Sorella di Clausura - umorul trist de cinema ca formă de terapie marca Ivana Mladenović

 Sorella di Clausura, în regia Ivanei Mladenović, intră în cinematografe din 6 martie: cu Katia Pascariu, Cendana Trifan, Miodrag Mladenović.

Eu am avut ocazia să văd filmul la Festivalul de film și cultură balcanică Taifas 2025: mulțumesc mult organizatorilor.

Uultimul film al Ivanei Mladenović - Sorella di Clausura - este poate cel mai balcanic film românesc de la Lucian Pintilie încoace, cu al său De ce trag clopotele, Mitică? Doar că aici în cheie feminină. Filmul mi-a amintit mult de Pintilie probabil stilistic sau mai degrabă prin felul cum a derulat istoria eroinei noastre.

Sau poate că au răscolit puternic în mine anii crizelor economice de tranziție cum nimeni nu a mai făcut-o până acum în cinemaul nostru.

Ivanei Mladenović este unul dintre cei mai inteligenți regizori de la noi - cea mai - pentru că știe să construiască umor de foarte bună calitate. Iar noi nu stăm foarte bine în noul cinema cu umorul. Umorul e cea mai complicată construcție narativă. Ivana o face cu o ușurinţă de invidiat.

Se râde mult dar un râs pe cât de inteligent construit pe atât de trist pus în scenă. E acea veselie tristă care produce în tine un sentiment puternic de emoție reflexivă.

Pe lângă inteligență Ivanei Mladenović are și mult curaj: puțini regizori/regizoare avem de un asemenea curaj atât al tematicilor cât și al felului de a le prezenta. De mult voiam să-i spun asta dar nu am apucat.

Avem o comedie tragică sau o tragedie comică? Victor Morozov observa că fumului i se potrivește zicala lui Radu Cosașu: „Ia totul în tragic și nimic în serios.” Efectul însă e puternic. Te urmărește puțin - mai ales prin eroina centrală.

Eroina? Protagonista Stela, jucată de Katia Pascariu, este una dintre cele mai puternice eroine din cinematografia noastră recentă. După ce ieși de la film te bântuie puțin, te urmărește, te uiți peste umăr să nu care cumva să fie Steeeeelaaaaa! după colț. Știți citatul devenit icoană în cinematografia mondială.

Stela este nu doar bine construită ca personaj ci ei i se construiește şi un context social, familial şi o întreagă țesătură socială pe măsura ei. Eroina devine şi mai puternică prin întreg "landșaftul social" în care este plasată.

Stela e o tânără care iese din urbanul fragil economic al unei familii rurale devenită urbane în comunism, rămasă fără resurse financiare, ea făcând o facultate de filologie dar asta nu o ajută să scape de sărăcie. E tipica familie care nu poate ieși fin sărăcie iar tranziția face această neputință să devină un blestem. Orice ar face Stela iese pe minus: sărăcia ca un destin - cu cât fugi mai tare de ea cu atât devine mai puternică.

Fata are un vis - să se întâlnească cu un rock star sârb de care se îndrăgostise: un soi de Don Juan ieșit la pensie. Așa începe traseul ei din Timișoara spre București şi Moldova Nouă cu mică escapadă la Belgrad. Ce mai: Ulise balcanic dadaist în chip de femeie.

Ai aici toate elementele halucinante ale tranziției dar în formele lor cele mai suprarealiste: amestec de religie cu vise halucinante, afaceri dubioase, persoane din baza tulbure şi confuză social, fragile şi precare, nebune şi delirante dar care au mare nevoie de un celălalt fie şi imaginar.

Ritmul şi stilul balcanic a tot ce se întâmplă presărat cu mult turbo folk-rock pe o imagine fascinantă pusă în cel mai descompus şi mizer retro kitsch balcanic. O estetică kitsch de o frumusețe intimă de care nu poți scăpa. E ca pata care nu se duce la spălare. Doar că e o pată pe retină, pe suflet.

Retro kitsch-ul mizer balcanic este estetică sărăciei noastre de o frumusețe tragică tulburătoare. Este probabil cel mai de preț lucru pe care-l avem pe acest segment şi merită cumva conservat. Iar regizoarea Ivana Mladenović e mare maestră a genului. Numai şi pentru asta merită aplaudată. Doar că ea face mult mai mult.

Katia Pascariu, care în ultimii ani face multe roluri importante, aici cred că reușește să construiască un rol feminin care nu poate fi uitat ușor de spectator. Probabil unul dintre cele mai dificile roluri ale ei executat perfect.

Rolul ei te cam obsedează, te urmărește. E rolul care scoate ceva din tine care te face să simpatizezi cu eroina dar de care te temi. E o teamă ce vine din tine şi nu ştii ce e, nu poți pune degetul pe acea teamă. Foarte sensibilă această teamă pe fonul unui umor tragic, trist.

Teza mea cum că tranziția postcomunistă cu toată degradarea ei e o treabă pur feminină aici e dovedit ca la carte. Adică eroul tranziției are chip de femeie, ea e cea care a dus greul şi a ținut intactă țesătura socială să nu se destrame total.

In Sorella di Clausura femeile sunt eroinele principale care sunt mereu în acțiune, fac ceva, rezolvă ceva, visează la ceva. Bărbații sunt fie decor, fie ustensile disfuncționale, fie sursă a problemelor şi aşa suficiente. Sau un vis - cum e cazul starului turbo folk sârb - obosit, apus şi în stare de descompunere. Chiar şi în calitate de vis bărbatul exisă pentru că există o femeie care-l activează ca proiecție. În sine el nu are substanță decât ca un afiș al unui vis imposibil.

A propos de Balcani: Timișoara cum bine se vede în film este cel mai balcanic oraș de la noi după București. Aici se vede foarte puternic filonul său balcanic şi ar fi păcat să-l piardă. O fi el Europa Centrală – nu prea știu ce e aia – dar e Europa centrală balcanică şi capitala turbo manelei. O iubim fără restricții şi pentru aceste comori.

La scenariu am simțit, cum să nu, replicile puse grijuliu de Adi Șchiop care este cel mai bun la noi pe stilul bârfa socială, observații sclipitoare, replici tăioase dar care păstrează reflecția ascunsă etc. Apare şi în film ca vecinul pus pe bârfe. Văzut şi pe Florinakis pe acolo.

Toată echipa de actori fac o compoziție pestriță dare consistentă: de la Cendana Trifan la Miodrag Mladenović, Arnold Kelsch, Cătălin Dordea, Adrian Radu.

Ivana Mladenović spune despre film cam aşa: “Sorella di Clausura se bazează pe persoane reale și este o poveste despre jocul dintre realitate și vise. Deși tragic în esența sa, inspirat de povestea unei cântărețe și prietene care și-a pierdut viața prematur, filmul este în primul rând o parodie empatică a melodramei romantice. Plasat în marginile Balcanilor la începutul crizei economice din 2008, filmul explorează cât de multă magie și ficțiune poate asimila un univers în acele momente. Se joacă cu această ambiguitate și sugerează că nu există loc pentru magie în această realitate și că singura modalitate de a continua să visezi fără a fi expulzat din acel univers este să continui să visezi, știind că visezi.”

În Sorella di Clausura râzi mult dar ieși din sala de cinema foarte trist – e cel mai trist film românesc din ultimii ani văzut de mine. Tristețea acestui film e bună, e de leac – funcționează chiar şi la cei care nu o sesizează.

A nu se rata: terapie curată.

Felicitări echipei!!!!!!