”Responsabilitatea e strîns legată de dragoste, nu există una fără cealaltă. În sens creștin, e dragostea pentru aproape, în sens social, responsabilitatea e dragostea pentru ai tăi, care e anticamera pentru responsabilitatea socială”

Cecilia Ștefănescu este scriitoare, scenaristă și regizoare. În literatură s-a impus cu romanul „Legături bolnăvicioase” ecranizat de regizorul Tudor Giurgiu. A lucrat cu Tudor Giurgiu în calitate de scenaristă la filmul „Libertate” și mai are la activ câteva scurt metraje. Recent a fost lansat filmul „Un loc sigur”: debutul în lungmetraj.
Din distribuție fac parte Marina Palii, Virgil Aioanei, Bianca Cuculici, Rolando Matsangos și Emil Măndănac. Echipa filmului îi include pe Luchian Ciobanu (imagine), Roxana Szel (montaj), Alexandra Alma Ungureanu (scenografie și costume) și Sebastian Zsemlye (sunet). Filmul este produs de POINT Film, în co-producție cu Libra Films și Avanpost Media, producători Tudor Giurgiu și Oana Bujgoi-Giurgiu, co-producător Vlad Rădulescu, cu sprijinul CNC și Creative Europe – MEDIA Programme.

Vasile Ernu a discutat cu Cecilia Ștefănescu

Dragă Cecilia Ștefănescu, ne știm de ceva ani, sunt obișnuit cu tine în calitate de scriitoare și acum te descopăr în calitate de regizoare. Recunosc că eu mă uit la acest gest ca la unul de mare curaj. Cum a început aventura ta cu filmul? Când ai decis că vrei să faci film?

Dragă Vasile, de fapt sîntem mai degrabă obișnuiți ca amici, decît în rolurile astea scorțoase, oficiale, dar mă bucur că mă descoperi și ca regizoare. Aventura a început de mult, eu am mai regizat și trei scurt metraje, dar scurtele sînt un gen mai degrabă destinat unui public de festivaluri. Și, înainte de ele, am mai regizat și niște filme în capul meu. Cred însă că decizia, de fapt, nevoia de a face film a fost dintotdeauna, dar am formulat-o mai clar imediat după ce am scris scenariul la Legături….

Sunt două limbaje radical diferite chiar dacă filmul are nevoie de text. Cum e să treci de la text la imagine? Cât de diferită e această experiență?

Foarte diferită, dar asta o face și extrem de interesantă, altfel de ce te-ai mai apuca de ceva care ar fi practic același lucru? Dar pentru cineva care vine dintr-o altă zonă a artei, tocmai ăsta e și avantajul, că poate aduce o prospețime, o abordare diferită, îmbogățită.

De multe ori am auzit prostia asta legată de unele scenarii și filme venite dinspre scriitori, că sînt „literare“. Ciudat că nimeni nu a zis despre Sabato, hm, interesant acest autor, deși se simte fizicianul în literatura lui. Sau o fi zis, n-ar fi de mirare…

Aici se dovedește limitarea noastră personală, privirea tarată de categorii, modernă, greoaie. Problemele unui scenariu și, în consecință, ale unui film sînt altele, formalismul, uneori lipsa unei axe verticale. Într-un fel, o artă devine complet schematică dacă nu e înviorată de ceva, de o revoltă, de o perspectivă diferită. Ăsta e și pericolul de azi din cinema, de a deveni descriptiv, schematic, uniform. Și lipsit complet de etica intrinsecă poveștii, totul e pus în slujba unei concluzii enunțate încă de la început: lumea e rea, limitată, urîtă, protagonistul/a/x e bun (deși categoria în sine de bun e amendată de noile curente de gîndire, dar care trăiesc mai captive decît oricînd în aceste – dihonii era să le zic – dihotomii).

Dacă filmele se reduc la acest rol, de vehicul al problemelor din lume pe care noi oricum le vedem în reportaje, știri etc., și cărora le opunem noii super-eroi, atunci felul în care privirea cinematografică feliază lumea ca într-un aparat RMN și descoperă noi fațete ale ei, care ar putea conține inclusiv imaginea unui viitor posibil, devine schematic și reductiv.

