Tot ce trebuie să știm despre Iran: ”Fascinația pentru Iran și în general pentru Orientul Mijlociu m-a definit ca om și ca profesionist.” - interviu cu Carmen Gavrilă

De mult nu am stat la discuții cu un om atât de competent pe un domeniu foarte complicat și care are capacitatea să explice atât de clar și consistent .

E vorba de Carmen Gavrilă, unul dintre puținii oameni de la noi care se pricep pe acea parte de lume

Carmen Gavrilă este licențiată în Persană-Studii Americane la Universitatea București, și-a început cariera în presă in 1998 la Radio România Actualităţi. Din 2004 a devenit trimis special și corespondent de război al radioului public, în mai multe rânduri, în Orientul Mijlociu, în ţări ca Iran, Liban, Egipt, Afganistan. Este autoarea volumului "Revolta Orientului" apărut la ed. Polirom în 2013.

Cuprins:

• Cum m-am îndrăgosti de Iran
• Ce definește cultura Iranului?
• Ce ne apropie și ce ne deosebește?
• Cum era Iranul înainte de revoluție?
• Ce a însemnat modernizarea Iranului?
• Cum este stratificat social și economi Iranul?
• Cum este structurat religios și etnic Iranul?
• Cum este organizat politic și cum funcționează el?
• Care au fost crizele majore și cauzele lor?
• Cum au apărut protestele și efectele lor?
• Cum este văzut actualul război din Iran?
• Ce schimbări va aduce acest război și care e sfârșitul?

Dragă Carmen Gavrilă – mai întâi spune-mi te rog cum a început aventura ta iraniană? Cum ai început să cunoști acea zonă, cum te-ai legat de ea?

 Totul a început din curiozitatea unei adolescente care se simțea sufocată într-un mic oraș de provincie și pentru care primele lecturi de istorie și mitologie persană și despre zoroastrism, sufism și islam au deschis ușa către ceea ce a devenit o călătorie spre spre un tărâm în care m-am format, un tărâm cultural pe care l-am simțit cumva familiar sub straturile ”exotice”. Un spațiu și o identitate culturală care nu încetează să mă fascineze și să mă încânte și despre care mai învăț câte ceva în fiecare zi, un spațiu despre care cu cât aflu mai mult cu atât mi se pare că știu prea puțin. Călătoria începută în cărțile adolescenței a continuat cu Facultatea de Limbi Străine la Universitatea București specializarea Persană-Studii Americane, apoi, după ce am devenit jurnalistă, a prins un contur mai clar, care m-a și definit profesional,  cu mai multe perioade petrecute, începând din 2004, mai lungi sau mai scurte în Iran, în calitate de corespondent al Radio România. Fascinația pentru Iran și în general pentru Orientul Mijlociu m-a definit ca om și ca profesionist.

Cunoștințele mele sunt limitate în acea zonă: cunosc bine partea Caucaz, binișor zona orientală din fostul spațiu URSS și puțin Afganistan prin faptul că fratele a fost doi ani acolo ca ostaș sovietic. Așa că a trebuit să studiez – să ajung chiar în Uzbekistan. Ce te-a impresionat cel mai mult acolo la început?

 Oamenii, mai bine spus felul în care sunt impregnați de istoria lor culturală, de ”mintea” persană cum spune Michael Axworthy în ”Empire of the Mind” și faptul că sunt literatură vie! Felul în care în ei pulsează, se manifestă, cum nu am văzut (sau poate nu am simțit eu...) în alte părți, o formidabilă, impresionantă, puternică și subtilă în același timp, identitate culturală mozaic dar unitară în același timp, o raportare la realitatea imediată sau istorică, în care se combină într-un mod care mie îmi pare special, cel mai elaborat și impecabil construit raționalism cu doze considerabile de mit sau emoție.

 Mereu când vorbim de culturi diferite avem tendința să comparăm și să ajustăm pe celălalt după propriile valori și criterii: precum râma care-și învață puii că nu leul e dușmanul ci găina e cel mai mare dușman. Cât de diferite sunt aceste culturi: Iran versus Europa care ne este familiară? Ce ne desparte cel mai mult?

 Aș spune că depinde la care Europa ne raportăm. Dacă facem comparația cu Europa de Est, cu România ca exemplu, aș spune că nu ne despart prea multe. Iranienii mai în vârstă cu care am stat de vorbă și care urmăriseră România de departe, de la epoca Ceașescu la aderarea noastră la NATO și UE, spuneau că România a avut noroc, că Iranul din ultimele două secole și România au fost în situații istorice cumva similare dar că noi românii am avut o traiectorie salvatoare prin aderarea la aceste două cluburi.

Ca să preiau metafora ta, în esență românii au identificat găina ca sursă de pericol, în timp ce Iranul din ultimele secole din perioada Qajară până acum, a făcut alianțe dezastruoase care s-au tradus prin pierderi pe toate planurile și s-a pregătit pentru lei în timp ce a ignorat găinile din propria curte.

