Shortparis – Strașnic: Glonțul a devenit mai inteligent în timpul vărsării de sânge
Înfricoșător de buni – Manifestul tronului gol, rugăciunea către un Dumnezeu mort și incantații pentru un Diavol neputincios
Un prieten de ziua mea mi-a făcut un cadou: un bilet la Shortparis - el i-a adus. Da, am fost să-i văd pe viu ceea ce eu numesc – cea mai actuală și importantă trupă Est europeană. Ei cântă ceva ce se va cânta peste câțiva ani în Vest şi Est: sunt din viitor. E un soi de avangardă – periferia reacționează mai repede la crize și mai violent.
Eu îi consider cei mai buni din Est la ora actuală. În ultimii ani ei au prins cel mai bine spiritul timpului acestuia: cutremurător de bine.
O, tristețea mea
Nu am fost pe aici
Unde este hotarul?
Cine l-a văzut?
Și al cui ești acum, al cui?
Și al cui ești acum, al cui?
Doarme nemărginita țară
Seara pare veșnică
(...)
Viscolul se ridică
Peștele caută plasa
Corpul caută evenimentul
Glonțul a devenit mai inteligent
În timpul vărsării de sânge
(...)
O, tristețea mea
Cine va răspunde
Unde este hotarul?
Cine l-a văzut?
Unde se târăște șarpele?
Cine l-a văzut?
Și al cui ești acum, al cui?
”Copiii mint nevinovat” – ”Pe toți ne-a sărutat Stana” iar ”Corpul e bolnav de frig” - cântă ei între Dostoevski și Nietzsche ca o predică a unui Ioan Gură de Aur semi drogat într-o mănăstire devenită spital de psihiatrie.
Tulburători până la spaimă. Reci, metalici – dar un rece de iarnă fierbinte. Inteligenți dar fără a epata. Supli, subtili și exacți în expresie - chirurgical. O combinație perfectă între sunet, vers, imagine și mișcare. O critică și o interogare radicală cum de mult nu am văzut – aproape social-metafizică.
Te înfioară, te înspăimântă fără să știi de ce. Dar știi că ceva grav se întâmplă – mult mai grav decât ceea ce știi. Au ceva apocaliptic.
De mult nu am văzut o trupă care să prindă atât de bine Zeitgeist-ul vremurilor noastre apocaliptice. Mimic nu traduc mai bine timpurile noastre.
Ceea ce fac ei e sun soi de Liturghie.
Au ceva liturgic – folosesc metafore puternice, grele, apocaliptice. Ei sunt ca niște icoane: versul, sunetul, imaginea e un adevărat iconostas – o liturghie pascală. Dar cu un Hristos care nu va mai învia niciodată – e doar un mort.
O religiozitate laică pe alocuri diabolică.
Recunosc că de pe vremea Kino și Nautilus Pompilius trupele din Est care mi-au reprezentat adolescența și crizele nu m-a mai prins precum acești copii care stau ca niște îngeri căzuți la Liturghia de club între mine și copilul meu.
Mi-ar fi plăcut să fiu cu cel mic – dar e prea mic. Dar deja îi ascultă.
Ei cântă – fac un spectacol de mare clasă – pe sensibilitatea fiilor noștri diferită de a noastră dar cu metafore perfect pricepute de noi. Un soi de metafore a neputinței totale. Un soi de cerc absurd închis în disoluție.
Tu nu faci față.
Ei nu fac față.
Gheața nu te va salva.
Vine maiorul
Femeile se machiază.
Iar copiii se ascund
Intră în cor
Nimeni nu minte
De aceea e înfricoșător, de aceea e înfricoșător.
De aceea e înfricoșător, de aceea e înfricoșător.
De aceea este înfricoșător, de aceea este înfricoșător.
De aceea e înfricoșător, de aceea e înfricoșător.
E despre tristețe, despre disoluție – despre descompunere. Critica lor e una aproape religioasă.
Textele lor seamănă cu o rugăciune, cu o incantație, cu un blestem – sunt ca niște proteste, manifeste întrebate spre o putere care ne-a părăsit, abandonat total - regele a murit și tronul e gol. Rugăciuni spre un Dumnezeu de mult mort sau care a renunțat să ne mai iubească. Ca niște incantații spre un Diavol neputincios – ți se face milă de el.
Și ți se face frică nu pentru că nu mai există Raiul ci pentru că nici măcar Iadul nu mai există. E ceva total golit de putere, de viață, de sens.
E strașno – e doar înfiorător într-o lume golită total de sens: asistăm doar cum i se descompune chiul acestui veac.
KoKoKo / Structurile nu ies pe stradă
Minte ca întotdeauna
Minciuna nu se împart la doi
Dar tu nu vei avea parte
Dar tu nu vei avea par...
Fără iertare, fără cruce
Sărăcia miroase a plictiseală
Nu, nu va fi mai bine.
Deci nu va fi mai bin...
Allah, Allah
Dumnezeu nu încape în cuvinte
Nu, trebuie să ne căim
Toată lumea trebuie să se căi...
Fără iertare, fără judecată
Găinile au ciugulit leul
Dar tu nu vei avea parte
Dar tu nu vei avea par...
Minte ca întotdeauna
Minciuna nu se împart la doi
Nu te așeza, nu te ridica, dar ce-i de făcut?
Nu dormi, nu lua, aleargă în cerc!
Structura-tu-tu-tu-tu-ra!
Singură s-a dezbrăcat de propria-i piele
Încercând să arate tuturor în ce stă puterea
Iarba s-a cosit singură pe sine
Mi-ar fi plăcut să povestim după. Dar când ”se ridică cenușa” nu se mai vede nimic. Se aud doar sunetele fricii. Ultimul lor imn al păcii e - înspăimântător. Tulburător ca tot ce fac.
A rămas să vorbim altădată să povestim pe îndelete: azi aflu că Nikolai Komiaghin - vocalistul şi sufletul trupei, s-a stins la 39 de ani.
Ultima perioadă se retrăseseră spre o zonă religioasă, rurală - ascetică cumva.
RIP
