”Aș spune despre noi că suntem generația de părinți de tip airbag”. Un părinte povestește experiența școlii și a pregătirii pentru Evaluarea națională a copilului.

Avem copii de aceeași vârstă, am trecut prin aceleași probleme, conflicte, frământări. Nu-l cunosc pe Alex Zamfir dar am urmărit cu atenție textele lui pe aceste subiecte căci voiam să văd cum răspund și cum soluționează alți părinți probleme similare cu care mă confruntam. I-am propus o mică discuție: a acceptat. Iată 10 întrebări pentru Alex Zamfir. Sperăm să apucăm să facem un pod cast curând pe acest subiect destul de dificil și sensibil.

Alex Zamfir a lucrat în publicitate, iar apoi a devenit pentru publicul său online "Cel mai bun tată", pe blogul cu același nume. Odată cu pandemia și din dorința de a ocupa cu ceva interesant timpul petrecut în casă, a pornit afacerea The Funny Brand, una cu jocuri de conectare pentru adulți și copii. 

Dragă Alex, amîndoi am trecut prin același ritual recent: copilul termină gimnaziul, vine Evaluarea, vine repartizarea computerizată — un algoritm decide viitorul copilului tău în cîteva secunde. Povestește-mi ziua aia. Nu analiza, ziua: ce ați făcut, ce ați simțit, ce s-a spus la masă. Pentru că am o bănuială: pentru generația noastră de părinți, ziua repartizării a devenit un rit de trecere mai important decît majoratul.

Din câte îmi aduc aminte, rezultatele au fost afișate pe la 11. Nu am apucat să vorbim pentru că noi, părinții, am fost cu treabă, iar copilul dormea. Cred că eu am fost cel care a intrat primul pe platformă. Am văzut și apoi am simțit o eliberare. De fapt, ce mi-a trecut prin minte a fost : “Gata, băga-%$#@$^%^*&^^%$##!” Pentru că după nebunia examenului care a picat pe umerii lui Mark, a venit nebunia completării fișei care a picat în principal pe umerii Iuliei și a unor prieteni care trecuseră prin acest Iad. Dar ne-am pierdut (și nu folosesc la întâmplare cuvântul pierdut) vreo 2 după amiezi pregătind modalitatea și ordinea de completare a acelei fișe.

Revenind la zi, eram cu toții atât de obosiți încât doar ne-am putut bucura și l-am putut felicita că a intrat la liceul dorit. Și apoi viața a mers mai departe.

Noi sîntem prima generație de părinți care a copilărit într-un sistem și își crește copiii în altul — și care nu mai crede că școala e ascensor social garantat, cum credeau părinții noștri. Cum ai descrie generația noastră de părinți? Sîntem mai anxioși decît ai noștri? Sau doar mai lucizi?

Aș spune despre noi că suntem generația de părinți de tip “airbag”. Știi, airbag-ul are rolul de a atenua impactul unui accident. Nu îl evită, dar îl atenuează mult și te protejează. Așa suntem și noi, părinții de azi (sau cei mai mulți dintre noi): înțelegem cu partea stângă a creierului că trebuie să ne lăsăm copiii să se izbească de diferitele obstacole ale vieții, dar partea dreaptă a creierului, partea emoțională, face tot ce poate ca acea izbitură să fie cât mai blândă. Am trecut de la “dacă mai plângi, îți dau eu motive să plângi” (ce auzeam noi), la “dă să pupe Tati/Mami buba să treacă” (ceea ce facem noi). Și buba asta poate să fie orice, inclusiv un profesor mai exigent sau un antrenor care nu ne joacă copilul suficient pentru că, nu, între timp, noi, părinții, am devenit specialiști și în sportul pe care-l practică copilul nostru.

Constituția spune „învățămînt gratuit". Realitatea: părinții plătesc, în medie, aproape 10.000 de lei anual pentru meditații, after school și materiale didactice, potrivit Salvați Copiii. Întrebarea mea nu e „de ce e scump", ci alta: cînd ai înțeles prima dată că școala publică nu-ți va livra ce promite și că diferența o vei plăti tu? A fost un moment anume?

Mark as fost la o școală publică până în clasa a IV-a și apoi la una privată în gimnaziu. Motivul pentru care l-am mutat la privată în gimnaziu nu a ținut de performanțele academice ale școlilor sau ale lui Mark. Ne-am orientat spre această școală (Aletheea) pentru că am văzut acolo un corp profesoral orientat spre binele emoțional al copilului, asta neexcluzând partea academică, dar nepunând-o pe primul loc, în ciuda tuturor celorlalte. Am simțit nevoia să scriu asta ca să avem un pic de context pentru răspunsurile mele ulterioare.