Cultural aș spune că românii nu sunt mult diferiți de iranieni, de exemplu în raportarea la tot ce înseamnă spiritualitate, corpul de obiceiuri și tradiții. Dau un exemplu - românilor credincioși practicanți, care dau acatiste, le-ar fi familiar acest ritual care este și la iranieni, însă li s-ar părea ciudat că iranienii lasă ”acatiste” și la mormintele marilor poeți persani, ca Hafez.

Iar legat de Europa Occidentală, acolo cunoașterea academică în ce privește Iranul sau vechea Persie este net superioară și la ani lumină distanță de puținul studiat în Europa de Est, însă mai deloc transmisă în mentalul colectiv, popular. În schimb, cred că este revelator faptul că diaspora iraniană din SUA și Europa este perfect adaptată și integrată în aceste spații culturale, iar asta, în ochii mei, înseamnă că de fapt avem mult mai multe în comun decât la prima vedere, acea primă vedere obturată de idei preconcepute, de o parte și de alta.

 Citeam la tine: ” Pe 8 martie 1979, în Iranul revoluției islamice, celebrarea Zilei Internaționale a Femeii s-a transformat într-un uriaș marș de protest imediat după introducerea obligativității vălului islamic. La Teheran, mii de femei au ieșit pe străzi vreme de 6 zile, până când protestele au fost înăbușite de miliții islamiste.” Ce s-a întâmplat de fapt?

 Cei mai mulți istorici sunt de acord că revoluția din 1979 (pornită de fapt din anii 60) a fost confiscată de forțele islamului politic, că într-adevăr, liderul ei ayatollahul Ruhollah Khomeini trasase încă din anii 60 coordonatele velayat-e faqih (tutela juristului islamic) și că da, principalul factor de coagulare a revoltelor populare a fost clasa clericală, însă revoluția nu ar fi fost posibilă fără celelalte forțe politice, liberali pe model occidental sau marxiștii din partidul Tudeh (și la protestele din ultimii ani sunt vizibile curente politice diferite de la progresiști la neo-liberali sau monarhiști constituționali). Deși ideile de guvernare ale lui Khomeini erau cunoscute, aspecte interpretate ca parțial democratice i-au făcut pe ceilalți participanți la revoluție să spere că formula finală de guvernare va fi una incluzivă și fără trăsături totalitare.

Eroarea de judecată i-a costat pe cei mai mulți viața iar restul au luat calea exilului. Am făcut această introducere ca să explic de ce femei deopotrivă conservatoare și neoconservatoare l-au întâmpinat cu bucurie pe Khamenei la Teheran la întoarcerea din exilul în care îil trimisese șahul Pahlavi vreme de 14 ani. Numai că, primele legi și măsuri au arătat clar ce avea să însemne pentru femei republica islamică, de unde și protestul de 8 martie, când un miting convocat de noile autorități s-a transformat într-unul de contestare a obligativității hejab (portul islamic). De fapt pentru femeile din acel 8 martie 1979, hejab-ul era simbolul unor legi care le transformau în cetățeni de mâna a doua. Dar, protestul de atunci s-a stins, nu doar prin intervenția dură a milițiilor islamice, ci și pentru că tema nu era relevantă pentru o majoritate a populației feminine a Iranului de la acea vreme.

 Cum era Iran înainte de Revoluția islamică? Era atât de occidentalizat sau era doar o imagine falsă?

 Nu pot fi negate transformările uriașe din perioada așa numitei Revoluții Albe, țara s-a industrializat, a avut loc reforma prin care oamenii au primit terenuri agricole, tineri din clasa mijlocie au ajuns la studii în Europa, s-a construit rețeaua de drumuri și autostrăzi, s-au creat universități. În paralel însă creștea nemulțumirea față de corupția nomenclaturii și grupurilor din jurul șahului, resurse uriașe care nu ajungeau în economie, inclusiv din cauza acordurilor păguboase pentru Iran cu mari puteri. Hotărâtoare şi subestimată de monarhie, a fost influenţa clericilor şi reacţia lor politică la schimbările susţinute de monarhie pe care ei le-au au văzut ca pe un atac la adresa religiei, cutumelor dar şi asupra locului lor special în societate. Da, privind spre orașele mari, mai ales spre Teheran, imaginile și fotografiile vremii lasă impresia unei țări occidentalizate, însă acele imagini nu reflectă restul țării profund conservatoare, profund devotată religios și clericilor și în bună parte marginalizată economic și săracă.

 Poți să-mi spui te rog cum s-a stratificat social și politic societatea iraniană post revoluționară?

 Când am fost corespondent în Iran m-am străduit să nu mă limitez la conversații cu ”elite”, ca să nu am o imagine distorsionată, pentru că la începutul anilor 2000 apăreau în presa occidentală aproape exclusiv opiniile tinerilor studenți, eventual vorbitori de engleză. Însă, ce relatez aici nu are neapărat valoarea unui sondaj cât o imagine rezultată din schimbările pe care le-am remarcat pe stradă și în conversații cu iranieni de-a lungul timpului, la care am adunat statistici oficiale și cele realizate de ONU.

