astfel de teme. Subculturile de tineret din perioada socialistă care gravitau în jurul rockului și al ramificațiilor sale muzicale au suferit influențe ideologice contradictorii, provenite pe filiere atât exogene, cât și endogene.

Astfel, putem afirma că între cele două părți, tineret și autorități, deși această distincție este una arbitrară și problematică -  s-a instituit un climat de toleranță reciprocă limitată care a antrenat, în paralel, procesul de convergență culturală sus-amintit, identificabil în special în cadrul valorilor profesate în cadrul subculturilor de tineret (apetența pentru daci, haiduci, eroi istorici, patriotism, mândrie națională, patriarhalism etc.), care deveneau astfel mai facil recuperabile pe coordonatele ideologiei  național-comuniste. Dincolo de subculturile de tineret, procesul de convergență culturală s-a manifestat și în cazul valorilor preponderent umanist-iluminist-generice ale unei mari părți a tineretului din RSR, valori compatibile, până la un punct, cu umanismul rezidual marxist al regimului socialist.

 Ce spații și ce domenii artistice devin centrale în anii 50, 70, 80? Cum vezi tu evoluția în aceste sectoare „independente”?

Îmi este greu să mă pronunț, pentru că nu am documentat în mod special în carte apariția și dezvoltarea unor sectoare culturale autonome (astăzi le-am numi independente). Știu că folclorul și cultura populară, despre care am discutat deja, erau centrale în încercarea autorităților de a crea o artă „militantă”, angajată politic. Problema era că toată această infrastructură materială pe care regimul o punea la dispoziția tinerilor în acest sens al producerii unei arte politice era utilizată de aceștia din urmă în scopuri diferite, chiar dacă nu neapărat ostile regimului: relaxare, distracție, bună dispoziție.

Unul dintre capitole care mi-a atras atenția e cel despre politicile de tineret legate de familie. Acolo deja vedem un cumul de probleme ale „familiei socialiste” care seamănă nepermis de mult cu cele actuale ale „familiei capitaliste”. Care sunt de fapt politicile și problemele cu care se confruntă regimul?

Problemele cele mai mari sunt în mediul rural. Deoarece mediul urban se dezvoltă mai rapid decât cel rural, majoritatea tinerilor preferă să se specializeze pe cât posibil pe plan profesional în orașele mari, și sunt sprijiniți de familii în această inițiativă, în ciuda împotrivirii autorităților, care sperau că nivelurile crescute de educație să îi facă pe tineri mai independenți în raport cu părinții. Acest proces specific modernității avea totuși loc, așa cum se întâmpla peste tot în lume de altfel, dar nu și pe plan profesional. Apoi, prestigiul simbolic cel mai mare aparținea profesiilor nemanuale, din ce în ce mai calificate și care presupuneau un grad redus de efort fizic. Tinerii nu considerau deci atractive profesiile muncitorești, în ciuda propagandei oficiale, fiind mai atrași de o carieră în inginerie, medicină, birocrație sau educație.

„Biletul la control” era o frază cunoscută – dar tu observi că tinerii alegeau tot  mai mult „călătoria fără bilet”: ”cu nașul” am zice - de ar fi o călătorie cu trenul vieții. De ce această alegere? Crezi că azi mai este posibil să mergi „fără bilet”?

Tineretului de astăzi nu i se mai solicită „biletul” pentru control, deoarece rareori mai „călătorește” efectiv, atunci când nu o face în afara țării. Nici nu prea mai are în ce să călătorească, dacă ne uităm la numărul din ce în ce mai mic al mijloacelor de transport în comun, în special în zonele defavorizate și în mediul rural. Cursele private înlocuiesc din ce în ce mai mult transportul în comun, care, în ciuda faptului că este subfinanțat cronic, este acuzat totodată de tot felul de disfuncționalități, atât reale, cât și imaginare. Infrastructura feroviară este un bun exemplu în acest sens. Dar întreaga infrastructură publică este, de decenii întregi, bagatelizată, ridiculizată și asaltată permanent de ceea ce Marx a numit, în Capitalul, „furiile interesului privat”. Probabil că ar trebui să ne mire că aceasta încă se încăpățânează, cumva, să funcționeze în continuare, atâta cât și cum o mai poate face. „Biletele” de astăzi sunt mult mai scumpe în raport cu cele de ieri. Costul acestora este calculat acum în bani, în primul rând, și mai puțin în principii și competențe. Fără bilete, nimeni nu mai pornește la drum. În societatea contemporană, prețul biletului a devenit în bună măsură prohibitiv pentru o mare parte a tinerilor.

