Am obosit să tot aud cuvântul „reformă”, când anul acesta „reforma” nu a însemnat decât tăieri și umilință.

Serie interviuri: Anatomia sistemului de educație din România

Invitată: Anda-Irina Sturza profesoară de filosofie la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, București

Cum și de ce ai ales să devii profesor și ce  înseamnă să fii profesor în România în anul 2026? Care a fost prețul plătit?

Am ales să devin profesoară pentru că încă de mică m-am simțit atrasă către această profesie. Mă jucam de-a școala, copil fiind, apoi ca elevă de gimnaziu și liceu îmi făceam temele imaginându-mi că le explic altora ceea ce eu însămi învățam atunci. Mai târziu, în facultate, toți prietenii îmi spuneau că indiferent ce le-aș explica, ei înțeleg foarte bine de la mine. Eram la grădiniță când i-am zis bunicului că vreau să fiu profesoară, a fost o dezvoltare firească pentru mine.

Prețul plătit a fost să accept că voi fi pentru întreaga mea viață dependentă financiar de alții – familie sau partener de viață.

Când a fost ultima oară când sistemul te-a ajutat — nu te-a împiedicat? Și când și cu ce te-a împiedicat? De fapt care sunt trei lucruri bune și trei lucru nocive din sistemul de educație actual?  

Lucruri bune ar fi: (1) că încă mai există, deși zilele sale par numărate, (2) că există școli pilot în care sunt implementate programe mai bune și mai adaptate elevilor. Adică: dacă noi (autoritățile responsabile) nu putem face o reformă coerentă și consecventă, vă lăsăm pe voi, cei care aveți curajul să vă asumați așa ceva. E un lucru bun că s-a permis asta. Pe al treilea lucru bun nu prea reușesc să îl identific.

Lucrurile nocive: (1) subfinanțarea cronică, pentru că nu permite tinerilor absolvenți competenți să mai vină în sistem și nu permite nici o triere a cadrelor didactice competente, căci nu mai ai de unde, majoritatea celor competenți ies din sistem și merg să facă altceva pentru a-și asigura traiul, (2) supraaglomerarea claselor, care nu permite ca fiecare copil în parte să beneficieze de o atenție sporită, (3) birocrația excesivă, care epuizează mintea și ucide tocmai creativitatea care îți permite să construiești lecții fascinante pentru elevi.

Cine e elevul din clasa ta azi — și cine era acum 10–15 ani? Cât de tare s-au schimbat, ce anume i-a schimbat și cât de pregătiți suntem ca sistem, ca profesori de aceste schimbări?

 Acum 15 ani elevii mei erau colegi de generație cu mine, astăzi am elevi din generația Z și generația Alpha. Sunt schimbări foarte mari, care se datorează în mare parte și apariției telefoanelor smart și a rețelelor sociale, pe care noile generații le accesează acum de la vârste fragede. Copiii din noile generații citesc mai puțin și au un vocabular mai sărac, au mai puțină răbdare, se plictisesc mai repede și uneori au impresia că nu au deloc nevoie de școală. Ca sistem sigur nu suntem pregătiți pentru aceste schimbări (nu e suficient să pui table smart în clase!), dar la nivel individual fiecare dintre noi se străduiește să facă ceea ce poate.

Ce nu știu părinții despre copiii lor la școală, despre școală și sistemul de educație? Care mai este relația dintre părinți și profesori, școală, copii? Unde apar conflictele?

 Primul lucru care îmi vine în minte, raportându-mă strict la elevii mei, care sunt reprezentativi numai pentru un segment destul de mic al populației, este faptul că părinții nu înțeleg cât de multă anxietate generează în sufletele celor mici toată presiunea pentru performanță și competitivitate pe care o pun pe ei.

 Dacă e să vorbesc la modul general, relația dintre părinți și profesori o percep ca fiind una tensionată, din cauza faptului că dezastrul sistemic din Educație este atribuit de către opinia publică profesorilor, sau exclusiv profesorilor. Lipsesc o comunicare și o solidaritate reală a părinților cu profesorii. Profesorii sunt incriminați și criticați de fiecare dată când protestează pentru drepturile lor, cu argumentul că oricum produc doar analfabeți pe bandă. Foarte puțini oameni fac efortul să vadă cauza reală din spatele sistemului nostru dezastruos de educație.