Să știi că eu nu am avut nicio așteptare de la Școală, ca și sistem, că îmi va livra un copil dotat academic pentru că noi nu ne-am dorit asta niciodată. Pentru noi școala a fost locul în care ne-am trimis copilul să învețe română și istorie și mate și geografie, dar și cum să trăiască în colectivitate, cum să facă față unor situații sau unor copii care s-ar lua de el, cum să își stăpânească emoțiile la un examen și tot așa.

Ne place sau nu să acceptăm asta, copiii noștri (sau majoritatea dintre ei) sunt niște mediocri. Așa cum suntem și noi. Așa că așteptarea ca Școala să facă din ei niște genii este una nerealistă.

Și aici ajungem la ceea ce eu consider că este cea mai mare problemă a copilului din ziua de azi: Părintele său și așteptările nerealiste ale acestuia. Fie că vorbim de școală, de sportul pe care îl face sau de orice altceva. Pe gură, facem cele mai corecte afirmații: Dom’le, nu mă interesează rezultatul, important e să fie copilul fericit. Și apoi toate acțiunile noastre sunt în direcția în care credem că el, copilul, poate să fie sau este cel mai bun în tot ce face. Nu este. Și până nu vom accepta lucrul acesta, cred că puține se vor schimba.

Eu susțin teza că meditațiile nu sînt boala, ci febra — simptomul unei școli care nu-și mai face treaba. Părinții și elevii reclamă tot mai des că la clasă nu se predă temeinic toată materia — fie timpul e scurt, fie unii profesori își păstrează efortul pentru orele plătite separat. Meditațiile devin astfel nu o completare, ci o condiție tacită a promovării. Din experiența ta directă, cu Mark: ce anume n-a livrat școala și a trebuit cumpărat în afara ei?

Cred că am scris asta mai demult și cred cu tărie în continuare acest lucru: în cultura educațională românească, meditațiile nu sunt nici bune, nici rele. Ele pur și simplu sunt.

Sigur că, de fapt, nu sunt în regulă că sunt. Dar eu am făcut meditații și probabil că dacă îmi întreb părinții, și ei au făcut meditații. Deci meditația face parte din cultura noastră și sincer nu știu cum am putea să o eliminăm prea curând.

În cazul nostru, copilul a venit în clasa a 6-a cred și ne-a spus că nu înțelege la mate ce se predă la clasă. Și aici e important să spun că nu dau vina pe școală sau pe profesor. Într-o clasă sunt atât de mulți copii ,cu stiluri de învățare diferite, cu capacitate de a memora lucruri diferite șamd încât e greu pentru un profesor să poată fi atent la toți, mai ales la volumul de materie pe care trebuie să îl predea. Așa că majoritatea fie rămân în urmă, fie învață cum să păcălească sistemul și să ia note bune, iar apoi la testele PISA unde se verifică cât de bine înțelegi un text, peste 50% dintre copii sunt etichetați ca fiind analfabeți funcțional, pentru că mulți dintre ei doar au învățat cum să păcălească sistemul românesc.

Revin: copilul a venit în clasa a 6-a și ne-a spus că nu mai poate ține ritmul la mate. Așa că a început meditațiile În clasa a 8-a, pe la jumătate, meditatoarea ne-a spus că are destul de multe lacune din clasele mai mici, așa că pe anumite subiecte nu se va mai concentra, pentru că nu mai este timp. Adică ne-a spus practic că Mark va pleca în examen nu din 10, ci din vreo 9,50. Ceea ce, din punctul meu de vedere, a fost o chestie foarte corectă din parte ei: să nu ne păcălească și să ne dea un mesaj de prevenție.

Școala nu livrează nu din cauza profesorilor în primul rând. Sigur că au și ei vina lor sau mulți dintre ei au vina lor. Dar școala nu livrează, zic eu, pentru că este preocupată de elite, nu de ăștia mulți, mediocri. Și nu e asta o chestie pe care o vedem în toată societatea românească? Nu ne interesează mult mai mult de ceea ce fac ăia foarte buni și nu ce face majoritatea? Când Școala o să fie preocupată cu adevărat ca un copil de nota 5 în clasa a 5-a să devină un copil de nota 6 – 7 în clasa a 8-a și unul de nota 6 într-a 5-a să crească până la 8 într-a opta, abia atunci vom avea un sistem educațional sănătos și sunt șanse să scăpăm și de meditații.

Până atunci, când noi setăm standardul peste 9 ca nota “normală” la Evaluarea națională, nu avem nicio șansă să schimbăm ceva.