Biletele ieftine de dinainte de 1989, doar dus, înspre edificarea „societății socialiste multilateral dezvoltate”, erau solicitate pentru a călători într-un mijloc de transport modest, zgomotos, destul de incomod, dar relativ fiabil; absența biletului nu atrăgea însă după sine expulzarea „contravenientului” din autovehicul. Era suficient să urci în acesta pentru a călători; blatul, la prețuri convenabile pentru toată lumea, era o practică des întâlnită, deși incriminată oficial. Și astăzi rămâne, sub alte forme, ce-i drept, o practică des întâlnită, însă doar printre puținele persoane cărora urcarea în „autovehiculul” societății de consum nu le este realmente refuzată.

Din rapoartele de cercetare ale Fundației germane Friedrich Ebert care propun perspective sociologice asupra tineretului din România ultimilor ani putem afla că, inclusiv la douăzeci și cinci de ani de la revoluția din 1989, aproximativ 65% dintre tinerii români erau pesimiști cu privire la propriul viitor Lucrurile încep să se schimbe din acest punct de vedere în ultimii ani, cel mai probabil pe măsură ce efectele sociale și politice ale crizei economice globale din perioada 2007-2008 încep să se estompeze. Astfel, tinerii din 2019 sunt, în proporție de aproape 50%, optimiști, în timp ce numărul pesimiștilor scade la aproximativ o treime. De menționat că aceste atitudini se schimbă semnificativ, „dramatic”, în cuvintele autorilor raportului, odată cu intrarea pe piața muncii și, mai ales, cu creșterea vechimii în muncă. În sfârșit, tineretul anului 2024 este unul preponderent optimist: în jur de trei sferturi dintre tineri consideră că perspectivele lor de viitor sunt în general bune. Există însă o discrepanță notabilă între optimismul celor din mediul urban (73%) și optimismul celor din mediul rural (61%)  – semn că, în prezent, inegalitățile sociale și accesul asimetric la resurse și oportunități continuă să crească mai degrabă decât să scadă. În același timp, deși șomajul în rândul tinerilor a cunoscut, în ultimul deceniu, o scădere importantă – de la aproximativ 25% în 2014 s-a ajuns la 15% în prezent –, acesta rămâne, în continuare, ridicat.

De asemenea, valorile tinerilor de astăzi au virat semnificativ spre dreapta spectrului politic (aproximativ 70%), în timp ce, în 2019, dar și în 2014, exista un echilibru aproximativ între valorile de stânga și cele de dreapta – fapt care denotă o apetență în creștere pentru autoritarism. Acest autoritarism din ce în ce mai pe placul tinerilor a fost confirmat la vot cu ocazia alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, când, cu ocazia primului tur de scrutin, ulterior anulat, aproximativ o treime dintre electorii candidatului de extremă dreaptă Călin Georgescu au fost, conform unui sondaj INSCOP făcut public la o zi după încheierea scrutinului, tineri cu vârsta cuprinsă între optsprezece și douăzeci și patru de ani. Față de umanismul și de progresismul generic al tineretului din perioada socialistă, cu excepțiile de rigoare, desigur, tineretul actual se poziționează, iată, la o distanță ideologică foarte mare.

 Emanuel Copilaș (n. 1983) este conferențiar și coordonator de doctorate în științe politice la Universitatea de Vest din Timișoara, Departamentul de Studii ale Guvernării. A publicat cărți și capitole de carte la diferite edituri din țară și străinătate (România, Austria, Serbia), articole științifice în reviste naționale și internaționale (România, Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia, Croația, Republica Moldova), respectiv a participat la conferințe și manifestări științifice naționale și internaționale (România, Mexic, Argentina, Brazilia, Peru, Ungaria, Polonia, Lituania, Croația). Este activ de asemenea în presa culturală din România. Începând cu 2020, redactor-șef al revistelor Political Studies Forum și Sfera publică. Revista studenților, masteranzilor și doctoranzilor în științe politice