Simplu, despre școală

Să ne imaginăm statul ca pe un trib care nu a scornit încă banii. O comunitate, oricât de mică, este un mic stat cu reglementări clare în ceea ce privește tabuurile, totemurile, violența represivă intracomunitară, comportamentele sexuale, are structuri ierarhice, în fine, într-un trib nu se trăiește nimic la întâmplare.

Așa cum astăzi statul reglementează cine cu cine are voie să facă sex și la ce vârstă, felul în care un părinte trebuie să relaționeze cu copilul său, cât de des să-i facă duș, să-l ducă la medic, la școală etc., la fel, în trib, viața era reglementată amănunțit, de la practici alimentare și sexuale la sacrificii umane și de orice  fel.

Mă rog, nu enumăr aici toate zonele vieții, căci nu scapă niciuna controlului social, ci vreau să spun că întru continuitatea și (re)consolidarea perpetuă a grupului, adulții trebuie să transmită generațiilor tinere informația care le va fi asigurat și lor supraviețuirea prin conviețuire (experiența și reglementările). Adică bătrânii îi învață pe tineri viața - care sunt regulile de funcționare internă, zeitățile, cum se  vânează, cum se cultivă pământul, cum se roagă (sau fac magie), cum se luptă cu triburile rivale care vor să-i elimine de pe teritorii cu resurse și să le ia femeile etc.

În comunitățile primitive și chiar acum o sută de ani, copiii nu lipseau de la nici o activitate, pentru că arhaicii nu știau că noi vom inventa conceptul de copilărie. Copiii erau doar niște oameni mai mici care participau și contribuiau la viața comunității după puterile lor, sub îndrumarea adulților. Nu făceau "ore".

Dar gata cu triburile nomade, societatea a devenit sedentară, mai mare și mai ales complexă. Cum faci să înveți copiii și tinerii viața și, mai mult, cum îi înveți cum să crească în viitor, la rândul lor, copii?

În modernitate, când s-au format statele naționale, școala a devenit obligatorie nu doar pentru că în industrie era nevoie de muncitori calificați, ci pentru că numai așa se putea implementa, printr-o limbă comună, niște valori comune, astfel ca fiecare membru să simtă că aparține grupului, să i se poată cultiva loialitatea față de un colectiv mult mai mare decât tribul - față de ceva abstract, cum e statul NAȚIONAL. Țelurile instruirii copiilor erau aceleași, enumerate mai sus: să știi cui să te rogi, care sunt tabuurile, totemurile, cum să muncești, cum să lupți și cui îi ești loial.

Dar lucrurile evoluează în toate direcțiile - științific, industrial, economic, filosofic...

Complexitate.

Ce face statul când își pregătește viitorul? Face școli, distribuie roluri și funcții. Implementează universal banii, colectează de la toți taxe, plătește funcțiile sociale.

Ideea că instruirea gratuită, publică și universală a fost inventată pentru ca fiecare individ să se dezvolte multilateral și universal, să fie fericit că-i deștept și educat și filosof doar așa, de amorul artei, este falsă. Societatea are nevoie de membri instruiți și civilizați la un nivel aproximativ egal, pentru că altfel unii s-ar putea să-i fiarbă la cină pe ceilalți, iar bunăstarea generală, într-o societate dreaptă, este imposibilă dacă nu au toți bani care să circule de la unii la alții, producând plusvaloare.

Există și varianta sistemului sclavagist (zis și corporatist), desigur, în care o majoritate largă prestează pentru cazare și masă si datorii, iar câțiva se lăfăie. Dar la asta revin mai jos.

Trecerea timpului și creșterea complexității sociale au făcut să se uite rostul "educației" publice.

Atavismul pe care noi îl numim lăcomie (vine de la omul primitiv care hăpăia repede și mult din mamut pentru că nu se știa când mai prindea, deci își făcea "rezerve", ci nu se destrăbăla inutil!), această particularitate genetică pe care omul nu și-o explică în mod conștient - el doar o simte - nu s-a retras (prin educație) nici în societățile socialiste din Est: se făceau planuri cincinale tot mai mari, se impunea atingerea unor obiective forțând puterea de muncă a indivizilor și chiar exploatându-i sub pretexte morale (vezi GULAG, vezi Canal) ceea ce era firesc, pentru că și concurența capitalistă de după gard făcea la fel, își creștea armata, născocea arme noi... Aceeași rivalitate tribală, dar la nivel mai mare și mai sofisticat.