Hai să facem un exercițiu pe care puțini părinți îl fac cu voce tare: contabilitatea reală a unui an de clasa a VIII-a. Meditații, culegeri, transport, fondul clasei, tot. Media națională e de 6.234 de lei pe an doar pentru ședințe — de peste două ori mai mult decît în 2021 și de trei ori mai mult decît în 2018. La voi cît a ieșit? Și — mai important — ce a însemnat asta în bugetul familiei: la ce ați renunțat?

Îți amintesc că Mark a fost la o privată în 5 – 8, deci noi suntem mult peste calculul tău. Dar doar meditațiile dintr-a opta, la un calcul de 60 de secunde, au fost cred peste 10,000 lei.

Pentru că meditațiile au fost o cheltuială esențială în acest an, am renunțat la alte cheltuieli ne-esențiale: haine, vacante, ieșiri etc.

Ce mi se pare interesant de analizat este că nu ne-am pus nicio clipă problema că ar putea să nu facă. Adică așa cum știm că vom plăti curentul și gazele și apa și pâinea, la fel am știut într-a opta că vom plăti meditațiile. Și, da, înțeleg că suntem printre cei privilegiați și norocoși că ne-am permis să-i oferim acest avantaj copilului nostru, dar apropos de întrebarea de mai sus: meditația este parte din viața noastră, cred că puțini își închipuie viața fără ea. Și dacă vrem să o eliminăm, cred că de aici trebuie să plecăm.

Aici vine partea care mă doare. Sub 5.000 de lei venit net pe familie, doar 35% dintre copii fac meditații; peste 20.000 de lei, 65%. Iar în București doi elevi din trei fac meditații — cu mult peste media națională. Selecția nu se mai face la examen; se face la portofelul părinților, cu ani înainte. Tu scrii pentru o comunitate de părinți mai degrabă urbani, educați, cu resurse. Te-ai gîndit vreodată că, plătind meditații, participăm — fără să vrem — la un mecanism care îi lasă în urmă pe copiii celor care nu pot plăti?

Nu m-am gândit până să îmi adresezi tu întrebarea. Sau m-am gândit altfel: că suntem norocoși că ne permitem aceste meditații. Realitatea este însă asta: trăim în București, unde, așa cum spui: 2 din 3 copii fac meditații. Aș îndrăzni să spun că unii dintre cei care nu fac meditații nici nu au pretenția de a merge la un liceu considerat “bun” (hai să-l definim ca un liceu unde ultima notă de intrare la EN este în jur de 8). Asta înseamnă că de fapt, copilul meu, probabil, s-a bătut pe aceleași locuri din câteva licee cu alți copii din care poate 80% sau 90% dintre ei au făcut meditații. Deci în bula noastră (și, da, accept că este o bulă_) meditațiile sunt regula, nu excepția. Și fie că îmi place sau nu (dar recunosc că îmi place bula mea), ca să am aceleași șanse trebuie fie să joc după regulile bulei, fie să încerc să le schimb. Aș vrea să le schimb, nu știu dacă pot. Și nu știu dacă bula, de fapt, ar vrea ca regulile să fie schimbate. Dar asta e o discuție pentru un alt interviu. J 

Acum întrebarea incomodă, pe care mi-o pun și mie. Tu ai scris public, înainte de Evaluare, un text frumos: că performanța la examen e „pistol cu apă" în raport cu iubirea și încrederea pe care copilul trebuie să le simtă de la părinți. Subscriu. Și totuși: ai plătit meditații? Eu da. Cum trăiești contradicția asta — să spui copilului „nu notele contează" și în același timp să investești în note ca într-un plasament? Nu e ipocrizie, cred; e altceva. Dar ce?

Sigur că e ipocrizie, dar e ipocrizia mea, care, pentru mine, este mult mai ușor de acceptat ca ipocrizia altora, nu?

Îndrăznesc să spun însă că este doar parțial ipocrizie. Sunt licee în București unde nu ai vrea să ajungă copilul tău. Sau eu nu aș vrea să ajungă copilul meu, pentru că sunt locuri cu adevărat periculoase. Nu e că nu se face carte, este că elevii pot fi bătuți, abuzați, ademeniți spre droguri etc.

Știi, există o regulă în parenting și cred că în viață în general: putem discuta de principii și de cum ne creștem copilul atâta timp cât copilul este în siguranță. Și din păcate, sunt licee în România unde copiii nu sunt în siguranță. Așa că pentru mine, cel puțin, meditațiile au fost și o modalitate de a ne asigura că va ajunge la un liceu sigur, ceea ce înseamnă o notă de minim 7 – 8 la EN. Ar fi putut să o ia fără meditații? Nu știu să răspund la această întrebare și din fericire nici nu trebuie să o fac.

