Subiectul tabu: „iarna demografică” a României - de Dănuț Jemna

În ultimii ani, din spațiul public lipsește dezbaterea asupra unui subiect esențial. Am observat că acesta nu a fost atins nici de presă și nici de candidați în campania electorală pentru președintele României. S-a discutat enorm de mult despre situația bugetului țării și deficitul mare la care s-a ajuns, despre criza economică, educație și sănătate, pensii, justiție și „specialii” României, dar aproape deloc sau foarte puțin s-a atins subiectul prezentului și viitorului demografic al acestei țări. Evitarea acestei teme mi se pare un element de slăbiciune atât din partea presei, cât și a societății civile, ca să nu mai spun din partea politicienilor. Pentru că orice reformă și orice decizie pe care vrem să o luăm cu privire la viitorul României nu se poate proiecta și nu se poate realiza fără a lua în calcul dinamica populației. Acest aspect este cu atât mai important, deoarece am ajuns să culegem efectele unor transformări care au avut loc pe termen lung și care nu pot fi evitate. Fără a exagera, pentru România este valabilă sintagma din celebrul serial britanic „the winter is coming”. Viitorul este destul de sumbru și ne așteaptă o serie de consecințe care vor fi greu de gestionat de orice președinte sau guvern am avea. Ajungem la această „iarnă demografică” în urma unui lung proces de schimbări prin care țara noastă a trecut și care au fost susținute și amplificate de transformările societale care au avut loc atât în perioada comunistă, cât și după 1990.

Știința ne arată că inerția fenomenelor demografice este una foarte mare, iar pentru a interveni și eventual a modifica parcursul acestora sunt necesare un timp lung și măsuri coerente care să fie aplicate cu consecvență. Experiența României de după 1990 ne arată că evoluția fenomenelor demografice a fost neglijată, iar anumite politici care privesc natalitatea sau migrația s-au aplicat fără un proiect coerent și fără a învăța din lecția altor state care au trecut prin același proces. Ca urmare ne așteaptă un viitor complicat și realități pe care nu le mai putem neglija. Vom creiona sumar câteva dintre acestea.

Scăderea dramatică a efectivului populației

Unii dintre noi ne amintim că regimul comunist și-a propus o creștere a efectivului populației până la 23 de milioane de locuitori. Acest lucru s-a realizat în anul 1988, ca urmare a unor măsuri pronataliste permise de un sistem totalitar. Însă în ciuda eforturilor partidului comunist, declinul natalității, în paralel cu creșterea mortalității, nu a putut fi stopat. Schimbarea regimului, după 1990, a accelerat aceste două procese, România intrând într-o perioadă de tranziție marcată de o ridicată incertitudine socio-economică. Începând cu anul 1992, natalitatea scade sub nivelul mortalității, astfel că asistăm la începutul declinului populației României pe cauze naturale, fără a lua în calcul migrația externă (a se vedea figura de mai jos cu ratele de natalitate și mortalitate).

Începând din acest an, numărul născuților este mai mic decât numărul deceselor, iar decalajul dintre cele două tinde să crească. De pildă, pentru anul 2023 (acestea fiind ultimele date disponibile asigurate de Institutul Național de Statistică), sporul natural este de -80620 de persoane, ceea ce reprezintă diferența dintre cei 164.004 de născuți vii și 244.624 de decese.

Într-un timp relativ scurt, România a pierdut un număr important de persoane, astfel că populația rezidentă a scăzut de la aproximativ 23 de milioane, în 1990, la aproximativ 19 milioane în prezent și va continua să scadă în viitor într-un ritm accelerat. Așa cum o arată predicțiile realizate de Organizația Națiunilor Unite, într-un scenariu relativ optimist, populația României va ajunge la 16 milioane în 2050 și la aproximativ 11 milioane în 2100. Însă, la fel de bine, în anul 2050 România poate avea 14 milioane de locuitori, iar în 2100 s-ar putea ajunge la mai puțin de 8 milioane de persoane. Aceste predicții iau în calcul tendința trecută a natalității și mortalității, și dacă nu se intervine asupra acestora este dificil de prevăzut un alt scenariu.

Efectele scăderii masive a efectivului populației nu sunt legate doar de securitatea națională, ținând cont de poziția geografică a României, ci și de faptul că aceasta se realizează alături de o serie de dezechilibre care privesc îndeosebi structura populației pe grupe de vârstă. 