Ca să dau un exemplu personal, din postura de părinte: fetița mea a avut nu mai puțin de trei învățătoare diferite în clasa pregătitoare, la o școală bună din sectorul 1. Trei învățătoare într-un an. În clasa întâi le-a venit a patra învățătoare. De ce? Pentru că e lipsă de învățătoare, la nivel național, și iată, până și sectorul 1 este afectat de asta. Una dintre aceste doamne era lipsită de orice experiență educațională, venise direct din sistemul bancar (unde nu știm de ce eșuase). Timp de câteva luni nu doar că nu i-a învățat nimic (le aducea fișe pe care le printa în clasă și îi lăsa să le rezolve singuri, fără să le explice nimic – bineînțeles că mulți nu lucrau deloc), dar țipa la ei și îi umilea zilnic, pe niște copii de 6 ani. Am încercat să discut cu dumneaei, ba cred că m-am și certat cu ea, încercând să o învăț eu ce să facă, ba chiar am organizat în locul ei niște activități pentru copii în Școala Altfel, că ea nu știa cum, sau nu le vedea rostul.

Eram extrem de furioasă, ca mamă, pe această doamnă, dar în același timp conștientizez, ca profesoară și ca om rațional, că nu ea e cauza răului și că nu luptându-mă cu ea voi schimba ceva în bine. Profesorii incompetenți și răi și nevrotici din sistemul nostru de învățământ sunt efectul, un efect care se repercutează apoi asupra copiilor noștri, dar cauza acestui dezastru sunt politicile greșite aplicate de întreaga noastră clasă politică, cauza reală este subfinanțarea sistemului. Am ajuns în situația în care tinerii competenți nu mai vin în sistem, cei mai în vârstă și competenți ori se pensionează, ori se reprofilează și ies din sistem, iar noi ca părinți ne alegem cu oameni de umplutură, eșuați în învățământ din alte domenii – decât să fie șomeri sau cerșetori, mai bine profesori. Este tragic.

Mi-aș dori ca toți părinții României să realizeze că dacă e să se certe cu cineva și să fie și eficienți în cearta lor, cu această clasă politică trebuie să se certe, să ne certăm cu toții, pentru o Educație corect finanțată, care să permită selecția oamenilor care vin la catedră. Acum pur și simplu nu ai de unde alege – zici merci dacă îți vine în școală un profesor de nota 5 la Titularizare, pentru că nu mai sunt oameni care să ocupe posturile la matematică și fizică, de exemplu. Și decât nimic, mai bine ceva.

Apoi, confictele părinți – profesori sunt și întreținute constant, e suficient să citim presa. Ba chiar unul dintre ultimii miniștri ai Educației, domnul Daniel David, a antagonizat și mai mult părinții și profesorii, prin declarații care conțineau și validau absolut toate stereotipurile negative despre profesori – și a făcut asta din postura de ministru al Educației!

 Ce nu se poate preda din programă — și de ce? Cât de actualizată și adaptată este aceasta programă școlară condițiilor actuale și schimbărilor din jur?

 Toate programele școlare sunt excesiv încărcate. Pentru că sunt coordonatoarea Clubului de lectură din școala mea, copiii ajung să mi se plângă mie cel mai mult de programa de la Limba și literatura română, care a și fost de curând revizuită. Revizuită prost, din punctul meu de vedere. Când aud de literatură română veche apetitul lor pentru lectură moare subit. Ceea ce este trist, într-o țară care se află pe ultimul loc din Europa la numărul de cărți citite. Doar 7% din populație mai citește. Nu zic că literatura română veche nu e importantă, dar sufletele adolescenților nu le câștigi pentru lectură cu asemenea autori. Și, repet, suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană!

În domeniul meu, adică filosofia, sunt prea mulți autori în programă, prea multe teme de discutat și prea puțin timp pentru a-i preda temeinic. Din punctul meu de vedere „mai puțin e mai mult.” Adică mai puțini autori, dar aprofundați, cu lectura efectivă a textelor filosofice și cu dezbateri pe teme de interes pentru copii – asta trebuie făcut pentru a adapta programa. Scopul nu e să ajungă să dețină informații despre 15 filosofi, ci să învețe ei înșiși cum să gândească, cum să filosofeze.

De ce se pierd atât de mulți copii în actualul sistem? De fapt care sunt cauzele acestui ”analfabetism funcțional” care face ravagii?

 Aici putem reuni ce am spus deja mai sus: suntem pe ultimul loc la lectură în Uniunea Europeană. Dacă părinții nu citesc și dacă la școală te lovești de texte pe care cu sufletul și mintea ta de copil le găsești respingătoare, dacă ai și profesori incompetenți pentru că politicile statului tău sunt incapabile să facă din Educație o prioritate reală (finanțând-o corect!) și să îți asigure profesori buni (căci majoritatea absolvenților de universitate capabili fug de învățământ mai ceva decât băiatul de 14 ani de Grigore Ureche), atunci cam ce poate ieși de aici?

