Universitățile germane, contracte temporare și precaritate - de Adrian Șoaită

În această săptămână recomandăm textul lui Adrian Șoaită -
Investitor, galerist, doctorand în management cultural, rezident la Berlin.

Pentru că sunt la o școală doctorală în România, sunt des întrebat cum stau lucrurile în mediul academic german. Explic pe scurt. Și aici situația e cam albastră.

Ce avem:

o piramidă în care o minoritate de profesori titulari se bucură de una dintre cele mai generoase forme de protecție din piața muncii europeană, în timp ce zeci de mii de cercetători sub ei trăiesc pe contracte de maxim 18 luni, fără nicio garanție că vor mai lucra în instituția lor peste un an.

84% dintre colaboratorii științifici (cei care nu sunt încă profesori titularizați) de la universitățile germane lucrează pe contracte pe perioadă determinată. La sub 35 de ani, proporția ajunge la 98%. Durata medie a unui contract: 18 luni la universități, 15 luni la universitățile de științe aplicate. La universități, raportul este de circa 60 de studenți la un singur profesor.

Dar,

Pentru a înțelege de ce precaritatea academică germană arată așa cum arată, trebuie înțeles mai întâi ce înseamnă statutul de funcționar public (Beamtenstatus) aplicat profesorilor universitari.

În Germania, profesorii titulari (Professoren) nu sunt, juridic vorbind, angajați ai universității. Ei sunt funcționari publici ai landului (Landesbeamte), numiți pe viață (auf Lebenszeit). Relația lor cu statul nu este un contract de muncă, ci un raport de serviciu și fidelitate de drept public (öffentlich-rechtliches Dienst- und Treueverhältnis).

Un funcționar public nu primește, tehnic, un salariu. Primește o „soldă" (Besoldung), ceea ce în dreptul german se numește Alimentation: o întreținere pe care statul o datorează funcționarului și familiei sale, proporțională cu rangul funcției, nu cu volumul de muncă prestat. Ideea este anterioară statului modern, vine din dreptul prusac și presupune că funcționarul își dedică întreaga existență profesională serviciului public, iar statul, în schimb, îi garantează un nivel de trai „corespunzător funcției" (amtsangemessen) pe tot parcursul vieții, inclusiv după pensionare.

Profesorii titulari nu plătesc contribuții de pensie, șomaj sau sănătate publică. Statul le garantează direct pensia (Pension), care este substanțial mai mare decât pensia obișnuită din sistemul de asigurări sociale, și acoperă cel puțin 50% din costurile medicale printr-o subvenție numită Beihilfe, restul fiind asigurat printr-o poliță privată cu prime considerabil mai mici decât ale unui asigurat obișnuit.

Dincolo de bani, statutul aduce inamovibilitate (Unkündbarkeit): odată numit pe viață, un profesor nu poate fi concediat decât în cazuri excepționale, fraudă sau condamnare penală. Nu există evaluare periodică cu consecințe asupra postului. Nu există restructurare care să-l afecteze. Universitatea poate fi în criză financiară, facultatea se poate desființa, funcționarul rămâne angajat al Landului.

Există și obligații: interdicția de a face grevă, o îndatorire de neutralitate politică în exercitarea funcției, o obligație de comportament ireprobabil chiar și în viața privată (Mäßigungsgebot), și posibilitatea ca statul să impună un transfer într-o altă instituție fără consimțământ (Weisungsrecht).

Acest statut este rezervat exclusiv profesorilor titulari (W2 și W3). Tot restul personalului universitar (doctoranzi, postdoc, cercetători pe granturi, lectori) este angajat pe contracte de muncă obișnuite, aproape invariabil pe durată determinată. Ei plătesc toate contribuțiile sociale, nu au garanție de continuitate și nu beneficiază de niciuna dintre protecțiile descrise mai sus.

Cu alte cuvinte, universitatea germană funcționează pe un sistem dual radical: la același etaj al aceluiași institut, un profesor și un postdoc fac muncă de cercetare și predare comparabilă dar unul este protejat pe viață de stat, iar celălalt este vai mămăliga lui.

Personalul științific poate fi angajat pe contracte succesive, fără motiv obiectiv, în limita a 6 ani înainte de doctorat și 6 ani după (9 ani în medicină). Posturile finanțate din granturi externe pot fi pe perioadă determinată practic fără limită temporală, atâta vreme cât există finanțare. Legea nu impune durate minime de contract, astfel încât un cercetător poate primi un contract de 6 luni, apoi unul de 12, apoi iar altul de 9.

După expirarea plafonului de 12 ani, dacă cercetătorul nu a obținut o titularizare (situație care privește imensa majoritate) este forțat să părăsească sistemul academic.

Justificarea oficială a legii invocă „principiul rotației": perioadele determinate ar permite fiecărei generații de cercetători tineri accesul la sistemul academic.