Deci noi am investit în meditații și ca un sistem de apărare a siguranței copilului.

Sistemul nostru e construit ca o pîlnie: totul curge spre două examene. Am scris recent că la BAC selecția s-a făcut deja — cu ani înainte, prin bani și cod poștal. Istoric vorbind, am moștenit cultul examenului și al olimpicului din vechiul regim, doar că atunci statul plătea antrenamentul, iar acum îl plătește familia. Ce face pîlnia asta din copiii noștri? Ce a făcut clasa a VIII-a din Mark — și ce a rămas din copilărie în anul acela?

Am scris că anul clasei a opta este Anul Pierdut pentru copii. Evaluarea națională, în forma ei actuală, este un examen depășit care nu mai are nicio legătură cu realitatea, cu felul în care ar trebui să învețe copiii în secolul 21, cu piața muncii care îi așteaptă pe acești copii etc. Școala românească a rămas ancorată în alte vremuri și doar pentru că avem niște copii excepționali care reușesc în ciuda sistemului, ne păcălim că sistemul e bun. Sistemul e praf.

Până nu se va face un pact Național la care să adere clasa politică și profesorii și sindicatele și părinții nu se va schimba nimic. Sau să vină un Guvern, un Ministru al Educației care să își asume niște reforme, știind că va fi înjurat în fiecare zi. Nu cred că se va întâmpla asta.

Întrebarea fundamentală, pe care nimeni n-o mai pune pentru că pare naivă: la ce e bună școala? Dacă materia se predă la meditații, socializarea se mută pe telefon, iar educația — cum spui tu de ani de zile — se face acasă, ce mai rămîne din instituția școlii? E doar infrastructura de examinare a statului? Sau mai e ceva de salvat acolo?

O, cred că școala e bună la foarte multe lucruri. La a învăța chestiile de bază (bețișoare, 1 + 1 etc); la a învăța regulile din colectivitate; la a învăța cum e să fii în clasa a noua și să se ia de tine ăia de a doișpea și apoi să fii tu a doișpea și să vezi dacă ai înțeles ceva sau nu; la a învăța că de cele mai multe ori viața nu e dreaptă; la a învăța (sau a nu învăța) că trișatul nu duce la nimic bun până la final etc

Poți argumenta că Școala românească nu e bună, aici putem discuta și dezbate mult. Dar sunt atâtea alte sisteme de învățământ din alte țări care își dovedesc valoarea încât uneori mă și întreb: noi, care suntem Campioni la copiat și plagiat, de ce naiba nu copiem punct cu punct un sistem educațional performant din altă țară? De ce nu luăm un străin să-i spunem: Prietene, noi suntem varză, ajută-ne!

Nu o facem pentru că suntem și fuduli. Și hoți. Printre multe altele.  

Nu-ți cer soluții de ministru — au fost destui și n-au rezolvat nimic. Îți cer altceva: un singur lucru pe care generația noastră de părinți l-ar putea face împreună, nu fiecare în bucătăria lui cu Excel-ul cheltuielilor. Pentru că suspiciunea mea e că sistemul rezistă tocmai fiindcă noi îl ținem în viață individual — fiecare își salvează copilul lui și atît. Există o ieșire colectivă din capcana asta?

Să dialogăm. Noi la ora actuală, vorbim ca să vorbim, să ne impunem punctul nostru de vedere. Când vom pleca la un dialog cu mintea deschisă, cu dorința de a asculta și auzi și păreri contrare și a ne pune problema că poate nu avem dreptate și merită să luăm în considerare și un alt punct de Vedere, cred că atunci vom reuși să schimbăm ceva. În educație și în societate, în general.

 ------

Trei întrebări pentru Mark (scurte, fără comentariu — el e martorul, doar dacă vrea):

1. Ce ți s-a părut nedrept în clasa a VIII-a?

Presiunea pusă de cei din jur. Sunt de acord că este un examen important, dar nici chiar așa.

 2. Meditațiile te-au ajutat să înveți sau să iei examenul? E o diferență?

 Da, meditațiile au făcut o mare diferență pentru mine, pentru că simțeam că nu rămân în urmă și că acolo  pot discuta orice nu înțeleg la clasă.

3. Dacă ai putea schimba un singur lucru în școală, care ar fi?

Aș schimba sistemul examenului, în sensul că elevii să-și poată alege materiile la care să dea examen în funcție de profilul pe care vor să-l urmeze.

Vezi și: Radiografia unei generații — evaluarea națională, Evaluarea națională EN VIII 2026 — rezultate

Vezi și: Am obosit să tot aud cuvântul reformă