În esență clasele sociale sunt aceleași ca și în Occident, cu diferența că de multe ori se suprapun pe cele politice revoluționar islamice. Există o conexiune fie economică, fie ideologică sau ambele între clase și regim. Dacă inițial clasa defavorizată, săracă sau la limita sărăciei, susținea puternic noul tip de guvernare, în timp au apărut fisuri în nivelul de încredere. Susținerea inițială a venit dinspre populația săracă care era și  conservatoare ori ultraconservatoare, în termeni sociali și religioși. În timp, pe fondul degradării economiei, în această categorie profund loială clericilor, putea fi detectată o nouă orientare favorabilă Corpului Gărzilor Revoluționare, perceput ca mai puțin corupt și mai loial principiilor khomeiniste, decât anumiți reprezentanți ai cercurilor clericale de putere. De unde și votul masiv al acestor iranieni pentru politicieni ca Mahmoud Ahmadinejad în 2005.

Ultrior, pe măsură ce Corpul s-a inserat puternic în economie și au apărut acuzații și cazuri de corupți, opiniile favorabile s-au estompat. Nu este de ignorat categoria Basij (Organizația de Mobilizare a Oprimaților) care ca formulă aduce aminte de lupta de clasă, doar că în acest caz lupta ”oprimaților” nu este numai una economică ci și religioasă. Voluntarii Basij, subordonați Corpului Gărzilor revoluționare, au centre și filiale în absolut toate localitățile iraniene iar cei mai mulți sunt loiali regimului.

Există însă și o categorie, greu de stabilit în procente, de iranieni care aderă la milițiile Basij pentru avantaje economice, nu din convingere. O altă parte a acestei clase considerată defavorizată sau la limita sărăciei este reprezentată de muncitori, în diversele industrii ale Iranului, de la cea petrolieră la transporturi. Această categorie s-a plasat tot mai mult în ultimii peste 20 de ani într-o poziție mai întâi de contestare a politicilor economice ale republicii islamice, apoi după cum s-a văzut la ultimul și cel mai de amploare val de proteste în iarna lui 2026, într-una de contestare a regimului însuși.

Important ar fi de spus că aceste categorii socio-profesionale au și asociații similare unor sindicate, dar evident nerecunoscute oficial (unele dintre ele au legături cu intelectualitatea iraniană de stânga din Europa).

În ce privește clasa medie din punct de vedere economic, cea din care de exemplu fac parte profesorii (și ei cu unele asociații profesionale nerecunoscute oficial), aceasta a fost cel mai des sursa protestelor anti-regim, pe două coordonate care s-au unit la ultimele manifestații: cea a libertăților sociale și cea economică. Este clasa care a cunoscut o abruptă cădere economică, știu profesori nevoiți să își mai ia câte una sau chiar două slujbe ca să facă față cheltuielilor, sau pensionari nevoiți să continue să muncească.

În clasa medie pot fi incluși și micii comercianți, cei care sub celebrul nume bazari au făcut posibilă revoluția islamică și au sprijinit rețelele clericale antimonarhice. Acești mici comercianți au fost tot mai mult marginalizați politic de însuși regimul pe care l-au adus la putere și în același timp marginalizați economic.

În Occident a surprins faptul că protestele din iarnă au pornit de la această categorie, dar astfel de mici comercianți au mai participat la proteste motivate economic. Reproșurile pe care le-am auzit cel mai des în galeriile comerciale iraniene și în bazaruri erau la adresa politicilor fiscal-economice și la adresa importurilor ieftine din China (reacții negative similare am înregistrat și de la manufacturieri iranieni). Tensiunea anti-regim a crescut în timp și pe fondul unei tot mai mari polarizări economice, cu un mic procent, profund conectat politic și tot mai bogat, și o masă pauperizată. Cel mai des în Iran veți auzi cuvântul ”echitate”, este ceea ce spun toți că lipsește și nu doar economic.

 Am citit la tine: ”Fondatorul republicii islamice și liderul revoluției, ayatollahul Ruhollah Khomeini, a gândit, a pregătit și a pus în practică, începând cu 1979, o formă de guvernare despre care știa că nu poate rezista decât dacă autoritatea clericală, mai ales liderul suprem, primește și un braț de fier care să aibă în ADN ideologia teocratică și conceptul vellayat-e fariq (guvernarea juristului Islamic).” Care e de fapt structura politică a acestui tip de stat?