Pentru mine, observaționalul, un concept documentar, nu înseamnă că obiectivul arată mecanic evidențele, ci că, redînd ce „se“ vede, privirea celui care observă, din punctul lui de observație, mai surprinde ceva care mie mi-ar rămîne necunoscut, chiar dacă e aparent la vedere. Îmi place paradoxul, pentru că intuiesc că acolo stau cuibărite și micile noastre adevăruri după care sîntem atît de flămînzi. Și asta e valabil și în literatură, și în cinema. Evident că cinemaul are alte mijloace decît literatura, doar că vei vedea că, de fiecare dată cînd un artist îndrăznește să sară pîrleazul spre o altă artă, se va găsi cineva care va zice că un film e „literar“ și, eventual, o carte e „cinematografică“. Mi se pare cel mai stupid și limitativ comentariu pe care îl putem face. Dacă are formă de film, știi, if it looks like a duck and talks like a duck, atunci putem aplica testul raței, chiar dacă obiectul din față propune o abordare diferită și știm că e creat de cineva cu o formație diferită. Pe mine mă face fericită orice formă de artă care mă scoate din papucii mei de casă.

Orice film pornește de la un scenariu, adică de la un text. M-ai făcut curios cu acest subiect foarte greu. Cum ai decis? Ți-a fost clar de la început ce vrei să filmezi? E debutul tău și cred că nu a fost ușor să decizi...

În mod ciudat, deși căutările banilor au durat mult, subiectul mi-a fost clar încă de la început. Pentru că începusem să văd în jur efectele acestui vis de democrație liberală în care, să fim sinceri, cu toții ne-am bălăcit, confortabili sau mai puțin, în orice caz optimiști, această lume bazată pe un efort de atlet de a avea, de a arăta că ai, de a îndeplini visul de performanță în care au fost foarte mulți crescuți înainte 1989, cînd abia se fermenta, și mai ales după.

Am vrut să vorbesc despre singurătatea și înstrăinarea care sînt (d)efectele unei astfel de vieți. De fapt, după căderea comunismului principalul vis a fost de a face „afaceri“. Toate celelalte au căzut pe planul doi, trei sau foarte îndepărtat, educația, cercetarea erau deja pe ultimele planuri și în visul comunist și așa au rămas și în cel capitalist, producția autohtonă, chiar și aia de mîntuială, a fost pulverizată, erau studenți care s-au lăsat de studii pentru a-și deschide buticuri și au devenit afaceriști, iar mai apoi s-au lovit de zidurile corupției, birocrației și ale sistemului de tranziție românesc. Ăștia erau acționiștii, iar la celălalt capăt erau visătorii, inadaptații. Și ciocnirea dintre aceste două moduri de a gîndi are ecouri și azi, printre copiii acelor generații, de xeniali și mileniali. Ciocnirea asta a dus la o violență mai întîi mocnită, după care explicită. Apoi acești oameni care au lăsat în spate comunismul părinților și și-au construit lumea lor nouă, securizată, bazată pe principiile trainice ale unui conservatorism altoit cu idei de ecologism, well being și alte filosofii de viață sănătoasă, s-au lovit de realitatea că există și alte probleme pe lume. Pe unii problemele astea îi încurcau, altora le creau noi idei, noi oportunități. Unde e un necaz pe lume, va fi și cineva care va avea de cîștigat de pe urma lui. Cînd a căzut cortina de fier, părea că s-a rezolvat principala problemă a omenirii. Apoi am descoperit că lumea e într-o permanentă neliniște. Despre neliniștea asta am vrut să vorbesc, a acestei generații, care la personajul meu principal se arată într-un mod manifest, iar la cei din jurul ei e îmbrăcată în certitudini, comportamente evazioniste, opțiuni ideologice ferme.

„Un loc sigur” este un film plasat în cel mai sigur loc de pe litoralul Mării Negre – zona Bulgariei pe care o cunoaștem mulți bine și mergem des acolo, în sânul familiei – considerat cel mai sigur loc – și unde se întâmplă ceva foarte nesigur. De fapt sugerezi că cel mai nesigur loc se află în proximitatea siguranței?

O să-ți povestesc ceva simpatic apropo de iluzia siguranței: mică fiind, am făcut oreion și m-au internat la Victor Babeș. Cu foarte puțin timp înainte de asta, citisem acasă într-un almanah parcă despre o boală nouă și misterioasă numită SIDA. Articolul era ilustrat cu oameni scheletici, mîncați de bube, care bîntuiau prin lumea occidentală. Și atunci a fost singura dată cînd m-am bucurat că nu trăiesc în Occidentul măcinat de plaga asta și sînt în România comunistă, la adăpost. Cred că aveam vreo 10 ani… La Babeș, m-au tratat de oreion, stăteam într-un salon cu mai mulți copii, ne distram, dar, la un etaj superior, la capătul unui culoar, era o ușă care se închidea și dincolo de care nu avea voie nimeni să treacă în afara personalului medical. Noi ne strecuram pe scări și priveam în direcția aceea, atrași de mister, dar în totală orbire. Habar n-aveam ce e dincolo. Totul era învăluit într-un mare secret. Ulterior, după căderea comunismului, am aflat cu toții că dincolo de ușa aceea erau internați copiii bolnavi de HIV/SIDA, iar în România comunistă fuseseră focare mari. În lumea asta am crescut noi, făcînd mereu echilibristică între siguranță și nesiguranță.