În zonele rurale este și mai rău – acolo riști să îți predea matematica și fizica profesorul de biologie, sau se poate să nu ai deloc profesori la anumite discipline, cu lunile de zile, deloc. Am trecut prin asta cu fetița mea chiar în clasa pregătitoare – timp de aproape o lună și jumătate nu au avut învățătoare, pentru că nu se găsea nimeni. Asta în București. Dar cum o fi în țară?

Cine câștigă din starea actuală a educației — și cine iese basma curată? Există actori — instituții, grupuri, oameni — care au interes ca lucrurile să rămână cum sunt? De ce crezi că reformele anunțate de 30 de ani nu s-au produs cu adevărat? Cui i-ar fi frică de un sistem de educație care produce cu adevărat gândire critică?

 Reformele anunțate nu s-au produs niciodată pentru că nimeni nu a avut, nicio secundă, un plan pe termen lung pentru Educație. Niciun partid politic nu și-a asumat așa ceva, s-au perindat 31 de miniștri la Educație în 35 de ani și fiecare a venit cu propriul său experiment – dar majoritatea forme fără fond. Cum s-ar putea construi ceva solid sau reforma orice, în aceste condiții? Nu știu dacă are sau nu are cineva vreun interes ca să mențină astfel lucrurile, dar văd ce se întâmplă de facto: eu însămi mi-am luat fetița și am dus-o la o școală privată. De asemenea mulți colegi de breaslă competenți își fac propriile hub-uri educaționale. Părinții care își permit investesc în meditații pentru a compensa lipsurile din sistem. Mergem accelerat către privatizarea Educației, ceea ce înseamnă prăbușirea definitivă a educației publice și adâncirea inegalităților sociale, sporirea analfabetismului (nu doar funcțional!) între cei mai săraci dintre copiii României.

 Oamenii, în ultimele secole, s-au eliberat de regimuri politice despotice tocmai prin educație: asta a făcut Iluminismul, apoi muncitorii, femeile, persoanele de culoare, toți au început să aibă o voce și un cuvânt de spus în plan social și politic pentru că au avut acces la educație. Fără educație, democrația moare. Cine are interes să moară democrația în România? Nu știu, dar asta se întâmplă, vedem cu ochiul liber.

 Ce înțelege un elev de-al tău despre lumea în care trăiește — și ce nu înțelege deloc? Ai discutat vreodată în clasă despre un eveniment din actualitate — cum a reacționat clasa? Există un subiect din lumea reală pe care elevii tăi îl înțeleg surprinzător de bine — sau de prost?

 Discutăm multe probleme de actualitate, mai ales la filosofie, de exemplu când ajungem la partea de etică aplicată și discutăm probleme morale controversate. Clasa reacționează poziționându-se în tabere pro și contra și fiecare își argumentează punctul de vedere. Ce mi se pare că elevii mei înțeleg foarte bine este faptul că pot avea opinii diferite, chiar diametral opuse, fără ca asta să însemne că trebuie să se disprețuiască unul pe altul.

 Ce mi se pare că uneori nu înțeleg deloc este la ce îi ajută cutare sau cutare disciplină. Există o tendință a copiilor de a privi materiile școlare strict din punctul de vedere al utilității lor pentru examene, sau pentru facultățile pe care și le aleg, ceea ce mi se pare greșit, căci școala nu are doar rolul de informare, ci mai ales pe acela de formare. Uneori trebuie să parcurgi multe conținuturi așa zis inutile (care nu îți vor aduce beneficii imediate sau măsurabile), pentru a deveni om în adevăratul sens al cuvântului. Poate că nu este util să citesc „La răscruce de vânturi” sau „Anna Karenina” dacă mi-am propus să devin chirurg, dar ceva se va transforma în sufletul meu pe măsură ce vin în contact cu operele fundamentale ale omenirii și le înțeleg. Valabil și pentru artă: muzică, desen.

 Dacă ai fi consilierul unui ministru al educației mâine-dimineață — și ai propune nu o reformă grandioasă, ci trei lucruri care ar trebui discutate și schimbate urgent: care ar fi?

(1) 6% din PIB pentru Educație. Aceasta nu este o reformă grandioasă, este pur și simplu legea care ar trebui respectată.