Declinul natalității

Teoria tranziției demografice ne explică faptul că pe termen lung există o tendință ca natalitatea și mortalitatea să evolueze în același sens și să ajungă la valori relativ apropiate. Nivelurile ridicate ale mortalității de la începutul secolului al XX-lea s-au diminuat în timp, astfel că natalitatea a urmat un parcurs similar, cu o tendință de apropiere începând de la a doua jumătate a secolului trecut. Însă în perioada comunistă se întâmplă două lucruri interesante. Nevoia de forță de muncă conduce la luarea unor măsuri pronataliste, astfel încât declinul natalității nu este stopat, dar este amânat printr-o sincopă care va dura mai bine de 20 de ani. După celebrul decret din 1966 care interzice avortul, România înregistrează o perioadă de peste 20 de ani cu contingente de născuți de peste 300.000 de persoane. În același timp, în ciuda anumitor progrese la nivel medical, în perioada comunistă se înregistrează un proces lent de creștere a mortalității care continuă și în prezent. 

În România, scăderea natalității continuă după 1990 într-un mod accelerat și depășește nivelurile prezise de teoria tranziției demografice. După anul 1995, în România se instaurează niveluri foarte joase ale natalității (rezultatul se concretizează într-o medie de aproximativ 1,5 copii născuți de o femeie până la finalul vieții fertile, care este de 49 ani). Contingentele de născuții vii continuă să scadă dramatic sub nivelul de 200.0000 și va continua să scadă și în viitor.

Ca explicație pentru această scădere a natalității, literatura de specialitate subliniază cel puțin două cauze: o creștere a incertitudinii socio-economice după 1990, ca urmare a tranziției societății de la sistemul comunist la cel democratic (fluctuațiile condițiilor macro-economice și transformările structurale, creșterea șomajului și deteriorarea condițiilor economice, dificultatea de a obține o locuință); schimbările la nivel cultural și valoric asociate cu o serie de tulburări sociale și politice (schimbări privind familia și comportamentul sexual, poziția femeii pe piața muncii, rolurile de gen în spațiul domestic și public etc.). La aceste explicații, în câteva studii publicate, am adăugat faptul că scăderea natalității la niveluri atât de joase este determinată și de o serie de vectori care provin din perioada comunistă și care s-au instaurat ca niște tendințe care produc efecte pe termen lung. Dintre acestea, subliniem: mobilitate relativ redusă a populației, productivitate și inovare scăzute, oportunități de carieră limitate, simț limitat al riscului, al evaluării și al deciziei, inegalitatea de gen în ceea ce privește munca și responsabilitățile casnice și împovărarea femeii prin rolul dublu – productiv și reproductiv, capital social scăzut, responsabilitate socială slabă, deteriorarea încrederii interpersonale și instituționale (anomie), alienare politică și civică. Ca urmare, orice încercare de a dezvolta politici demografice pentru a putea frâna declinul natalității sau chiar pentru a încerca redresarea acesteia trebuie să ia în calcul acești factori care au produs efecte pe termen lung.

Îmbătrânirea demografică

Așa cum am subliniat deja, probabil ca unul dintre efectele cele mai importante ale evoluției demografice anterioare este schimbarea structurii populației pe grupe de vârste. În acest context, vorbim despre fenomenul numit îmbătrânire demografică, adică de creștere a ponderii populației vârstnice (de peste 65 de ani) în paralel cu scăderea populației tinere (până în 15 ani). După cum se poate vedea din graficul de mai jos, acest fenomen începe în România încă din perioada comunistă, iar procesul se intensifică după 1990 și va continua în viitor. 

Pragul psihologic a fost atins în anul 2008, când ponderea vârstnicilor o egalează pe cea a tinerilor și apoi o depășește. Fenomenul va lua amploare pentru că natalitatea este scăzută, iar contingentele de născuți se diminuează, iar cele ale populației vârstnice vor crește din cel puțin două motive: generațiile de peste 300.000 de născuți vii din perioada comunistă (născute după 1967) vor intra progresiv în categoria vârstnicilor, urmate de cele de peste 200.000 din anii ’90; creșterea speranței medii de viață (vezi figura de mai jos), care va continua și pe viitor la niveluri tot mai ridicate.

