”Să vezi un film la cinema îți cere atenție completă - stai acolo în întuneric, te lași purtat și nu controlezi tu ritmul. E o formă de vulnerabilitate și unii au uitat cum se face asta...”

Povestea spune că... ”Bad Unicorn așa cum este el azi s-a născut la o bere pe aeroportul din Berlin, când doi oameni cu multă experiență în domeniul cinematografiei au hotărât că e momentul să distribuie un film  în cinematografele din România. Filmul era ”Teströl és lélekröl / On Body and Soul” (r: Ildikó Enyedi). Era 14 februarie 2017. Pe 19 februarie ”On Body and Soul” câștiga Ursul de Aur la Berlin. Pe 30 iunie a avut premiera oficială în cinematografele din România.” Cei doi sunt: MONICA FELEA & ȘTEFAN BRADEA. La Berlinale 2026: Bad Unicorn a fost declarat - Distribuitorul european al anului.

Vasile Ernu a discutat cu Bad Unicorn: iată povestea.

 Dragă echipă Bad Unicorn felicitări pentru premiul de la Berlin. V-a surprins acest premiu? Ce înseamnă el de fapt pentru voi și ce semnifică pentru industria aceasta din România?

Am fost surprinși în primă fază, distribuitorii nu sunt neapărat remarcați și în nici un caz în lumina reflectoarelor. Nici nu suntem genul de oameni care să ne dorim asta, rolul nostru este să împingem din umbră artiștii și rezultatul muncii lor. Ba chiar, pentru cei ce nu înțeleg tot mecanismul, distribuitorii sunt acei capitaliști care vor să facă bani de pe urma artiștilor. Parte din mecanismul „industriei”.

Dar, de ce să fim ipocriți?, ne-am bucurat mult. Te simți văzut și apreciat. It pays off. Acum 9 ani la Berlinale vedeam Despre trup și suflet și ne decideam să ne apucăm de treabă. Acum, tot, la Berlin, am fost numiți Distribuitorul Anului în Europa. N-am muncit în toți anii ăștia chiar degeaba.

A fost și înfricoșător, ne-au oprit câțiva necunoscuți pe stradă să ne întrebe dacă noi suntem Bad Unicorn și să ne felicite. Tot distribuitori, din alte țări, e un soi de știre de bulă, contează pentru cei ce înțeleg tot drumul până ajungi aici.

  Bad Unicorn – de unde vine această denumire: și Unicorn și Bad?

De la bun început, am vrut să facem ceva mai deosebit, să fim mobilizatori. Nu suntem singurul distribuitor care aduce filme de autor și le promovează, dar am reușit cumva să fim cei mai vizibili și să creăm o comunitate care are încredere în gusturile noastre în materie de cinema: avem o audiență, chiar niște fani deși sună ciudat. Și nu ne-am propus niciodată să fim cuminți, nu aducem filme „sigure." Riscăm, mai băgăm bățul prin gard, mai provocăm, mai enervăm, mai greșim, mai emoționăm... Un unicorn cuminte și politicos ar fi plictisitor.

Anii `90 au însemnat o criză majoră a sistemului de distribuție de film: cinematografe închise, apariția video-ului și a televiziunii  la scară largă, mai târziu a venit accesul la PC etc. Când ați decis voi să intrați în aceste business? Care este aventura de început?

În anii ’90 și 2000, majoritatea sălilor de cinema centrale, de bulevard, au dispărut. Oamenii au preferat atunci magia TV-ului color și gratuit, iar internetul a adus apoi orice film la câteva click-uri distanță. Și noi am trecut prin asta, însă nu am fost singurii care au remarcat, începând din anii studenției, cât de important e să vezi în continuare un film într-o sală întunecată, cu un ecran mare, alături de alți oameni (cunoscuți sau nu).

Să vezi un film la cinema îți cere atenție completă - stai acolo în întuneric, te lași purtat și nu controlezi tu ritmul. E o formă de vulnerabilitate și unii au uitat cum se face asta, însă resimțim tot mai mult fluxul infernal al vieții actuale - doom scroll, notificări, conectare permanentă. Nu suntem construiți așa, pentru fast forward.

Iar cei care revin la cinema pentru a vedea filme ca ale noastre descoperă că tocmai ăsta-i farmecul - să fii complet prezent, să te pierzi în poveste, să simți cum respiri diferit în sală. E aproape o formă de terapie, slow viewing.

Aveți aproape 10 ani de existență: care au fost cele mai mari probleme cu care v-ați confruntat?

Primul șoc a venit odată cu pandemia. Am devenit peste noapte șomeri și fără instrumentul muncii. N-am primit ajutor de nicăieri, ba ne-a și încurcat statul. România a fost țara din Europa cu cinematografele închise pe cea mai lungă perioadă. Aproape 8 luni din 2020. Apoi toată povestea aia cu închis-deschis, 30% capacitate, distanțare de 3 scaune și măștile… a fost rău.