 Ayatollhul Ruhollah Khomeini a dezvoltat și transformat interpretări teologice considerate marginale de numeroși teologi șiiți ai vremii (inclusiv ayatollahi cu statut de marja-sursă de emulaţie spiritual ca Shariatmadari) şi a formulat conceptul  velayat-e faqih – tutela juristului islamic, care guvernează toate aspectele religioase, politice și sociale, până la întoarcerea imamului ascuns, până la venirea lui Mesia. Conceptul acesta a scos şiismul iranian din tradiţia chietistă şi l-a încărcat politic. De aici au și venit rezistența și criticile unor ayatollahi de rang înalt și de exemplu, astăzi, lidereul spiritual al șiiților irakieni Ali Sistani este adeptul șiismului iranian tradițional chietist și respinge orice sugestie de islam politic.

În esență Khomeini a creat o teocrație impregnată și cu elemente politice occidentale. Este un fel de piramidă formată din centri de putere care se controlează reciproc prin mutări și negocieri opace și care duc toate spre liderul suprem. Există o aparență democratică în cazul președinției și parlamentului ori chiar a Consiliului Experților (organism care îl alege pe liderul suprem) însă votul popular este de fapt cenzurat, pentru că dintre candidaturile depuse, Consiliul Gardienilor (organism format din specialiști în drept islamic numiți de fapt de liderul suprem) le elimină pe cele considerate nepotrivite din punct de vedere islamic și al criteriilor de loialitate pentru ideologia revoluționară. Criteriile pe care se bazează Consiliul Gardienilor sunt foarte tulburi și nu de puține ori, listele finale de candidați prezentate electoratului au creat scandaluri, însă la ultimele rânduri de alegeri, preocuparea pentru reacțiile opiniei publice, critice față de eliminarea tuturor candidațilro cu profil cât de cât reformist sau moderat, s-a redus tot mai mult.

Aceasta a fost reacția regimului la cererile populare de reformă, un fel de strângere a rândurilor și eliminare a posibilităților de reformă din interiorul sistemului. Președintele este ales de pe o astfel de listă aprobată de Consiliul Gardienilor și acționează ca un premier - șef al executivului. În principiu își alege singur membrii cabinetului care apoi trebuie să primească aprobarea Parlamentului. Însă, șeful puterii juridice este numit de liderul suprem. În deciziile guvernului poate oricând interveni liderul suprem.

Tot liderul suprem dă linia generală în politica externă. Puterea reală este concentrată la liderul suprem și în jurul său, în așa numitul cabinet al liderului. Aceasta este construcția conform constituției, însă, războiul a dezvăluit mai mult decât oricând puterea Corpului Gărzilor Revoluționare, acea armată ideologică, mai puternică decât armata regulată, despre care am scris și în fragmentul citat de tine și pe care a creat-o însuși Khomeini. În acest moment, Corpul Gărzilor Revoluționare, este organic conectat și aproape în simbioză cu economia iraniană, cu structurile administrative și politice. Dilema dizidenței iraniene este dacă Pasdaran (apelativul popular pentru Gărzile Revoluționare) va mai susține velayat-e faqih, fie și numai de fațadă sau va considera că este mai simplu să conducă pe față un Iran post-război.

Spune-mi te rog puțin despre factorul etnic. Care e structura și dacă el poate juca un rol semnificativ în schimbarea politică de acolo?

 Iranul este o societate multietnică însă memoria culturală a imperiului persan este, din experiența mea, una unificatoare în mare măsură. În Iran și în afara lui, iranienii întâlniți mi s-au recomandat drept ”perși” și abia apoi mi-au precizat etnia, numai dacă a fost relevant pentru discuție.

Cifrele exacte nu sunt cunoscute mai ales că ultimul recensământ oficial a avut loc în 2016. Aproximativ 80% din populație este de origine etno-lingvistică indo-europeană (de exemplu luri sau baluci) din care aproximativ 60% perși  iar restul populației cuprinde aproximativ 9-10 milioane de kurzi, între 10-15 milioane de azeri, aproximativ 1 milion de arabi iar restul procente mici de turkmeni, qașqai, ghilak, mazandarani, talish, etc. Din punct de vedere al religiei, cei mai mulţi iranieni sunt musulmani , în proporție majoră șiiți și mici comunități creștine (în special armeni), zoroastriene, evreiești și bahai. Etnicii indo-europeni nu sunt toţi şiiţi (după islamizarea adusă de cucerirea arabă), au rămas câţiva zoroastrieni ( cea mai mare comunitate este în India) iar balucii sunt suniţi.

Repet, imaginea etnică a Iranului de azi nu poate fi exactă din cauza lipsei datelor recente. Ce este însă important e că minoritățile etnico-religioase se simt discriminate cultural și economic în republica islamică iar nivelul de dezvoltare în regiunile şi provinciile locuite de minorităţi este vizibil mai scăzut decât în restul ţării. În plus, pe fondul deteriorării situaţiei economice, aproximativ 75% din populaţie este acum urbană, fenomen care se aplică şi minorităţilor. În special, etnici kurzi au fost nevoiţi să se mute în număr considerabil în mari oraşe ca Teheran mai ales, în căutarea de oportunităţi economice.