Fără a intra în prea multe detalii, îmbătrânirea demografică conduce la un nivel ridicat al dependenței sociale și economice și aduce o presiune suplimentară asupra societății în câteva direcții: sistemul de pensii (un număr mai mare de pensii de plătit); sistemul de asigurări de sănătate (un număr mai mare de persoane cu nevoi de asistență medicală); sistemul de asistență socială (un număr mai mare de persoane singure sau cu nevoia de a fi asistate social). Însă toate acestea vor trebui gestionate de o populație activă aflată în scădere și care va continua să scadă și în viitor. 

Ce măsuri putem lua?

În fața acestui tablou sumbru, ne putem întreba ce anume se poate face pentru a putea încetini și eventual stopa anumite efecte ale acestui declin demografic ce va continua în viitor pe termen lung. Luând în calcul profilul țării noastre și o serie de elemente culturale specifice, considerăm că există câteva pârghii prin care se poate acționa pe viitor pentru a mai diminua efectele „iernii demograficeˮ:

• O schimbare cu privire la locul și rolul femeii pe piața muncii 

Modelul cultural și economic dominant din România a menținut o tensiune negativă cu privire la raporturile de gen și la posibilitatea ca femeia să aibă acces la piața muncii în condiții egale cu cele ale bărbatului. Rolul dublu al femeii în societate – reproductiv și productiv – poate fi reevaluat și poate primi noi coordonate prin promovarea unui model în care diviziunea tradițională de pe piața muncii să fie schimbată în favoarea uneia orientate către un echilibru mai mare între activitățile profesionale și cele de îngrijire ale copiilor. Acest lucru presupune o renunțare la politicile clasice de sprijin ale familiei și natalității care au fost centrate îndeosebi pe diverse tipuri de ajutoare financiare și care nu au produs efecte pozitive, dimpotrivă (studiile arată că stimulentele financiare au avut exact efectul opus – cresc costurile de oportunitate ale maternității, amână nașterea primului copil și sporesc inegalitatea de gen). Exemplul unor state precum Franța arată că politicile care sprijină participarea femeii pe piața muncii, egalitarismul de gen și o mai mare implicare a bărbaților în viața domestică sunt cele mai eficiente și produc efecte pozitive asupra natalității. Ca măsuri concrete, se pot imagina proiecte de investiții în dezvoltarea serviciilor publice și private de îngrijire a copiilor, programe flexibile de muncă pentru familiile cu copii, măsuri fiscale pentru familii cu mulți copii etc.

• Creșterea capitalului social prin creșterea educației 

Dacă incertitudinea socio-economică are un efect negativ asupra natalității, o cale de reducere a acestei incertitudini este aceea de a crește capitalul social și de a contura un climat de mai mare încredere la nivelul societății. Acest lucru ar presupune o investiție importantă în educație, fapt care ar aduce implicații pozitive în mai multe direcții. Astfel, în măsura în care educația devine o prioritate națională și se investește masiv în această direcție, România poate beneficia de efecte pozitive privind piața muncii și reducerea migrației externe. De asemenea, un sistem de educație de calitate permite atragerea unui număr important de persoane tinere din diverse alte state, cu efecte directe asupra imigrației populației tinere și educate în țara noastră (fapt care ar putea contribui la echilibrarea balanței demografice). De altfel, o constantă a practicii la nivel internațional în cazul țărilor care își doresc reformă și o nouă direcție pentru societate este investiția masivă în educație.

• Consolidarea societății civile 

Pentru dinamica actuală și viitoare a societății românești este crucială dezvoltarea de organizații nonprofit și de proiecte care să consolideze societatea civilă. Aceste inițiative, pe lângă rolul de a fi un partener critic pentru clasa politică, ar putea contribui la promovarea și apărarea valorilor și drepturilor omului (egalitatea de gen, sănătatea și drepturile reproductive, planificarea familială), precum și la elaborarea și promovarea unor politici demografice coerente pe termen mediu și lung. Lipsa unei voci consistente a societății civile în România a fost resimțită în volatilitatea proiectelor formulate de clasa politică, majoritatea fără viziune și fără predictibilitate. Prezența actorilor din societatea civilă (de la diversele ONG-uri până la biserică) ar permite și crearea unui liant între stat și mediul privat care să asigure condiții favorabile tuturor politicilor de care avem nevoie pentru dezvoltarea societății, incluzând aici și acele măsuri care vizează dinamica fenomenelor demografice.  