Altfel, ne confruntăm în fiecare zi cu lipsa infrastructurii și convingerile foarte rigide și comerciale a unor programatori din sălile de cinema. Dar există și excepții notabile și oameni care ne dau speranță și toate lucrurile astea se echilibrează.

 Au fost momente în care ați vrut să renunțați?

Nu credem că a fost vreun moment. Da, au fost momente grele. Și logistic, și financiar, și frustrări și dezamăgiri. Dar am căutat mereu o soluție. Pandemia ne-a forțat să ne facem un canal online unde să avem toate filmele disponibile - pentru cei ce nu le-au văzut sau, pur și simplu, pentru cei ce vor să ne susțină.

Încăpățânarea unor parteneri de a ne închide ușile ne-a făcut să căutăm ferestre sau mici crăpături. Și am reușit totuși să fim.

Dacă ar fi să faceți o catalogare a problemelor legate de această industrie – distribuția de film în cinematografe – care sunt principalele probleme cu care se confruntă industria?

Lipsa sălilor de cinema în orașe mijlocii și mici, abia dacă am ajuns la nivelul în care majoritatea orașele mari să aibă un cinema dedicat filmului de autor: București, Cluj, Iași, Timișoara și Constanța. Craiova este un oraș mare dar fără un cinematograf arthouse - acolo sunt 2 foste RADEFuri, unul închis de mai bine de 8 ani, al doilea deschis 3 luni pe an. Brașovul are 2 astfel de cinematografe dar ambele stau închise din cauza lipsei unor norme de  funcționare sau a unor certuri locale, Galați, Ploiești, Brăila, Oradea și lista poate continua. Lucrăm într-o țară cu 10 cinematografe dedicate filmului independent. Vă dați seama cum ar fi să avem 20? Nu 200 ca în Polonia. Măcar 20.

Se vorbește mult de o lipsă de educație vizuală și educație cinematografică. Ce ar ajuta o mai  eficientă educație sau o apropiere și aducere mai mare a publicului la cinematograf?

Păi tocmai am menționat Polonia. Ei au avut dintotdeauna educație vizuală în școli. Asta nu ajută doar consumul de cinema, ci de artă în general, putem vorbi și de teatru, și de galerii. Drept dovadă anul trecut ei au vândut aproximativ 51 de milioane de bilete la cinema (dintre care, 27% pe produs local), noi 11 milioane. Ok, o să zicem că au o populație dublă. Dar și un consum de 5 ori mai mare.

Cele două merg împreună, educația cinematografică și mersul la cinema dar, cum spuneam tot mai sus sunt zone ale țării în care pur și simplu nu ai unde merge la cinema. În unele din orașele menționate există măcar un multiplex, dar printre popcorn și Marvel e destul de greu să convingi copiii și adolescenții să consume cinema de autor. Și totuși nu renunțăm, noi credem în optimism, suntem pe o pantă ascendentă și într-o zi vom ajunge la nivelul de astăzi al țărilor mai civilizate.

Știm că în UE  statul, instituțiile lui pe sectorul cultural iau diverse măsuri să ajute aceste sectoare. Cum e situația la noi?

Din fericire, UE are o politică solidă pe partea susținerii distribuției filmelor europene. Fără sprijinul Creative Europe pe care și noi l-am accesat recurent în toți acești ani, nu am fi la acest nivel, al numărului de filme dar și al dimensiunii campaniilor pe care le dezvoltăm în jurul lor. La fel credem că pot spune și colegii noștri din distribuția de film de autor, dar și rețeaua de cinematografe de artă (atât cât este ea, circa 10 săli).

Din nefericire, pe partea instituțională românească lucrurile stau rău. Autoritățile locale și centrale nu fac mare lucru pentru susținerea și dezvoltarea cinematografiei, așa că ne bazăm pe scena independentă, inițiativele ONG-urilor, ale asociațiilor, ale privaților, unde paradoxal se întâmplă multe lucruri bune. Filmele românești se bucură de respect și apreciere oriunde sunt prezentate, cu toate că anul trecut nu am avut sesiune de finanțare la CNC. Însă problema de bază pentru noi rămâne una de infrastructură…

Recunosc, am mai spus-o public: cred că sunteți echipa cu cea mai bună selecție de filme pe care le aduceți în cinematografele din România. Cel puțin pentru mine – ca să nu supărăm pe ceilalți pe care-i respectăm mult. Cum selectați și care e filosofia din spatele selecției?

Nu avem o listă cu termeni ce trebuiesc bifați ca să corespundă unei grile. E o combinație între instinct, valori personale, documentare continuă, prezență constantă printre noutățile pieței de film (ba chiar cu 2 pași înainte, dacă reușim) și vocea rațiunii.