Care e mai puternic acolo: factorul religios sau cel etnic? Cum se vede acum asta?

 În general predomină o identitate unificatoare persană iar în acest moment unificator este şi sentimentul anti-regim (care nu înseamnă neapărat o respingere a islamului, cât a ideologiei republicii islamice și a ideii de spiritualitate impusă politic).

Acest sentiment anti-regim este cel mi probabil să persiste şi chiar să se acutizeze (aşa cum s-a întâmplat progresiv în ultimii ani) dacă situația economică și socială nu se îmbunătățește, chiar dacă republica islamică supraviețuiește, într-o formă sau alta, acestui război.  Însă, pe fondul eșecurilor republicii islamice în relaţie cu populația şi a politicilor discriminatorii acuzate de minorități (mai ales kurzii) se remarcă o repliere pe criterii etnice.

Kurzii şi azerii par cel mai bine organizaţi, iar în cazul kurzilor există evidente elemente militante, în funcţie de partidul sau mişcarea respectivă. Toate formaţiunile kurde sunt seculariste, anti-regim, iar aproape toate vorbesc despre autonomie sau un viitor Iran federal, doar PJAK şi PAK sunt considerate secesioniste, însă, după declanşarea războiului, în general unii dintre reprezentanții lor şi-au nuanţat discursul pe fondul temerilor majorităţii că Iranul ar putea plonja în război civil şi fărâmiţare teritorială dacă regimul ar cădea.

În cazul regiunilor locuite preponderent de azeri, ideea de autonomie locală nu este nouă, a fost enunţată de elitele azere, încă din perioada monarhică, în frunte cu Marele Ayatollah Mohammad Kazem Shariatmadari, care spre deosebire de ayatollahul Ruhollah Khomeini, promova separarea religiei de stat şi obținerea pe cale paşnică de drepturi pentru minoritatea azeră. Shariatmadari şi susținătorii lui nu au reuşit asta nici în timpul monarhiei nici a republicii islamice, ba chiar Marele Ayatollah Shaariatmadari a avut de suferit atât în timpul monarhiei cât şi al republicii islamice, a fost închis, torturat şi izolat în detenție la domiciliu până la moarte, după ce Khomeini a devenit lider suprem.

În prezent, statul nu este perceput ca unul protector pentru toţi cetățenii iranieni. Din ultimele rânduri de proteste reiese că republica islamică a pierdut major din legitimitate şi gradul de reprezentativitate, iar minoritățile se simt şi mai nereprezentate decât majoritatea, aşadar, este accentuată lipsa de loialitate pentru republica islamică. Este greu de anticipat, dacă minorităţile etnice ar fi sau nu loiale unui Iran unitar după o eventuală cădere a regimului. Eu înclin să cred că da, mai ales într-o democrație, însă nu mă pot exprima categoric. 

Cum se vede dinspre Iran – să zicem dinspre populația majoritară – acest atac, practic un război declanșat – al Israelului și SUA?

 Avem semnale răzleţe din Iran din cauza internetului blocat. Ca să ne facem o imagine despre ce cred acum iranienii trebuie să adunăm puţinele indicii care vin de acolo, cu reacțiile din timpul războiului de 12 zile de anul trecut şi să le punem pe fondul rănilor încă deschise lăsate de reprimarea fără precedent ca duritate şi amploare a protestelor din iarnă. Statistic cei mai mulţi iranieni detestă războiul şi critică Statele Unite şi Israelul însă se bucură de orice lovitură dată structurilor de putere politică şi militară din republica islamică. Mai nimeni nu crede cu adevărat că regimul poate fi înlăturat prin lovituri militare ci strict din interior.

În acest moment avem o imagine clară cu cine conduce acum Iranul?

Nu, nu avem o imagine clară dar opinia generală a iranienilor este că de fapt acum ţara este condusă, direct sau indirect de Corpul Gărzilor Revoluţionare. Noul lider suprem, Mojtaba Khamenei, fiul defunctului Ali, a fost ales în condiţii neclare şi fără să fi îndeplinit condiţiile de natură religioasă şi politică valabile, până la război, pentru ocuparea unei asemenea poziții. De altfel, nici tatăl lui nu a fost perceput ca fiind pe măsura primului lider suprem ayatollahul Ruhollah Khomeini, liderul revoluţiei islamice şi fondatorul republicii islamice. Numeroși analiști iranieni susțin că cel mai probabil, Mojtaba nu ar fi ajuns lider suprem dacă tatăl său Ali Khamenei nu ar fi fost ucis în loviturile din 28 februarie și dacă nu ar fi fost războiul. Asta pentru că, Mojtaba, în preajma tatălui său, devenise o adevărată eminenţă cenuşie şi dezvoltase legături puternice cu Gărzile Revoluţionare, dar Ali Khamenei nu agreea ambițiile fiului de a deveni lider suprem, în principal de teamă că nucleul popular care susține republica islamică, deja micşorat în ultimii ani,  ar fi fost revoltat de modelul monarhic ereditar.