La toate acestea se pot adăuga și alte măsuri, însă eficiența lor este legată de necesitatea de a fi păstrate și implementate pe un interval de timp suficient de lung (pentru stabilitate și predictibilitate), implicând mici ajustări care iau în calcul noi factori sau noi elemente de context care apar în dinamica unei societăți.

Pentru a avea o primă idee despre situația demografică a României, este bine să observăm evoluția efectivului populației în perioada 1912-2021 (tabelul 1). Trendul ascendent al numărului de persoane, până în anul 1992 (maximul populației României a fost atins în anul 1990, de aproximativ 23,2 milioane de indivizi), se datorează unor factori generați de dinamica societății, în special de după al doilea război mondial și instaurarea comunismului (1948). Pe lângă baby-boom-ul de după război, importante sunt politicile pronataliste promovate de regimul comunist, care au frânat procesul de scădere al fertilității și l-a menținut peste rata de înlocuire (2,1 copii născuți de o femeie).

Important este să luăm în calcul și evoluția structurii demografice pe medii (tabelul 2). Urbanizarea realizată în perioada comunistă a presupus un proces de relocare a unui sfert din populație în zonele urbane, mai ales pentru a asigura forța de muncă în proiectele de dezvoltare industrială. 

Așa cum se observă din tabelul 3, în perioada comunistă, la recensăminte, nu au fost înregistrate date cu privire la componenta religioasă. Astfel, între 1930 și 1992, rămâne un interval pentru care se încearcă să se evalueze dinamica comunităților religioase doar cu ajutorul unor estimări. 

Cu privire la tabelul 3, subliniem câteva aspecte:

• anumite comunități care înregistrează o pondere importantă din populația României în anul 1930 (greco-catolică, mozaică, evanghelică luterană, musulmană) vor avea de suferit atât în perioada celui de-al doilea război mondial, cât și în perioada comunistă, astfel că în anul 1992 ponderile lor să fie semnificativ diminuate;
• creșterea ponderii confesiunii majoritare, ortodoxă, este cea mai evidentă. Scăderea acesteia în 2011 și 2021 trebuie corelată cu o creștere importantă a ponderii persoanelor care refuză să mai ofere date despre apartenența religioasă (6% în 2011 și aproape 14% în 2021), aspect care poate fi asociat cu fenomenul de secularizare, care ia amploare în societatea românească;
• în anul 1992, se poate observa că în România diversitatea religioasă nu mai reprezintă un fenomen important. Pe lângă larga majoritate a ortodocșilor, confesiunile creștine care au aproximativ un procent din populație și peste sunt doar patru: romano-catolică, reformată, greco-catolică și penticostală (împreună au 10,6%, iar împreună cu ortodocșii au peste 97% din populație);
• perioada postdecembristă, deși una de libertate, aduce cu sine un proces de scădere a ponderii populației care declară o identitate religioasă la recensământ. Cu puține excepții, confesiunile creștine înregistrează un declin al procentului din populația totală. Cea mai semnificativă scădere o înregistrează ortodocșii, urmată de cea a romano-catolicilor și reformaților;
• ca o excepție, singura creștere procentuală de după 1992 o înregistrează confesiunea penticostală (de la 0,97% la 2,12%). Această creștere însă trebuie corelată cu modificarea structurii etnice și cu repartiția pe medii a acestei comunități religioase (tabelele 4 și 5). Pentru confesiunea penticostală, se observă o creștere importantă a ponderii romilor, de la 19,6 la 23,6% între 2011 și 2021, iar în ce privește repartiția teritorială, în 2021, observăm că 2,94% dintre membrii acestei comunități sunt în mediul rural, față de 1,34% în mediul urban.

În tabelul 4, prezentăm efectivul și structura populației României pe etnii și pe principalele confesiuni, dintre care am păstrat doar pe cele care au peste un procent din populație, la care am adăugat două confesiuni care, împreună cu penticostalii, formează comunitatea evanghelică sau neoprotestantă din țara noastră. Acest tabel ne arată că ponderea românilor a scăzut la toate confesiunile, cu excepția catolicilor și reformaților, care au pierdut însă din procentul maghiarilor. Ca număr însă, între 2011 și 2021, atât reformații, cât și penticostalii înregistrează o creștere a efectivului de persoane de etnie română, cu 8 mii, respectiv 19 mii de persoane. În același interval de timp, la toate confesiunile evanghelice (neoprotestante), se observă o scădere a ponderii populației de etnie română, care este dublată de o creștere importantă a ponderii romilor.