Ideea este că lăcomia și iluzia îmbogățirii sunt pârghii esențiale de manipulare publică. Poate fi omul educat până la cer, instinctele rămân, lăcomia rămâne. Doar un anumit tip de reglementări și formare pot să țină lăcomia sub control. Când promiți îmbogățire, apeși butonul atavismului lăcomiei. Când tai, ai nevoie de indivizi loiali, formați din timp, care să accepte că altfel nu se poate. Pârghii și pârghii, complexitate.

Revenind la oamenii de rând, unii (mă refer la civilizația de tip occidental) chiar cred cu tărie că filosofie, că etică și estetică. Așa-i când nu mai poți de хорошо. Uiți de unde vii și unde te duci, uiți că laptele nu vine din pungă, că puiul are pene și că bătaia doare. Dar există unii care nu uită, ba chiar se folosesc cu maxim randament de această rătăcire a sclifositului occidental.

Vă întreb: ce sens și ce scop are, în realitate, învățământul public de azi? Ce mentalități formează, pentru ce tip de societate: unde există reglementări de funcționare pentru o relativă bunăstare generală, sau de tip corporatist, unde toți trăiesc pe datorie? Pentru că DATORIA este lanțul sclavului care acceptă orice nedreptate.

Față de cine sau față de ce entitate se cultivă loialitatea tinerei generații? Pentru că omul nu funcționează decât așa. Către ce este canalizată lăcomia și agresivitatea copiilor, viitori adulți?

Ce sunt profesorii în această ecuație? Dar părinții? Dar statul? Cui aparține statul, de fapt? Ce interes și cât interes are acest stat să ne instruiască gratis copiii? La nivelul tehnologiilor de astăzi, cât de instruit trebuie să fie un sclav voluntar, ce morală trebuie să adopte, față de cine trebuie să fie loial?

Cum ziceam, timpul și complexitatea ne-au făcut să uităm sensul și rostul formării tinerilor.

Păi hai s-o ținem pe învățământ în continuare, dacă altceva mai bun n-avem de făcut.

Se discută despre perspectiva copilului asupra procesului de educație și instruire, despre ideea de a-i cere opinia în legătură cu metodica predării și conținutul materiei. O inepție mai mare nu credeam că se poate scorn!i!

Pe rând.

Am recapitulat implementarea sistemului public de învățământ obligatoriu și gratuit. Motivele sunt clare. Astăzi, însă, picăm de acord că școala publică nu mai e ce a fost. De ce? Mulți spun că de lene, de incompetență, chestii din astea.

Realitatea reală este că statul nu mai are nevoie de atâția oameni calificați în toate domeniile. Toate zonele producției sunt tehnologizate, robotizate și toate alea. Statul nu mai are niciun interes să cheltuiască masiv ca să formeze ingineri și arhitecți sau mai știu eu ce, pentru că există computere care pot face aproape orice în locul lor. Instruirea pe care o oferă administrația astăzi e satisfacerea iluziei deșarte a dreptului la dezvoltare și realizare personală.

Dar e nevoie, totuși, de niște oameni supracalificați în toate domeniile. Există un procent mic de părinți care au ambiția personală de a crește copii foarte instruiți, cu profesii însușite temeinic și o fac pe banii lor, în pregătiri private. Acești copii, din inerție, se specializează și aprofundează in profesiile lor cu îndârjire, cu fanatism chiar. Statului și industriilor private le ajung aceștia. De ce să cheltui masiv cu restul? Nu se justifică risipa.

În ceea ce privește perspectiva copilului asupra educației și drepturile lui... N-are copilul nici o perspectivă pentru că trebuie s-o ia de la noi. Ce îi inoculăm, aia e.