Apoi, ca femei, am fost educate într-o permanentă frică. Frică și vinovăție, ăștia au fost îngerii noștri păzitori, ceea ce nu e doar nociv, dar și complet obositor. Eu, de exemplu, aveam de traversat întregul șantier de la Casa Poporului, unde se muncea inclusiv cu deținuți, pentru a ajunge la școala generală sau mai apoi la liceu. Plecam la școală ca pe front. Acasă, în schimb, era siguranță, în ciuda neînțelegerilor dintre adulții casei. Însă în cartier, ca și la școală, vedem urme ale violenței familiale. De altfel, chiar și în școală exista violență, mulți copii erau bătuți chiar de profesori, urecheați, trași de păr, loviți cu rigla la palme, mai ții minte, nu? O educație prin pedeapsă și violență, care a lăsat urme. Poate că viața, o dată cu generațiile părinților noștri, a prins o altă valoare, cel puțin în lumea occidentală, dar violența a rămas o componentă importantă. Azi o vedem refulînd peste tot, de pe rețele sociale, pînă în războaie. Or, nimeni nu se poate simți sigur atunci cînd îi e frică. Iar în cazul personajelor mele, ele cunosc bine această lume de care vorbesc, au crescut în ea, s-au format în ea și și-au construit viața pe acest fundament. Spun că în noi există deopotrivă frică și violență, dar și o nevoie existențială de siguranță și încredere.

Siguranța este o realitate sau o iluzie? De fapt tu ce încerci să sondezi? Să urmărești cel mai mult?

Siguranța este o aspirație a unei societăți evoluate. Nu am ajuns acolo, și tocmai asta e și iluzia, multă vreme am crezut că pojghița asta a democrației liberale înseamnă siguranță. Dar siguranța e doar pentru cei care au continuu, dacă ai intermitent sau nu ai deloc, frica de sărăcie, de provizorat te va face să păstrezi sentimentul de instabilitate și să reacționezi în consecință. Siguranța mai înseamnă încredere: în cei apropiați, în sistemul de relații personale, în instituțiile statului, în sisteme sociale. Cînd încrederea se rupe, se rupe și plasa asta de siguranță și omul prima dată reacționează, pentru ca abia mai apoi să încerce să repare.

În cazul mai punctual al femeilor, a existat o puternică reacție de violență față de o perioadă lungă de nedreptăți care, din păcate, coincide în mare parte cu istoria lumii noastre. Raportat la ea, noi cunoaștem un sistem care își propune echitatea și egalitatea de puțină vreme și asta face să fim în continuare într-un mod de luptă, să căutăm metode de a sparge colivia. Nu te poți simți sigur, dacă niște drepturi de bază îți sînt încă amenințate, dacă nu poți decide pentru tine, dacă se mențin raporturi de dependență, dacă nu sînt acordate șanse egale, dacă drepturi fundamentale (cum vedem că se întîmplă acum în încercarea de resuscitare a grupurilor anti-avort) sînt rediscutate. Familiile/ cuplurile pe care le prezint eu în film sînt reflectarea diverselor iluzii și nevoi pe care clasa educată le-a experimentat în ultimele decenii de așa-zis progres. Eu pe ele mă concentrez, și le plasez pe fundalul ăsta care se întunecă la orizont și care, de multe ori, ne rămîne necunoscut, al problemelor globale. Nu-mi privesc personajele cu dispreț, sper să nu se înțeleagă asta, din contră, le privesc cu strîngere de inimă și cu un regret enorm.

Tu plasezi povestea într-un mediu cunoscut nouă – clasă de mijloc educată care cumva dă tonul actualelor mode politice, culturale sociale. Numită des cu un clișeu: ”lumea bună”. Ca să vedem că violența e la fel de prezentă ca și în alte zone. Adică violența e peste tot, e în noi și nu ține de apanajul anumitor categorii sociale?