Dacă analizăm componenta etnică a primelor 6 confesiuni din România (cele cu peste 100 de mii de persoane), observăm că ortodocșii sunt în proporție de 96% români și 3% romi; romano-catolicii sunt majoritari maghiari (aprox. 55%), 38% români, 2% romi și 1,6% germani; reformații sunt dominant maghiari (91,5%), aproximativ 6% români și 2,5% romi; penticostalii sunt 73% români, aproximativ 24% romi, 1,5% maghiari și 1,5% ucraineni; greco-catolicii sunt în proporție de 82% români, 11% maghiari, 4,5% romi și un procent germani și ucraineni împreună; baptiștii sunt în proporție de 77% români, 10,5% maghiari și 11,5% romi.

Tabelul 5 ne arată că în România fenomenul religios este unul predominant rural. La ultimul recensământ, se observă că toate confesiunile mari sunt mai prezente în mediul rural. În schimb, greco-catolicii, bisericile protestante germane, cea armeană, dar și religiile mozaică și musulmană au procente ale membrilor lor mai ridicate în mediul urban. Evident, se observă că, pe lângă atei și agnostici, ponderea celor care nu mai declară apartenența religioasă este mult mai mare în urban, unde și procesul de secularizare este mai intens.

Un aspect important cu privire la structura populației din România este analiza simultană a acesteia după religii, respectiv confesiuni, și nivel de educație. În tabelele 6 și 7 avem această structură pentru recensămintele din 2011 și 2021. Facem câteva observații cu privire la aceste date:

• majoritatea largă a ortodocșilor are o structură pe niveluri de educație foarte apropiată de cea națională;
• în 2011, surprinzător este să vedem că atât reformații, cât și romano-catolicii, în calitate de confesiuni minoritare și din tradiția apuseană, au ponderi ale populației cu educație superioară sub media națională, în timp ce confesiunile protestante germane și armenii depășesc acest nivel. Religiile mozaică și musulmană au ponderi ale populației cu studii superioare peste nivelul național, la fel cu persoanele care se declară de altă religie. Relația strânsă dintre nivelul de educație și fenomenul de secularizare se observă și în România, deoarece persoanele care se consideră fără o religie și ateii, precum și cei care nu au declarat vreo apartenență religioasă au procente ridicate la categoria studii superioare;
• comunitățile confesionale cu cele mai scăzute ponderi pentru populația cu studii superioare sunt penticostalii, martorii lui Iehova și creștinii de rit vechi;
• în oglindă, ponderile peste media națională la persoanele cu studii gimnaziale și primare se regăsesc la confesiunile penticostală, adventistă, creștină după evanghelie și creștină de rit vechi.

Față de anul 2011, datele din tabelul 7 ne permit să observăm evoluția structurii populației României după nivelul de educație și religie. Putem sublinia următoarele aspecte:

• –  la nivel național, dacă ponderea populației cu studii liceale nu s-a schimbat în cei 10 ani, a crescut ușor ponderea populației cu studii superioare (de la 14,4 la 16%);
• –  această creștere a ponderii populației cu studii superioare de la nivel național se regăsește aproximativ la toate comunitățile religioase, însă reformații și romano-catolicii rămân sub acest nivel, în timp ce comunitatea baptistă înregistrează o creștere cu 4,7% și trece peste acest nivel. O creștere importantă a procentului populației cu studii superioare se realizează și la biserica evanghelică de confesiune augustană (6,5%), la creștinii după evanghelie (5,2%) și la biserica evanghelică lutherană (5%);
• –  o schimbare importantă la nivel național este scăderea semnificativă a ponderii persoanelor cu studii gimnaziale, de la 27% la 18%, care se poate datora atât schimbării structurii pe grupe de vârste a populației, cât și abandonului școlar. În continuare, comunitățile religioase cu ponderi ridicate la acest nivel de educație au creștinii de rit vechi, penticostalii, adventiștii, martorii lui Iehova.