(2) Revenirea la norma didactică de 18 ore, pentru că această măsură a generat instabilitate și epuizare în rândul personalului didactic. Instabilitate: pentru că nu mai ești sigur dacă vei mai avea suficiente ore pentru o normă întreagă în școala ta, de la an la an. Epuizare: pentru că cele două ore nu sunt doar „două ore”.  Două ore pot însemna, în funcție de disciplină, două clase în plus, adică 60 de elevi în plus. Elevi care trebuie cunoscuți, evaluați, consiliați. Anul acesta eu am avut 17 clase, adică 510 elevi pe săptămână. Adică seturi de câte 510 lucrări de evaluat periodic, 510 copii al căror parcurs școlar trebuie să îl urmărești, pe care trebuie să îi tratezi, pe cât îți este omenește posibil, diferențiat. Apoi, pregătirea orelor: aceste două ore în plus nu înseamnă că iau aceeași lecție și o predau la fel la încă două clase care mi s-au adăugat. Asta nu merge nici măcar la logică, dar la filosofie! Unele clase se mișcă mai bine, altele mai lent, unele sunt mai motivate, altele nu. Lecția se adaptează în funcție de clasă și de nivelul celor cărora le predai. Uneori o oră de predare presupune 2 ore de pregătire a lecției. Majoritatea copiilor de azi sunt captați de elemente vizuale.

Dacă de exemplu am de făcut o cercetare ca să aleg și să tai câteva minute dintr-un mini documentar online sau dacă stau să caut un template potrivit cu subiectul, investesc multe ore acasă în această pregătire. Anul acesta simt că m-a obosit teribil. Nivelul de consum psihic în această profesie nu cred că îl poate înțelege cu adevărat cineva din afară. Dar putem înțelege că profesorii obosiți devin nevrotici. Iar profesorii nevrotici fac exact ca fosta doamnă învățătoare a fiicei mele, de care v-am menționat mai sus, cea care țipa la ei și îi umilea. Nu îmi doresc asta nici pentru copilul meu, nici pentru elevii mei – să aibă profesori epuizați și umiliți.

(3) Revizuirea adecvată a tuturor programelor școlare – în colaborare directă și reală cu profesorii care chiar predau acele programe, nu fără ei!

 De ce rămâi? De ce ai rămas?

 Până acum am rămas pentru că mi-am permis – am avut sprijinul financiar al familiei, ceea ce mi-a dat voie să practic meseria pe care o iubesc, în ciuda adversităților. Dacă voi rămâne și de aici încolo nu sunt foarte sigură. Anul acesta care a trecut m-a obosit teribil. Și psihic și fizic. M-a demoralizat total să am un ministru ca dl. Daniel David, din partea căruia nu am auzit decât umilințe pe bandă rulantă în timpul mandatului său, m-a demoralizat când a fost crescută norma, când a crescut numărul de copii din clase, când s-au comasat școli, când foarte mulți profesori au părăsit sistemul. Mă întristează și că recent s-au pensionat 5 colege foarte bune și competente, pentru că mă întreb cu groază cine ar mai putea să vină în locul lor, în aceste condiții. Am obosit să tot aud cuvântul „reformă”, când anul acesta „reforma” nu a însemnat decât tăieri și umilință. În domeniul Educației termenul „reformă” este cel mai abuziv folosit. Nu există nicio reformă, există doar prăbușire sigură.

 Alte interviuri pe temă:

 Nu cred că rostul sistemului de învățământ este să producă gândire critică. Motoarele gândirii critice sunt revolta şi mofturile. Revolta autentică, pentru a fi mai mult decât o rebeliune trecătoare, cere gândire sintetică, axiologie, caracter, onoare. Invitatul săptămânii: Radu Iliescu, profesor de franceză în Turda, la Liceul Liviu Rebreanu

Iubesc enorm profesia asta. Când sunt întrebată dacă mai sunt acolo, trebuie să le răspund: „Sigur că sunt. Unde altundeva aș putea fi?!” Profesoarele/profesorii pe care se ține educația din România. Invitata săptămânii: Alina Karina Nițu este profesoara de limba și literatura română, doctor în filologie, care predă din 1997 la aceeași școală gimnazială din Rahova: „Mircea Sântimbreanu”.

”Dar recunosc că e greu să trăiesc, în ultimii ani, cu cele două sentimente amestecate: silă de ce vine dinspre sistem, bucurie – dinspre copii.” Despre educație de la cea mai iubită profesoară de română din Iași/ Profesoarele/profesorii pe care se ține educația din România. Invitata săptămânii: Serinella Zara - profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Iași