Absolut. Am auzit de curînd această tîmpenie incomensurabilă, venită din zona intelectuală, cum că în mediul educat nu există violență. Ca să n-o numesc prostie, o s-o numesc orbire. „Lumea bună“ nu există, dar există sigur niveluri de trai. Iar pe un nivel de trai, există iarăși o diversitate foarte mare. Am auzit în „lume bună“ pe cineva care susținea senin privatizarea sănătății. Cîștiga bine, dar era un adult sănătos, care probabil avusese nevoie de doctor doar pentru răceli și lucruri minore, iar experiența privatului îi dăduse această iluzie a confortului și a accesibilității. Lumea se construia în jurul propriilor nevoi. Chiar dacă facem parte din aceeași clasă socială, nu înseamnă că principiile noastre, nevoile, dorințele, proiecțiile, felul în care vedem societatea coincid. Din cauza asta cînd aud critici adresate „clasei medii“, „lumii bune“ la grămadă, mă crucesc. Dar ca să răspund la întrebarea ta direct, sigur, noi sîntem o specie violentă, se zice că principala țintă a violenței noastre sîntem chiar noi, precum se vede. Iar educația nu doar pare că nu ne oprește din a ne îndrepta spre auto-distrugere, dar pare să fie trambulina ideală.

Dacă înțeleg eu bine violența e o chestiune de relație. Dar și siguranța e o chestiune de relație. Tu spui undeva cred: „Locul sigur e dragostea. Câtă vreme o ai, ești în siguranță”.  Pornind de la film am avut o discuție mai largă cu ai mei: întrebarea venea cumva așa. Dar dincolo de dragoste oare nu este și responsabilitate? Unde se rupe libertatea, dragostea și responsabilitatea? Aici am avut momente de cumpănă...

Pentru mine, responsabilitatea e strîns legată de dragoste, nu există una fără cealaltă. În sens creștin, e dragostea pentru aproape, în sens social, responsabilitatea e dragostea pentru ai tăi, care e anticamera pentru responsabilitatea socială, pentru că știi că prin felul în care tu asiguri armonia și echilibrul în lanțul ăsta social din care ești o za îi vei proteja pe cei apropiați ție. Cînd plătesc asigurările sociale sau de sănătate, nu mă gîndesc la statul român, care pentru cei mai mulți e o abstracțiune sau un antagonist, ci în primul rînd la mine și la cei apropiați mie, pe care-i iubesc și pe care nu vreau să-i împovărez. Cei mai mulți dintre noi nu trăim ca niște militanți politici, ca niște ideologi, ci ca niște civili cu anumite convingeri, pe care ni le mai modelăm și în funcție de cum ni se întîmplă viața. În același timp, violența e o chestiune de relație pînă în momentul în care, exact ca o boală auto-imună, devine o acțiune îndreptată împotriva propriei persoane, așa cum se întîmplă în cazul Luciei, protagonista mea. Violența e o chestiune de relație atunci cînd contractul ăsta, invizibil pentru civili și vizibil pentru societate sau state, al încrederii care garantează siguranța, care se traduce, de fapt, ironic prin non-violență, se rupe. Vedem azi pe viu acest contract al încrederii rupt la nivelul politicii globale.

Dacă pot să te întreb: suntem părinți de adolescenți. Ai discutat cu fiu tău subiectul? Cum abordăm acest tip de subiect cu copii noștri adolescenți care știu și ei multe de pe rețelele de socializare?

Am discutat mult cu Vlad despre violență, el e mai interesat azi de violențele istoriei recente și e foarte atent la el atunci cînd, ca reacție la niște nedreptăți, poate aluneca el însuși în sentimente puternice față de grupuri, sisteme politice etc. Cum le abordăm nu știu, eu am mizat (și mi-a fost concomitent și frică de) pe puterea exemplului. În același timp, școala e incapabilă și nici măcar nu-și propune să contracareze curentele pe orizontală ale violenței inter-personale, care nu se mai manifestă în felul old-school prin încăierare directă, pe care nu-l regret deloc, dar care pare mai identificabil, ci ia forma unui evantai de hărțuiri de la cea fizică, veche, pînă la cea socială (sexuală, de gen, ideologică, de lifestyle, statut social etc.). Ele sînt deja expresia timpurie a unor opțiuni de viață adultă, sigur, nu exclud de aici schimbarea, revelația, trezirea, dar mi-e teamă că, de cele mai multe ori, nu se mai întîmplă. Mi se pare însă că principala violență a societății noastre rămîne educația asta competițională care dă adulți vlăguiți, care au întins de forțele lor fizice și mentale mai mult decît e scris în codul nostru și care vor întoarce societății furia și dezamăgirea lor neîmpăcată.

