„Sunt rezistent la sărăcie și optimist incurabil”. Povestea copilului de la țară devenit unul dintre cei mai respectați profesori – și motivele pentru care vrea să se retragă | Interviu

Prietenul meu profesor despre care am scris un text viral - în loc de introducere

Îl știu pe omul acesta din `92: îmi este prieten - genul de prieten care nu trebuie musai sunat, te primește oricum. Soția lui e la fel de primitoare.

Vine din Moldova flămândă, din satul cu mulți copii și mămăligă puțină. Știți satul ăla? Eu îl știu, vin și eu de pe acolo. E satul în care foamea nu era metaforă — era program zilnic iar lecțiile se făceau încă la lumânare. E satul în care singura cale de ieșire se numea cartea. Și munca.

Și băiatul a luat cartea și a arat cu ea asfaltul. Șef de promoție. În primii trei pe țară în '88. Fizică, chimie, matematică, Iași. Nu glumă.

Înțelegeți ce înseamnă asta? Azi, un copil din rural profund nu mai ajunge șef de promoție pe țară și doar 2% mai termină studii superioare. Nu pentru că sânt mai slabi. Ci pentru că sistemul a decis deja cine merită să urce și cine rămâne jos: ”banii vorbesc” - statutul social predetermină evoluția ta.

Omul ăsta a ales să fie profesor. Nu inginer, nu doctor, nu agronom — profesor: cel căruia îi încredințăm copiii - viitorul. Are deja 61 de ani, 37/38 de ani de catedră: cu mii de copii pregătiți. Fizică și chimie la gimnaziu. Director de câteva ori. Respectat până și de golănii școlii — ăia care vin după ani să-ți mulțumească că i-ai făcut oameni. Asta este măsura unui profesor adevărat, nu doar mediile de pe cataloage.

La 61 de ani. Înainte de pensie îmi spune dezamăgit: gata, mă retrag - mă fac orice, zice, muncesc cu mâinile — dar în sistemul ăsta nu mai pot.

Și știe să facă case. Știe să repare mobilă veche. Știe să picteze. Omul are mâini și cap — și amândouă le-a pus în slujba școlii românești 37 de ani. Acum se gândește la retragere.

Nu pentru că s-a plictisit. Nu pentru că e slab. Ci pentru că a înțeles că s-a terminat - e profund dezamăgit.

A supraviețuit foamei, comunismului și tranziției. Oare nu va supraviețui actualei reforme a educației?

Am scris un text care a devenit viral:

De ce unul dintre cei mai buni profesori ai României vrea să părăsească sistemul la 61 de ani, după 37 ani de predare?

Am zis să fac un interviu, o discuție. Și a acceptat. Prima parte e aici:

„Sunt rezistent la sărăcie și optimist incurabil”. Povestea copilului de la țară devenit unul dintre cei mai respectați profesori – și motivele pentru care vrea să se retragă. Oare de ce?

 (PARTEA I)  

• Dragă GENE, să pornim discuția noastră cu începutul: spune-mi te rog unde ai făcut școala primară? Unde ai învățat să citești și să scrii? De unde dragostea ta de carte? 

Sunt primul născut într-o familie stabilită în satul Ciocârlești (com.Scânteia, jud. Iași), sat aflat la 21 de km, în linie dreaptă, față de Iași. Zic asta pentru că mereu mă fascina lumina difuză a orașului ce aducea un pic de feerie nopților din sat (am avut electricitate doar din anul 1973; știu cum e să citești la lampă). Satul pitoresc avea o școală primară cu două săli, deci învățam la simultan, cum s-ar zice azi. Învățători erau un cuplu reușit care locuia la 60 de metri de școală. Cu ea făceam începutul (cl. I și a II-a). Ne era foarte frică dacă se supăra, pentru că ne lua de urechi. Eram des „candidat” la așa corecție! Am avut un „ghinion”: 4 ani am fost coleg cu fata lor și mai mereu pierdeam competiția școlară, ceea ce mă înfuria teribil. Eram convins că erau părtinitori, doar că peste ani am aflat că și ea  a făcut o facultate foarte bună (cred că eram 8 în clasă). Primele două clase au fost grele pentru mine, eram încă lent. În  a II-a am și luat ultima corecție cu făcălețul de la  maică-mea pentru lentoare la tabla înmulțirii! Sincer, nu aveam mare drag de carte, aveam drag de desen și de natură. Învățătorii aveau o colaborare cu ocolul silvic, așa că sâmbăta mergeam la pădure. Puneam copăcei în gropițe, astupam și udam. Am rămas cu acest hobby până azi!