În plus, Mojtaba era cunoscut populaţiei dar nu îşi prezentase public opiniile în discursuri sau interviuri, nu avusese vreun post public şi nici statutul teologic necesar. În esenţă, el a fost perceput ca omul Pasdaran – Gărzile revoluţionare, mai degrabă ca un instrument al lor decât ca lider. Însă, prinsă între război şi tensiunea populară, republica islamică pare să fi amânat rezolvarea problemele de legitimitate și imagine, sau poate nici nu va mai fi preocupată de astfel de chestiuni, într- formulă poate și mai radicală post-război.

În mod evident eliminarea reprezentanților eșaloanelor superioare de putere politică şi militară a vulnerabilizat republica islamică, dar asta nu înseamnă că există deocamdată vid de putere, pentru că regimul s-a pregătit pentru acest război, cel mai probabil încă de la intervenția coaliției occidentale în Irakul lui Saddam Hussein şi cu o strategie bine pusă la punct în special după războiul de 12 zile de vara trecută. Teheranul a descentralizat liniile de comandă militară şi a stabilit mai multe rânduri de succesori în poziţii cheie militare şi politice. Asta nu înseamnă că sistemul nu are şi hibe dat fiind că republica islamică nu este un monolit. Există lupte de putere între diverse cercuri şi tabere, dar unite de țelul comun de supraviețuire a regimului.

De exemplu, a fost nevoie de 9 zile ca să fie numit un înlocuitor al lui Ali Larijani la șefia Consiliului Suprem de Securitate, eliminat într-o lovitură israeliană, deși în plin război, Teheranul era aşteptat să numească repede un nou şef al Consiliului, ceea ce poate fi interpretat ca semn al unor lupte pentru putere sau măcar adaptări la starea de război.  Larijani nu a fost uşor de înlocuit tocmai pentru că avea un grad de experienţă, conexiuni şi aptitudini politice de negociere și de navigare printre elementele sistemului greu de egalat. Opinia generală în dezbaterile iraniene era  că eliminarea lui Larijani a lăsat mai mult loc de acţiune unor elemente şi mai radicale din structurile de putere ale republicii islamice, în special din Corpul Gărzilor Revoluţionare şi beit-e rahbari - Casa Conducerii, cabinetul liderului suprem. Ceea c s-a și confirmat după numirea lui Mohammad Bagher Zolghar, actual secretar al Consiliului de mediere și cu un lung CV de posturi în Corpul Gărzilor Revoluționare și organisme de securitate.

Două nume erau preponderent vehiculate pentru postul lui Larijani, mai mult decât al lui Zolghar, și merită menționate pentru că le vom mai auzi în construcția adaptată la război și post Ali Khamenei a republicii islamice și pentru că ambele figuri provin din rândul Corpului Gărzilor Revoluţionare. Mohsen Rezae a fost şef al Corpului şi recent numit consilier pentru probleme militare al noului lider suprem - fapt interpretat ca semn al puterii în creștere acordată de Mojtaba Khamenei susținătorilor săi din Corpul Gărzilor revoluţionare. Celălalt candidat părea a fi actualul preşedinte al Parlamentului, Baqer Qalibaf. Ambii sunt printre tot mai numeroşii membri ai Corpului care au devenit politicieni, deşi fondatorul republicii islamice ayatollahul Khomeini interzisese implicarea Gărzilor în politică.

Important este că numele președintelui Parlamentului, Baqer Qalibaf a fost menţionat recent de diverse surse ale unor publicaţii ca Politico, drept partener de negociere pentru administraţia Trump, şi posibil viitor lider al regimului de la Teheran. Qalibaf nu are un renume tocmai pozitiv după ce a fost implicat, ca primar al Teheranului, în diverse scandaluri de corupţie, fără ca acestea să îi afecteze traiectoria ascendentă în structurile de putere. Și pentru o privire în interiorul rețelei complicate de putere și relații și acaparare a statului, cred că e relevant, în privința lui Mohammad Bagher Zolghar, o prezență constantă în structurile de forță și de informații ale republicii islamci, încă de la revoluția islamică, este faptul că el împreună cu fratele lui sunt pe lista americană de persoane sancționate, soția lui Zolghar este directoarea Biroului pentru Familie și Femei iar ginerele său este în prezent direcctor adjunct al Departamentului pentru Afacer Internaționale și Lgale din MAE iranian, după ce a deținut mai multe posturi diplomatic inclusiv pe lângă Agenția Internațională pentru Energi Atomică.

 Inițial avem impresia că  ceva se va schimba fundamental acolo. Acum se pare că lucrurile sunt mult mai complicate. Poate fi doborât regimul religios din Iran? Care e baza lui?