A propos: tu cum vezi adolescența noastră în raport cu adolescența copiilor noastre? E o deferență mare de stil, educație, înțelegere, riscuri? Iată un subiect care mi-ar plăcea să-l văd ...

Păi, sigur, noi am avut, oricît de incubator ar fi fost casa noastră, totuși educația străzii. Eu sînt o fată crescută și pe stradă, nu doar cu cartea în mînă. Am avut de mică prieteni din diverse clase sociale, de diverse etnii. Inclusiv familia mea a trecut prin diverse etape, de la uniformizarea în comunism pînă la saltul în gol pentru cei din cercetare din anii 90 și pînă la o consolidare tîrzie a unei poziții în clasa medie, situație pe care a zdruncinat-o profesia mea instabilă. Adolescența noastră a fost periculoasă din alte puncte de vedere, ca fată în anii 80 și 90, erai în pericol fizic aproape mereu, din momentul în care ieșeai din casă, presupunînd că acasă era sigur, cum a fost în cazul meu fericit, erai într-o continuă agresiune: verbală, de atitudine, fizică. Nu erai nicăieri în siguranță și nici nu prea știai ce e aia siguranța sau care îți sînt drepturile. Noi am învățat să străbatem prin viață într-o continuă poziție de apărare. Azi adolescentul este hiperconștient de limite, pericole, injustiții etc., ceea ce îl face și mai ușor de tras la răspundere atunci cînd încalcă limitele, dar are și o sensibilitate în fața lumii care mă pune pe gînduri. Noi eram pe modul supraviețuire și interconectare, ei sînt pe modul monadă, fiecare e un univers în sine.

Ai ales Bulgaria pentru filmare care are un litoral mai atractiv vizual decât cel Românesc – Krapets, Ezerets, Balgarevo, Tyulenovo sau Rusalka. E o alegere estetică sau e o legătură mai specială cu acea parte de litoral? Sau e mai aproape de estetica filmului?

Alegerea locurilor de filmare a avut o dublă legătură: în primul rînd, pentru războiul acesta domestic am vrut să aleg un teritoriu care poartă memoria unei violențe trecute. Am vrut ca înaintașii turiștilor de azi să fie invadatorii de ieri și să auzim prin gurile celor de azi narațiunile istorice transmise care traduc o orbire în raporturile de putere și de cunoaștere, exact cum se întîmplă și în raporturile noastre cu refugiații din alte țări sau chiar cu cei care vin legal la noi să muncească. Apoi coastele nordice bulgărești de la Marea Neagră sînt mult mai sălbatice decît partea românească, zgomotoasă și pestriță, unde mergea o altfel de poveste. Sigur, îți poți trăi o depresie balcanică și la Mamaia sau Eforie Nord sau chiar la Beach please! Doar că pe mine nu mă interesează să arăt că un ghiveci vizual e un ghiveci vizual, nu mă interesează să ne holbăm toți la evidențe care, de multe ori, arată doar bucăți de adevăr. Voiam, în schimb, să feliez ideea asta de străin și înstrăinare, s-o văd din mai multe unghiuri. Și mi s-a părut, îți mărturisesc, și comic într-un fel să-i plasez într-o pseudo-străinătate pe acești atleți ai liberalismului al căror vis, ca și al nostru, era să-și facă vacanțele în „străinătate“, însemnînd prin asta în Occident. Iar acum, pentru că sînt într-un impas financiar, acceptă că străinătatea poate fi și o vacanță la vecini, în Bulgaria, undeva unde lumea înțelege destul de bine românește. Consideră că e doar o etapă, după care, cînd își vor fi revenit, să se întoarcă la invaziile turistice din Grecia, Franța, Thailanda sau alte destinații exotice. Și sînt orbi la frumusețea locurilor, dar și la adevărurile pe care locurile astea le arată ca un revelator.

Știi la ce vrei să lucrezi în viitor? Ce subiecte și teme vrei să ataci? Sau cum vrei doar să te odihnești?

Mă interesează mult să spun o poveste care m-a tot bîntuit de cînd eram mică și cînd, mergînd cu ai mei prin țară, cu tata conducînd Oltcitul luat tîrziu, prin 1986, care era mereu în risc să se strice și să ne lase pe coclauri, traversînd satele, vedeam grupuri de fete care mergeau pe marginea drumului dintr-o localitate în alta. Și, de fiecare dată cînd le depășeam, mă gîndeam fericită că mă născusem într-un oraș mare, care îmi dădea niște șanse, chiar dacă amărîte. M-am întors cu gîndul la acele fete și acum vreau să le spun povestea.