• Să stabilim epoca și locul: e vorba de anii `70, rural, Moldova profundă destul de săracă. Cât de greu se făcea școală atunci? Cum e să faci școală serioasă într-un sat din Moldova anilor `70?

 Acum realizez că am avut noroc cu acest cuplu: nu întârziau, nu ratau orele, nu se grăbeau, erau de-ai satului și erau foarte serioși, deși eu credeam că-s răi! Acești 4 ani au fost ușori, dar pentru clasa a V-a trebuia să mergem în comună:   3 km dus, 3 km întors. Socializam mult, întoarcerea era o sarabandă totală pe vreme bună: uneori făceam trei ore pe drum. Acasă trebuia să am foarte bune explicații pentru întârziere ca să n-o încasez: mă așteptau capra, vaca și iepurii înfometați. Dacă era noroi, ne scoteam cu greu cizmele din hlei sau o luam pe alături și făceam alte cărări. Profesorii de la Scânteia erau, cu mici excepții, navetiști din Iași sau Vaslui (27, respectiv 37 km). Ne uitam la ei ca la Soare: aveau alt limbaj, erau îmbrăcați frumos, ne impuneau respect și un pic de frică. Nu-mi amintesc să ne fi certat pentru miasmele ce le împrăștiam, deși era clar (gândesc cu mintea de azi!) că nu aveam condiții igienice grozave!  Școala avea lot agricol în vecinătate,  unde făceam lecții practice de botanică (încă fac cu plăcere agricultură).

• Când ai înțeles că-ți place școala? Sau învățai de teamă? Sau ai tăi erau cei cu presiunea?

 Ai mei s-au prins destul de repede cum e  treaba și, după clasa a II-a, păreau neinteresați de „progresele mele școlare”, ba dimpotrivă: „Du-te și dă la vacă!”, „Am teme.”,  „Le faci mai  apoi.”  Erau dialoguri dese. Evident că făceam și temele, dar tot pierdeam față de concurenta mea de care nu scăpasem nici aici! Ea avea mereu premiul I,  iar eu doar pe-al doilea. Natura și activitățile de toate felurile erau profesorii mei, zilnic. Am rămas un homo faber până azi.

• Spune-mi te rog cum ai ajuns la liceu și cât de greu? Unde era liceul? Ce tip de profesori aveai? 

 Am ajuns la al 2-lea liceu din oraș (Vaslui) de frica englezei! La LeMeKa, cum ziceam noi, era cel mai fioros profesor de engleză, conform poveștilor, așa că am evitat cu spaimă pe profesorul Stan de la liceul „Mihail Kogălniceanu”. Tot acolo preda și profesorul Cuzincu ce „scotea” olimpici internațional la chimie. (în a 7-a avusesem o sincopă: am dat satul pe oraș și de la rusă-franceză am trecut la engleză-franceză; engleza a fost un dezastru pentru mine.)

Dar, în a 8-a, devenisem atât de bun și pasionat la chimie, încât profesoara mă apela cu „Hai, zi, chimistule!”. Ceva hazliu: mergeam cu brigada de popularizare a științei prin satele din jur și prezentam mici experimente în curtea școlilor!  Normal că am intrat la Liceul de chimie, unde făceam foarte multe  ore  de  laborator și îl ajutam la experimente, uneori și duminica, pe profesorul meu pasionat de monocristale, domnul Pintea. El era un model de explicitate: oricât de greu era un subiect, te făcea să-l înțelegi ușor. Doamna Butnaru, profesoara de fizică, de o inteligență sclipitoare, era extrem de exigentă. Mai târziu a devenit, dezinteresat, cel mai mare sprijin al meu în a descifra fizica peste cerințele școlare. Ea m-a convins că trebuie să excelez la matematică deoarece „altfel nu se poate, măi, băiete!”.

• Când ai decis că vrei să faci facultate și cum de ai ales chimie-fizică-matematică?

 Sincer?! Vasile, atunci nu era moda cu facultatea, erau puține locuri, o minoritatea lua în calcul așa ceva. (Prin 82, un tătic și-a așteptat fata cu fanfara la gară,  când aceasta s-a întors cu rezultatul „admis” la facultatea de litere!) 