Cunăscătorii spaţiului şi iranieni din diaspora şi din ţară sunt de acord că în prezent republica islamică se mai bazează pe un nucleu de susținere de numai 10%-15% din populaţie, din care fac parte și familiile membrilor Basij, Pasdaran şi acei iranieni pentru care clericii sunt încă sursa de orientare spirituală şi de viaţă. Pe măsură ce se adună zilele de război, este evidentă atitudinea anti-colonialistă  şi de afirmare a dreptului iranienilor de a-şi decide viitorul, liderii şi formula de guvernare.

Peste straturile de traume istorice s-a adăugat trauma profundă a protestelor din iarnă, când aproape fiecare familie a fost într-un fel sau altul afectată de reprimarea dură cu care au reacționat autoritățile. Toţi iranienii cu care am vorbit după proteste, spun că au rude sau cunosc pe cineva care a pierdut pe cineva din familie sau a fost rănit, arestat ori interogat. Peste această rană colectivă s-a suprapus războiul.

În esenţă acum o întreagă populație, într-un climat dominat de dezinformare din toate direcţiile, nu ştie ce să creadă prinsă între propriul regim totalitar şi bombardamentele americane şi israeliene. Cu atât mai mult sunt remarcabile şi relevante pentru rezilienţa iranienilor, imaginile cu pregătirile şi apoi cu celebrările Nouruz – Anul Nou persan (sărbătoare preislamică).  

Înainte de război într-adevăr părea că republica islamică este pe punctul de a cădea sub presiunea nemulțumirilor populare extinse. Însă, ceea ce ignoră o bună parte a presei occidentale este că de fapt, republica islamică a fost contestată din primele sale clipe dar forţele de opoziţie, în acel context istoric şi social, au putut fi rapid eliminate. Apoi a intervenit războiul cu Irakul lui Saddam Hussein, care nu a făcut decât să consolideze proaspăta republică. S-au făcut numeroase comparaţii între războiul de atunci şi cel de acum, cu concluzia că şi acum iranienii ar strânge rândurile în jurul regimului, fără apetit pentru schimbări de guvernare, doar ca să nu îşi vadă ţara fragmentată sau coborâtă în haos şi război civil.

Numai că, Iranul de astăzi are o populaţie în majoritate cu aspirații şi generaţii diferite de cea din anii 80 iar între cetăţeni şi guvernanţi s-a săpat în timp o prăpastie care este puţin probabil să poată fi umplută. Departe de preocupările presei internaţionale, cu câteva excepţii, în realitate, în Iran au fost mai mereu proteste, mai mici sau mai de amploare, de la finalul anilor 80 până acum. Cu excepţia marilor mişcări de exemplu cele ale studenţilor în anii 90, Mişcarea Verde din 2009, cele din 2019 sau 2022 şi revoltele de anul acesta, au existat frecvente manifestări punctuale sau greve ale diverselor categorii socio-profesionale.

Acest şir de manifestări a înregistrat o intensitate tot mai mare şi a adunat solidar la un loc tot mai multe categorii, într-un crescendo suprapus perfect pe eşecurile economice, sociale şi politice ale republicii şi pe radicalizarea tot mai evidentă a regimului, din ce în ce mai puţin deschis la reformă (cum părea posibil în anii 90). Este adevărat că SUA şi Israelul par să fi subestimat naţionalismul iranian, dar asta nu înseamnă automat susţinere pentru republica islamică, ci mai degrabă aşteptare ca războiul să se termine.

Cei mai mulţi iranieni anti-regim spun, acum, că nu văd cum ar putea, în timp ce cad bombe, să înlăture republica islamică prin revoltă populară. În plus, republica islamică a crescut prezenţa pe străzi a miliţiilor Basij şi a forţelor de securitate, tocmai ca să prevină orice mişcare populară.

Ce vor iranienii de la restul lumii? Sau mă rog: cum sunt împărțite perspectivele lor asupra propriului viitor – să zicem, acele viziuni dominante?

Toţi iranienii cu care am vorbit vreodată au insistat că vor respect, la care spun că au un drept istoric şi cultural. Iar dintre ei, cei mi mulți spuneau că  vor să fie ”în rândul lumii”, să scape de izolare și sancțiuni internaționale iar ”lumea” la care se refereau era cea occidentală. În plin război sentimentul este şi mai evident iar mesajul este că iranienii nu vor accepta niciodată lideri impuşi din exterior, sub o formă sau alta, chiar dacă i-ar scăpa de regim.

Numai că rămâne problema alternativelor și a lipsei de unitate în rândul opoziției. Dacă, în Iranul monarhic, existau forțe politice – partidul comunist Tudeh, seculariști de dreapta, socialiști după model francez, marxiști, liberali, chiar și extremiștii MEK, în Iranul de azi, contestarea reală vine din stradă. Tot lipsa de actori politici alternativi este cel mai des invocată când se vorbeşte despre înlocuirea republicii islamice.