Ceea ce urmează să spun va suna foarte cinic, dar asta e viața. Copilul este o particulă a societății care nu are drepturi, așa cum ni se spune, ci numai obligații. El trebuie să crească modelat de adulți astfel încât să se încadreze într-un standard conceput de societate și să facă la maturitate ceea ce se așteaptă de la el: să muncească, să-și plătească taxele și impozitele, să aibă grijă de părinți, să facă copii, să nu scuipe pe stradă, să nu înjure, să nu fure, să nu ucidă și să nu violeze, din astea...

Dacă un copil ar realiza cât de nemilos este îndoit și modelat ca lutul conform unor standarde gândite de adulți, n-ar mai crește niciodată. Mă rog, exagerez puțin pentru a accentua niște lucruri. Un copil nu știe ce trebuie să facă și ce să se facă, nu vrea decât să se joace, să mănânce și să i se satisfacă nevoile înainte să le exprime. Cu alte cuvinte, tânjește după starea intrauterină, chestiune care se poate observa și la adulții insuficient căliți și modelați, puberi eterni sau chiar oameni mari în mintea mucoșilor de grădiniță.

Condiția principală pentru echilibrul mintal al viitorului adult e să nu fi avut o mamă sufocantă, narcisistă, care să-și fi crescut copilul, din frustrare, ca pe propria extensie, în prelungirea aspirațiilor și idealurilor proprii, împiedicându-l să devină autonom.

Copilul ajunge să fie o identitate conturată clar și stabilă psihic numai după ce a fost modelat riguros și metodic de către adulți. De comunitate. O vorbă înțeleaptă spune că este nevoie de un sat pentru a crește un copil.  Acum, societatea nu sancționează derapajele din public. Cine își mai permite să-i facă observație pe stradă unui copil străin? Te reclamă instantaneu la telefonul verde.

Aceste legi au fost concepute de niște adulți care reprezintă o societate general infantilizată, nevrotică și chiar psihotică, incapabilă de maturizare, de niște indivizi care nu știu pe ce lume trăiesc, la ce servesc instruirea și educația și care e deosebirea dintre ele.

Chestia asta romantică, despre cum e întâlnirea dintre învățător și copil, e doar o chestie romantică și atât. Educația și instruirea se fac prin restricții, interdicții și obligații.

Copilul „liber" face în pampers până la 9 ani (tot occidentul are problema asta), defechează unde îl apucă, exact ca un animal, nu mănâncă ce trebuie, ci numai porcării, se uită la tv și se joacă pe telefon, nu citește, nu are disciplină.

Vedeți cazurile copiilor pierduți de mici și crescuți de animale: ei nu sunt liberi nici ca oameni, nici ca animale, se comportă după regulile haitei, căci nimeni nu-i din capul lui nici acolo.

Așadar, moda creșterii permisive, a parentingului contemporan, produce handicapați. Nici om al societății, nici membru al haitei.

 Roadele se văd în majoritatea  fetelor și femeilor complexate, care sunt operate și modificate până la nerecunoaștere, în analfabetismul funcțional și cel propriu zis parțial generalizat, băieții iresponsabili, mereu în căutare de femei mature ca să se acupleze cu ele pentru că au nevoie să-și prelungească pruncia ori să se răzbune simbolic pe mamele lor narcisiste, în lipsa de identitate bine conturată a tinerilor și lipsa autonomiei psihice care a devenit regulă, în tulburările, nevrozele și psihozele care au copleșit întreaga societate, în dezorientarea socială, depresie etc.

 Toate aceste lucruri sunt rezultatul incapacității generației noastre de a se maturiza ea însăși și de a gândi viitorul pentru că nu ne interesează trecutul în sens antropolgic și psihosocial.

 Rămâne o mare necunoscută pentru viitor: ce vor face și cum se vor descurca generațiile crescute permisiv, fără disciplină de nici un fel, lipsite de autonomie individuală și slab pregătite în toate domeniile vieții în condițiile automatizării galopante și a evoluției IA?

Natalia Onofrei este scriitoare, a publicat romanele: În numele tatălui și Bejenii.