O profesoară m-a împins și m-am decis, speriat fiind de... armată lungă, dacă nu merg la studii. Mama a aflat cu o lună înainte că merg să dau examen și m-a încurajat cu întrebarea „și cine te ține-n facultate?!”. „O să am bursă!” am zis eu, temător. Haha ... chiar așa a  fost. Era și o bursă republicană pe atunci, cam 68% din salariul minim...știu că aveam ceva bani mereu.   Am învățat pentru admitere așa de speriat și hotărât, încât am fost în fruntea listei cu rezultate. Fusesem 4 și un pic pe loc. N-aveam alte opțiuni în capul meu: ori chimie-fizică (și obligatoriu matematică!),  ori munca de jos.

• Ai ales Iași, o facultate deloc simplă. Cât de pregătit erai și care era sistemul de admitere? Concurați din ce știu mulți și aveai concurenți serioși, copii din toată Moldova....

 Păi, chimie-fizică ce voiam eu era doar în trei orașe din România: Iași, Cluj, București. Aproximativ 300 de locuri în toată țara. Unii mergeau în laboratoare, unii în școli. Mi s-a părut un privilegiu să explic altora și, după cum ziceau destui, chiar eram bun de  gură! Se dădea în trei zile examen la chimie, la fizică și la  matematică. Se intra strict în ordinea mediei obținute la aceste trei. Nu conta Bacul sau altceva.

• Cum a fost cu facultatea?  Te descurcai cu baza pe care o aveai în liceu sau trebuia să recuperezi mult?

 Facultatea era un mecanism bine uns, mergea ceas. Nu aveai grija mâncării (cantina) sau a cazării. Erau ceva ingerințe politice, dar nu ceva deranjant. Am trăit un episod demn de  filme: pe baza mediei mari, m-au „uns” în prima zi, pe repede înainte,  șef de an, adică șeful celulei ASC (asociația studenților comuniști). Partidul nu-și punea problema că vreun student ar fi în afara orânduirii, doar urma să fim șefi și oameni mari, nu?! Toți eram, de drept, membri ASC. Venea cumva natural, după ce plecai din UTC. Doar că aveam o problemă neștiută: cu 3 ani înainte fusesem exclus din UTC pentru opinii „greșite”, adică refuzam să cred că ne tragem din maimuță și mă exprimam ca  atare! De ce eram așa sigur?! Când celor 10 mai buni dintre noi ne-au oferit „cinstea” de a fi membri PCR, eu am refuzat. Ei, atunci au căutat băieții arhiva, au aflat și, după câteva zile, a început „măcelul”, zarva: trebuie exclus de peste tot, cum a fost posibil?! Alt șef de an. S-a programat o ședință extraordinară, supervizată de doi profi. Cred că nu era procedură, altfel nu-mi explic cum de eu a trebuit să conduc ședința în care era schimbat șeful de an, adică eu. Ca să închei rumorile și bășcălia colegilor mei un pic supărați, le-am zis „Înțelegeți că trebuie să facem această schimbare!” Și s-a făcut. Mai târziu am aflat că au vrut să-mi anuleze bursa, dar am avut apărători. Alt noroc. Ți-am zis că mereu am  avut! 

Cu chimia din liceu ne descurcam, dar fizica și matematica s-au complicat brusc. Profesoara de mecanică ne-a persiflat cu „Fizica, clasa a XI-a”  pe catedră: „ca să intrați în examen, veți avea toate problemele de aici rezolvate!”.  Nici nu visasem că fizica are atâtea capitole și că ne  trebuie atâta  matematică. Am fost disperat și luam în calcul să mă retrag. Unde?!

• Când ai decis că vei fi profesor? Sau aceasta era traiectoria clasică a vremii?

 Căutam să fug. Deși sunt o fire practică, nu-mi plăcea industria deloc. Fusesem deseori în fabrica în care lucra  taică-miu. Ingineria nu era atractivă pentru mine.  De când îți alegeai profilul facultății, știai încotro vei  merge.  M-am uitat cu atenție în „Forum” și am hotărât: profesor mă fac!

• Dacă-mi amintesc bine ai fost șef de promoție – o întâmplare sau erai băiat serios? Că bănuiesc că aveai destui concurenți.