În anii 90 și începutul anilor 2000 se înfiripaseră câteva alternative politice la ultraconservatorism, dar fiecare, de la pragmatici tip Rafsanjani sau Rouhani, la naționaliști religioși tip Ahmadinejad și reformiști liberali, erau ancorate mai mult sau mai puţin în elementele ideologiei khomeiniste. Fiecare în parte a dezamăgit, de unde și tot mai slaba prezență la urne, cu fiecare ciclu electoral și delegitimizarea republicii islamice.

În timp, administraţia şi politica au fost  aproape complet epurate de elemente altfel decât ultraconservatoare. Însă, există reţele şi asociații ori personalităţi care pot deveni guvernanţii de mâine. În prezent, cea mai vizibilă tabără de opoziție în Occident este cea monarhistă dar înțelegerea ei în Occident este superficială și strict în termenii anti-regim islamic. Ceea ce nu se vede tocmai clar, spun opozanți iranieni de alte orientări, sunt elementele conservatoare ale acestei tabere despre care liberalii și progresiștii iranieni spun că dă monarhiștilor trăsături nu tocmai diferite de cele ale aparatului republicii islamice, de exemplu în materie de drepturi și libertăți pentru femei sau minorități, ori clase socio-economice ca muncitorii sau agricultorii.

Monarhiștii se prezintă ca o alternativă la actualul regim, nu contestă nimeni că au și putere financiară și conexiuni politice în Statele Unite și Europa dar o privire în interiorul Iranului arată că susținerea pentru prințul moștenitor nu este chiar la nivelul proclamat și deși a devenit mai cunoscut în țară iar conturile sale de socializare online au ajuns la câteva milioane de urmăritori din Iran, asta nu înseamnă neapărat că toţi sunt susținătorii lui.

Din opiniile exprimate, de cele mai multe ori reise că Reza Pahlavi este văzut mai degrabă ca o posibilă figură de tranziție decât un viitor lider de țară. În general, liberalii şi progresiștii iranieni s-au exprimat clar în favoarea unei rupturi clare cu trecutul de orice fel și pentru o formulă democratică şi incluzivă de guvernare pe liniile exprimate de mișcarea Femeie Viață Libertate. Grupurile de studenți și intelectuali, artiști, reţelele şi asociaţiile de activişti şi activiste pentru drepturile omului ori avocații care au lucrat ani la rând pro-bono ca să reprezinte ori să ajute iranieni obișnuiți în raport cu republica islamică,  toți aceștia reprezintă sursa din care să răsară pe viitor partide şi oameni politici într-un viitor Iran republică neislamică ideologic, dar cu un loc special pentru religie și exprimarea religioasă.

Și tot în perspectiva unui altfel de Iran, nu ar trebui neglijate nici diversele asociații de muncitori, echivalentul neoficial iranian al unor sindicate. Acestea au fost de-a lungul timpului, în prima linie a nemulțumirilor exprimate prin protest la adresa politicilor economice ale republicii islamice sau la adresa corupției ori finanțării de acțiuni externe și actori nonstatali cu fonduri publice despre care spunau că ar fi fost nevoie în economie. Numai că, aceste asociații din diverse domenii, ca cel petrolier, ori transporturi, sau cele ale profesorilor și pensionarilor au fost ignorate de diversele formule politice de opoziție din exil (poate cu excepția progresiștilor iranieni din Europa), deși sunt profund relevante și esențiale în orice viitoare construcție politică. În Iran, însă grupările studențești au încercat să creeze legături, au avut mesaje de solidaritate cu asociațiile de muncitori și li s-au alăturat la protestele declanșate de acestea.

Tu cum vezi evoluția în următoarea perioadă?

Este greu de răspuns pentru că sunt greu de anticipat reacțiile președintelui american Donald Trump, care nici până acum nu a lămurit care este rezultatul pentru care a pornit acest război. Republica islamică are o strategie bine pusă la punct pentru această situație, dar nu este una cu succes garantat iar regimul de la Teheran își asumă o serie de riscuri în speranța că zarurile vor cădea favorabil.

E clar că pentru Teheran, victoria înseamnă supraviețurea republicii islamice iar elementele care au acum puterea vor să obțină asta cu orice preț. În funcție de ce forțe vor avea ultimul cuvânt în Iran, depind și reacțiile viitoare la acțiunile militare sau non militare ale SUA și ale țărilor din jur. Eu sunt de părere că escaladarea la care am asistat cu toții, în special prin lovituri ale Iranului în statele arabe, a fost una calculată și relativ măsurată. Regimul de la Teheran, în pofida unor catalogări simpliste, până acum nu a reacționat ca un animal rănit care mușcă haotic în toate direcțiile. Însă viitorul comportament potențial mai violent, care să includă, așa cum au venit amenințări de la Teheran, lovituri extinse în regiune și nu numai ori atentate în zone turistice, depinde de care elemente al puterii vor prevala în republica islamică. Și este vorba și de timp și de cine cedează primul.

 Mulțumesc mult - am învățat din acest interviu cât nu am învățat din multe lecturi.