Și acum piramida academică, bomboana pe colivă:

Profesorii titulari: conduc catedre, controlează bugetele, decid asupra angajărilor din echipa proprie, supervizează doctoratele. Sunt circa 50.000 la nivel federal. Funcționari publici pe viață.

Profesorii juniori: circa 1.600 de posturi. Alternativă la habilitare, majoritatea sunt în practică fără Tenure Track (fără garanția trecerii pe un post permanent). Programul federal de Tenure Track (1.000 de posturi) este considerat de experți un pariu dimensionat mult sub masa critică necesară.

Postdoc: cercetători cu doctorat, aflați teoretic „în calificare" pentru habilitare sau profesorat. Mulți au peste 35–40 de ani, predau și cercetează la nivelul profesorilor, dar pe contracte de 1–2 ani.

Doctoranzi: adesea pe jumătăți de normă, plătiți pentru 50% din programul normal, cu așteptarea implicită de a munci cel puțin 100%. Durata medie a contractului: 22 de luni. Durata medie a doctoratului: 4,7 ani. Diferența nu o compensează nimeni.

Lehrbeauftragte (cadre didactice externalizate, cadre didactice asociate ar fi echivalentul românesc): peste 90.000 la nivel federal, dublu față de 2005. Aceștia nu au contract de muncă, nu au relație de angajare cu universitatea, stau într-un „raport juridic de drept public sui generis" care le dă dreptul să predea, dar nu le conferă drepturi de angajat. Niciun drept la concediu, nicio plată în caz de boală, nicio contribuție socială din partea instituției. Onorariul variază între 20 și 45 € pe ora de predare, din care trebuie acoperite pregătirea cursului, corectarea lucrărilor, consultațiile cu studenții. Politologul Peter Grottian de la FU Berlin a calculat că venitul real, raportat la orele efectiv lucrate, poate coborî sub 2 € pe oră. La universități, Lehrbeauftragte asigură până la 20% din predare; la Fachhochschulen, între 25% și 50%. Un caz particular: la universitățile de muzică, aceștia constituie majoritatea absolută a corpului didactic.

Privatdocenții (Privatdozenten): cercetători habilitați care predau pentru a-și menține venia legendi (dreptul de a preda), o fac de regulă complet gratuit.

Rețeaua pentru Muncă Bună în Știință (Netzwerk für Gute Arbeit in der Wissenschaft, NGAWiss) a formulat diagnoza cel mai direct: precaritatea majorității nu este un accident al sistemului, ci condiția de funcționare a privilegiului minorității. Contractele pe perioadă determinată mențin un gradient de putere abrupt între profesori și restul personalului, un gradient care disciplinează, produce conformism și face extrem de dificilă orice formă de protest din partea celor afectați.

Ce produce concret modelul ăsta:

Amânarea familiei. Cercetătorii academici fondează familii semnificativ mai rar decât absolvenții de universitate angajați în afara sistemului academic, la aceeași vârstă. Motivele se suprapun: incertitudine profesională, venituri insuficiente, mobilitate forțată.

Selectivitate socială mascată de meritocrație. Sistemul pretinde că selectează pe baza excelenței. Dar precaritatea timp de 12 ani funcționează ca un filtru social, nu intelectual.

Brain drain. Cercetătorii care părăsesc Germania citează condițiile de angajare drept motiv principal. Sistemele din Olanda, Scandinavia sau lumea anglo-saxonă au propriile lor probleme, dar oferă trasee de carieră mai previzibile.

Dependență și tăcere. Principiul catedrei creează o relație de putere directă între profesorul titular și personalul „său". Această dependență personală (profesorul decide contractul, evaluarea, accesul la resurse, referințele) produce un mediu în care conflictele sunt suprimate, abuzurile raportate rar și autocenzura devine normă.

Pierderea investiției publice. Statul german investește sute de mii de euro în formarea unui cercetător (studii, doctorat, postdoctorat). După 12 ani de muncă academică, dacă cercetătorul nu obține una dintre rarele titularizări, întreaga investiție se pierde pentru sistemul universitar.

Universitatea germană nu este pur și simplu subfinanțată sau prost gestionată. Este organizată pe un principiu deliberat: stabilitatea absolută a vârfului este posibilă tocmai pentru că baza este ținută în precaritate.

(Surse principale: GEW (Gewerkschaft Erziehung und Wissenschaft), Netzwerk für Gute Arbeit in der Wissenschaft (NGAWiss), Bundesbericht Wissenschaftlicher Nachwuchs (BuWiN 2021-2025), BMBF, Bundesverfassungsgericht, Wissenschaftsrat, Gesellschaft für Informatik (Sondaj Mittelbau), Tagesspiegel, nd-aktuell, Laborjournal, FAZ, Wikipedia.)