”Bunul samaritean” al unei țări abandonate: ce ne spune cazul Pașca sau unde ajung bătrânii abandonați?

În hălăduirile mele prin țară m-am intersectat de câteva ori cu domnul Pașca: omul care are faima de a fi un fel de ”samaritean al bătrânilor abandonarăți”.  Eu nu scriu din birou în astfel de cazuri ci merg la fața locului să văd.

Viorel Pașca nu e o poveste despre un om. E o poveste despre un gol. Un gol imens.

Douăzeci de ani a stat acolo, în Dumbrava, cu ușa deschisă. Statul nu a bătut la ea ca să o închidă. A bătut ca să-i aducă alți bolnavi abandonați. Pașca pentru statul român a fost un mod pervers și cinic prin care și-a externalizat indiferența față de o pătură socială damnată: bătrânii fără casă, masă și sprijin.

Ambulanțe, mașini de poliție, spitale care nu mai știau ce să facă cu oamenii pe care îi externau în neant — toate au găsit drumul spre casa lui. Nimeni nu s-a rătăcit. Adresa era știută bine de douăzeci de ani.

Voi ați fost în satele din România să vedeți cum arată o casă de bătrâni abandonați? E plină țara de ei. E sfâșietor - imaginea neputinței.

Așa arată o țară care și-a abandonat cetățenii: nu-i pasă, nu face mai nimic dar când vrea să se salveze nu-i lasă pur și simplu în stradă. Îi transportă, organizat, cu girofar, către cineva care a acceptat să facă treaba pe care instituțiile refuză să o mai facă. Că trebuie să dea bine la alegeri.

Eu umblu prin țara asta de douăzeci de ani, la picior: în fiecare an locuiesc în alt județ măcar 1-2 luni. Am văzut mii de cazuri de abandon de bătrâni și zeci de cazuri Pașca fără nume, fără dosar penal, fără percheziții.

Am văzut sate care gem de bătrâni abandonați, lăsați cu o pensie mizeră și o icoană să se descurce singuri cu moartea. Am văzut copii mâncați de porci — nu e o figură de stil, e un raport de poliție. Am văzut tinere care se vând la marginea drumului ca să țină în viață un copil și o mamă bolnavă, pentru că statul nu le oferă altceva decât formulare.

Pașca nu e excepția. E doar cel care a fost transformat acum în ”țap ispășitor” și comod ”sacrificat” din cu totul alte interese: li se rupe politicienilor de bătrânii de acolo. Iar ONG-urile cu drepturile din centrul Bucureștiului vor mai face o aplicație pentru bani și o să predice moral ceva să dea bine. Politicienii ca de obicei vor folosi cazul ca bâtă politică: bătrânii vor rămâne și mai abandonați.

Aici e paradoxul care doare: cu cât golul instituțional e mai mare, cu atât improvizatorii — de la Pașca la copiii și bătrânii abandonați— devin mai indispensabili. Îi condamni, dar nu ai cu ce-i înlocui. Îi anchetezi, dar în timp ce faci asta, alți patru sute de oameni au nevoie de un pat și o felie de pâine mâine dimineață. Iar în satele pe care nimeni nu le anchetează căci sunt abandonate, copiii continuă să fie lăsați singuri lângă porci.

Nu e o scuză. E o diagnoză.

Pentru că exact asta produce absența statului: nu vid, ci substituenți. Oameni care umplu locul lăsat gol, cu mijloacele lor, cu regulile lor, cu limitele lor — uneori caritabile, uneori abuzive, de multe ori amândouă deodată, în aceeași zi, în aceeași curte. La fel cum sunt enorm de mulți oameni care fac acest ajutor fără reguli: din dorința sau nevoia de a ajuta. Așa cum alții fac din interese meschine economice.

Trăim în Est – tărâmul oamenilor abandonați - unde e mai ușor să găsești un sfânt decât un om corect și legalist.

Ancheta va stabili dacă Pașca a exploatat oameni sau doar sistemul care i-a permis să o facă fără să-l întrebe nimeni nimic timp de două decenii. Probabil răspunsul e: ambiguu. Pentru că într-o țară unde statul lipsește, granița dintre caritate și exploatare nu mai e trasă de lege. E trasă de întâmplare — de cine ajunge primul acolo unde statul nu a ajuns niciodată.

Dar dacă e să anchetăm serios, poate ar trebui început de sus în jos: de la miniștri și senatori, de la șefi de instituții responsabile, de la politicienii care au produs un stat tip clan, un stat capturat, care lucrează pentru grupuri mici de interes și care și-a abandonat grosul populației și mai ales pe cei mai fragili dintre noi.

Un stat care și-a falsificat și anulat alegerile să dea lecții de legalism? Un stat care și-a abandonat toate păturile vulnerabile să dea lecții de solidaritate și caritate? A se scuti: încredere spre Zero. Așa cum jurnaliștii ce-și iau de zeci de ani salariul la plic și  scriu comod din birou  – cu un ton mai jos. Mergeți și verificați dincolo de pozele spectaculoase: România e ca în Twin Peaks - nimic nu e ceea ce pare.

Departe de mine de a justifica ilegalitățile într-un sistem atât de sensibil și fragil – unul care-mi este tare familial căci îl cunosc: dar eu am văzut cu ochii mei și știu ce înseamnă bătrâni abandonați în stradă și cei ce au ajuns la Pașca.  

Dacă eu voi ajunge abandonat la 80 de ani neputincios și voi avea de ales: să dorm în stradă sau la Pașca – voi alege, indiscutabil, Pașca. Iar între stradă  și staul român .... aici mai că totul duce  spre stradă.

Căci acest  stat nu e mai este pentru ”noi” ci doar pentru ”ei”.

PS: Într-un stat normal oameni precum Viorel Pașca ar primi ajutor și asistență profesionistă specializată de la instituțiile statului.