 Mdaa, dintre 97 de studenți de la Iași nu-i chiar greu să fii șef! Parcă, totuși, un absolvent de la Cluj avusese media mai mare decât a mea... nu mai știu exact. Avusesem o viață foarte grea și cea proiectată părea atât de „domnoasă” încât mi-era frică să nu pic vreun examen și să ratez tot, așa că învățam prea mult. Eram prezent la toate cursurile (la laboratoare nu puteai lipsi), activ la seminarii ... și asta mă ajuta. Îmi organizam perioada de studiu pe zile/ore/nr. cursuri spre hazul prietenilor cărora le refuzam unele invitații - la socializare nu eram bun - și urmam programul întocmai. Aveam concurenți redutabili pentru că erau multe fete și ele sunt, de obicei, mai studioase.

• Zi-mi te rog cum ai ajuns de la Iași la Brașov? Repartiție? Ai ales tu? Brașov având mereu imaginea de oraș al bunăstării...

 A fost un noroc. Toată viața am fost norocos. Până în acel an, posturile scoase la ocupare erau doar la  țară. Orașele mari erau închise. În vara lui 1988, ministerul a scos posturi la Mangalia, Satu Mare 2, Piatra Neamț, Lugoj, Codlea 2. Singurul care era lângă un centru universitar era Codlea. Și era cel mai aproape de orașul viitoarei soții! Brașovul mă cucerise prin frumusețea peisajelor din jur.

• Ai ajuns la catedră tânăr profesor la Codlea, un orășel de lângă Brașov, tipic săsesc... Cum e pentru un moldovean din casa de lut să se mute în casele acestea săsești tip buncăr?

 Printr-un mare noroc, am primit o locuință mică din fondul de stat la 15 luni după angajarea ca profesor, chiar cu 2 luni înainte de căderea Ceaușeștilor. Nici azi nu m-am acomodat cu stilul săsesc de-a face casa, deși apreciam larghețea noilor spații locuibile.  Orașul era trist, oamenii triști, culoarea lipsea (toată România era gri atunci!), zidurile erau groase și pietroase ca de  cetate, vegetație foarte puțină prin oraș,  o  fabrică ucigaș de poluantă chiar în oraș. Dar peisajul era ce voiam. 

• Hai să vorbim puțin despre experiența din educație: cum ai găsit școala la final de `80?

 Tristă! Era o școală nouă, tipizată, impersonală.  Era împănată cu ideologia PCR și ideile ceaușiste, erau pionieri și ritualuri penibile care mă făceau să râd. Erau afișe de propagandă pe toți pereții. Elevii mă ajutau să împlinesc ritualul lor pionieresc cerut, spre hazul lor. Din familie nu înghițisem ideologia oficială, suportam greu și m-așteptam la probleme. Repede a și venit un Avertisment pentru că lipsisem la o ședință de pisălogeală ideologică! Chiar mă întrebam cât o să rezist, având în vedere că refuzasem să fiu membru PCR. Dar norocul mi-a surâs din nou: înainte ca să mai încasez vreo sancțiune politică, veni 22 dec.1989. Direcțiunea dispăru și pe 7 ianuarie colegii (școală mare cu 1500 de elevi, cu 43 de profesori și învățători) mă votară director. A fost prea mult... peste 10 luni îmi dădeam demisia fix de ziua mea, revenind doar la catedră.

• Mereu discut cu colegii mei care au intrat în sistemul de educație în anii `90 și îmi dau seama că au fost niște eroi – `90 a însemnat o sărăcie cumplită pentru societate. Mulți îmi povestesc lucruri teribile de umilință din acea vreme. Cum a fost `90 pentru un profesor tânăr, cu familie și copii?