Suntem un grup de oameni care iubesc cinemaul ca pe o artă populară și influentă, credem în puterea lui de a aduce în discuție teme sociale pe care le considerăm importante, în forța cinemaului de a schimba percepții, în empatie, drepturi egale și mai ales în faptul că poveștile nu-ți aduc doar escapism, ci și înțelegere.

Care sunt filmele mai speciale de care sunteți mândri că le-ați adus?

Toate :). Ok, e greu de ales dar e o listă destul de lungă.

What Do We See When We Look at the Sky? este un film georgian de 2h30 despre frumusețea simplă a oamenilor și a orașelor, pe care l-am distribuit imediat după pandemie deși ne era clar că e un film care nu va atinge cifrele care să acopere investiția. Este filmul favorit al Monicăi, și unul dintre filmele de care suntem foarte mândri.

Anul trecut ne-am început toamna cu Yes, o nebunie fără nici o limită a unui regizor israelian care se uită cu o voce critică spre regimul de acolo și spre masacrul din Gaza. Un film care taie în carne vie și are rolul de a te scutura din toate încheieturile.

Din nou, un film lung de 2h30. Menționăm asta pentru că e foarte greu de programat un film lung în săli, ocupă prea mult spațiu pentru cinematografele care pot programa 2 filme comerciale în timpul ăsta.

Flow, o animație fără dialog despre sfârșitul lumii - pe foaie părea ceva de nedistribuit, dar pe care l-am adorat de la prima vizionare când încă nimeni nu visa să aibă succesul mondial pe care l-a avut - și care a culminat cu un Premiu Oscar. Este filmul favorit al lui Ștefan :)

The Seed of the Sacred Fig al lui Mohammad Rasoulof, despre conflictele dintr-o familie iraniană, în care tatăl alege să dea mâna cu Sistemul pentru binele fetelor, dar în care acestea văd binele diferit. Un film de revăzut perioada asta, dacă vreți să înțelegeți mai bine cu ce se luptă oamenii din Iran în fiecare zi.

Bird, de Andrea Arnold, un film fabulos despre maturizare.

Din păcate, din cele de mai sus, în afară de Flow, nu sunt titluri pe care să le asociem cu ideea de succes de public, oricum am defini succesul unui film de autor în România.

Filmele noastre preferate, sau, în fine, filmele cu care ne mândrim cel mai mult, nu sunt aceleași cu filmele cele mai iubite de public. Dar putem să ne lăudăm și cu filme foarte bune de care suntem mândri, care sunt iubite de public și au și succes de box-office: On Body and Soul, Another Round, Close, Aftersun, Past Lives, Perfect Days, The Zone of Interest, Flow, Maria, Father Mother Sister Brother, No Other Choice, Sentimental Value… toate filme care au făcut peste 10,000, peste 20,000 sau chiar peste 50,000 de spectatori.

Ce filme nu ați reușit să aduceți și ați fi vrut mult să aduceți: trei exemple?

Ne regăsim deseori în această situație când un film de autor pe care-l îndrăgim este achiziționat de un mare studio american, sau mai nou de un streamer.

Așa ne-au scăpat (și-am suspinat, căci n-au fost aduse local de reprezentanții locali ai studiourilor) irlandezul Kneecap și nemțescul Teacher’s Lounge. În alte situații, ne îndrăgostim de un film care însă, fie prin durata foarte mare, fie prin estetica mai complexă,  este greu spre imposibil de programat în sălile de cinema. De exemplu, Dry Leaf, cel mai nou film al georgianului Alexandre Koberidze (același regizor care a făcut What Do We See When We Look at the Sky? despre care am povestit mai sus).

Spuneți-mi trei filme care vin și trebuie musai să le vedem?

Trebuie să începem cu Silent Friend/Prieten tăcut, premiat la Veneția, cel mai nou film al regizoarei Ildiko Enyedi, cu al cărei Despre trup și suflet ne-am început oficial povestea acum 9 ani. În același stil contemplativ și elegant estetic, însă cu un protagonist rar întâlnit în filme - un arbore maiestuos de Ginkgo Biloba. În rolurile umane îi veți recunoaște și pe Tony Leung (iconicul actor din In The Mood for Love), Lea Seydoux și Luna Wedler.

Pe final de primăvară, ne reîntâlnim cu Mads Mikkelsen în comedia The Last Viking/Ultimul viking. Umorul negru scandinav face mereu casă bună cu problemele de familie, dar și cu Beatles (sau era ABBA?). Oricum, unul dintre cele mai amuzante filme pe care le-am văzut în ultimii ani, noi am râs mult, sperăm că și publicul.

Păstrăm câteva surprize pentru vară, însă pe toamnă vom prezenta o animație deosebită de la maeștrii tehnicii stop-motion, studiourile Aardman - Shaun the Sheep - The Beast of Mossy Bottom.

Mulțumesc mult – ne vedem la Cinema!