În România, discuția despre structura populației pe religii și confesiuni trebuie să ia în calcul și repartiția teritorială a comunităților religioase. Dacă luăm în calcul împărțirea pe cele 8 regiuni de dezvoltare, putem sublinia următoarele aspecte cu privire la cele 6 confesiuni creștine care au peste jumătate de procent din populația României sau peste 100 de mii de persoane: ortodocși, romano-catolici, reformați, penticostali, greco-catolici și baptiști:

• cele mai ridicate procente de ortodocși se află în cele trei regiuni din sudul României;
• romano-catolicii sunt prezenți în Centru, dar și în alte 3 regiuni: Nord-Vest, Nord-Est, Vest;
• reformații sunt predominant în Centru și Nord-Vest;
• penticostalii sunt în principal în Nord-Vest și Vest, dar și în Centru și Nord-Est;
• greco-catolicii sunt prezenți mai ales în Nord-Vest și Centru;
• baptiștii au ponderile cele mai ridicate în Nord-Vest și Vest.

Concluzia cu privire la distribuția teritorială este aceea că în regiunile Centru și Nord-Vest, unde se află cei mai puțini ortodocși, se regăsesc ponderile cele mai ridicate ale persoanelor din confesiunile care provin din tradiția apuseană. Excepție face regiunea Nord-Est, unde, pe lângă o pondere peste media națională a ortodocșilor, se află un procent peste medie a romano-catolicilor și a penticostalilor.

Concluzii

1. Între anii 1912-2021, populația României a avut o evoluție de tip parabolic, cu o creștere până la un nivel maxim de aproximativ 23 de milioane de persoane, în anul 1992, iar după acest moment populația țării noastre scade an de an, îndeosebi pe baza unui deficit natural, numărul de decese fiind mai mare decât cel de nașteri.

2. Urbanizarea României este un proces sinuos și cu implicații socio-economice importante. Cel mai semnificativ este procesul din perioada comunistă, în care aproximativ un sfert din populație a fost mutată din zonele rurale în cele urbane, modificând radical structura socio-demografică a multor orașe.

3. În perioada comunistă, la recensăminte nu există date despre structura confesională, așa că dinamica religioasă a populației poate fi analizată doar pe baza unor estimări.

4. Din punct de vedere religios, structura populației României este dominată de persoanele de confesiune ortodoxă, însă procentul lor scade treptat, de la un recensământ la altul. Ca mărime, după ortodocși urmează comunitățile formate din romano-catolici, reformați și penticostali.

5. Structura etnică pentru primele patru confesiuni ca mărime reflectă dominanța românilor la ortodocși și penticostali, iar a maghiarilor la reformați și catolici.

7. Studiile superioare sunt mai ridicate la persoanele fără religie, la atei și la protestanții magisteriali, iar mai scăzute la penticostali.

8. Fenomenul religios din România este predominant rural, mai ales la ortodocși și penticostali, iar dominanta urbană se găsește la protestanții germani și la evrei, precum și la atei, agnostici și care nu-și declară religia.

9. Distribuția teritorială plasează cele mai mari procente de ortodocși în regiunile din sudul României, iar confesiunile creștine minoritare și de tradiție apuseană în Centru și Nord-Vest.

10. Secularizarea societății românești este evidențiată de creșterea constantă a procentului de persoane care declară că sunt atei și agnostici, dar mai ales al celor care nu-și declară apartenența religioasă.

Dănuț-Vasile JEMNA. Profesor universitar abilitat la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este doctor în economie, cu teza Eficiența sondajului statistic (2003). Predă cursuri de econometrie, demografie, metodologia cercetării și sondaje. Preocupările sale academice sunt legate de cercetarea fundamentală și aplicativă din domeniul statisticii, demografiei și economiei sănătății. Este profesor invitat al Universității din Poitiers (Franța), unde predă și este angrenat în activități de cercetare în parteneriat cu profesorii francezi. A finalizat un doctorat în teologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, teza fiind publicată sub titlul Antropologia Sfântului Irineu de Lyon. Incoruptibilitatea ca destin al omului (Doxologia, 2017). A obținut burse de la instituții precum Langham (Marea Britanie) și Wheaton College (SUA) și este membru al Uniunii Bibliștilor din România și al Orthodox Research Group of St John Chrysostom.

Textele lui pot fi citite aici