  Chiar când a fost masiv votat FSN și Iliescu, în mai 1990 ne-a apărut și primul copil. Părinții ne erau la distanță, aveam niște economii, dar banii se devalorizaseră imediat , puteam cumpăra cel mult o mobilă la 6 luni. Casa necesita reparații. Singurul noroc era că gazul și electricitatea erau ieftine. Am pornit realmente de la lingură și furculiță. După 6 luni, aveam în casă doar o masă, 4 scaune, un pat făcut de mine din scânduri adevărate, legănuț,  o canapea veche și o mare bibliotecă făcută de mine din scânduri un pic șlefuite. În 1993 apăru a doua fetiță și, pentru a ne mai plimba tinerețile, am hotărât să ne luăm o mașină veche. Zis și făcut. Făcut și datorii. Vara aia a fost ce-a mai săracă, nici nu vreau să-mi amintesc. Știu că ne era jenă să le spunem altora ce salariu avem noi, profesorii! Totuși, în 1993 m-am înscris la Școala Populară de Artă, grafică, și am absolvit-o în 1996. De prin 1994 începusem să mai fac câte un ban cu micile artisticăreli. Puneam lucrarea în consignație și așteptam maxim o lună. Rareori nu s-au vândut. În acei ani am avut maaare noroc cu mulți prieteni mai bogați, dar foarte darnici. N-o să-i uit niciodată!

• Care erau problemele cel mai mare ale epocii `90, în sistemul de educație? Cu ce vă confruntați?

 Eram bucuroși și optimiști. Doar că imediat s-au eliminat restricțiile puse posturilor și mulți colegi au plecat la școlile din Brașov (11 km), sașii au plecat toți în Germania. În 3 ani am constatat că nu mai avem oameni pe toate posturile. Au apărut mulți suplinitori, unii necalificați. Baza materială era slabă.  Lucram în 3 schimburi cu elevii, o hărmălaie totală. Era o  descătușare și ne simțeam liberi. Era foarte greu să ții ordine. Era mișcare browniană! 

• Soția ta Ileana, apropo, tot profesoară e – deci, ați împărțit sărăcia în doi. Ea ce a predat și ce predă acum?

 Ea e inginer din martie 1990 și ...s-a trezit că industria se evaporă. Având multe abilități, a început să țină ore de limba engleză (era la modă!), muzică, educație tehnologică. În școli sau particular.  După o vreme și multe studii (matematică, științe economice și inginerie textilă) predă de 23 de ani discipline tehnice la un liceu. Dar până-n anul 2000 ne-a fost foarte greu, deși în 1998 am fost numit directorul școlii în urma unui concurs. După februarie 2000, când a fost singura grevă serioasă, banii au fost mai mulți. Guvernul Năstase s-a purtat mai frumos.

• Au apărut și copiii: trei. Cum ați reușit să mențineți nivelul – ei fiind toți cu studii strălucite: una dintre fiice, făcut studiile Cluj și Germania parcă – geografie, alta este în armată – conduce helicoptere, băiatul – student la Iași, acum. Care e secretul să-i faci pe copii să iubească școala?

 Când am plecat „la drum”, amândoi aveam două idei: minim doi copii și grijă la programul zilnic al lor începând cu anul zero. Le-am fost primul profesor de fizică și chimie și nu m-au iubit prea tare pentru asta. Hahaha! Erau obligați să învețe ca și ceilalți!

Fetele au făcut cel mai bun liceu din Brașov (Șaguna, admiterea era pe baza rezultatelor de la capacitate), apoi au ales un drum care să ducă la un „salariu mai mare decât al vostru!”. Atunci am realizat că doar eu eram rezistent la sărăcie și optimist  incurabil!  Teodora a făcut mediu-geografie la Cluj-Porto-București-Berlin și lucrează în domeniu. Era susținută de Verzii din Berlin cu o bursă. În 2022 a renunțat brusc la Germania și trăiește bine la București în aceeași firmă nemțească.

Sofia mi-a făcut surpriza de a trece de toate baremele fizice, teoretice ȘI psihologice și a fi admisă pe cele 6 locuri-fete de pilot militar de elicopter. Nu știu ce i-a venit, ea fiind un matematician foarte bun (a și făcut facultatea de matematică - informatică la Universitatea București, dar n-a profesat). A reușit să se acomodeze cu fiara   aia ... și azi e căpitan-comandor.

11 ani mai târziu a venit și băiatul, mai comod, n-a mai prins același liceu bun, dar acum e student la Iași, la mecatronica ce-l pasionează destul. Doarme la 50 de m de locul în care dormise taică-su cândva! Eeei, cum e  asta?!  Cred că va fi un bun  chitarist! Facem  o  trupă?!

Nu știu dacă e vreun secret cu copiii. M-am tot întrebat, sunt atent la toți din jurul meu, neamuri și prieteni: pur și  simplu, eu cred că un copil e un mister! Nu știi cum va  fi și ce ți-aduce peste ani.

Partea a II urmează