”Dar recunosc că e greu să trăiesc, în ultimii ani, cu cele două sentimente amestecate: silă de ce vine dinspre sistem, bucurie – dinspre copii.” Despre educație de la cea mai iubită profesoară de română din Iași

Serinella Zara este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Iași, unde predă din 1999. Conduce și Clubul Logos – club de comunicare culturală - unul dintre cele mai bune din țară.

Stăteam cu Florin Lăzărescu la o cafea acum un an după ce am avut un eveniment la Club Logos și Florin îmi zice: tu ai observat că elevii care trec prin clasa Serinellei se transformă - îi recunoști și prin oraș care sunt elevii ei. Nu știu ce le face. Așa e: când ajungi în clasa ei ai sentimentul că îți pare rău că nu ai avut-o profesoară - vrei să refaci anii de școală doar pentru a o avea profesoară. Iar copiii din clasele ei se transformă efectiv.

Așa că am zis să pornesc - să continui de fapt (aici primul) - această serie de discuții cu profesoare și profesori care știu să-și facă meseria în ciuda tuturor problemelor din sistem.

Invitata săptămânii este profesoara Serinella Zara de la Iași.

Dragă Serinella Zara, spune-mi te rog cum și de ce ai ales să devii profesor și ce înseamnă să fii profesor în România în anul 2026? Care a fost prețul plătit?

Cu diverse ocazii am mai spus povestea, așa că, dacă mă repet, e pentru că nu am cum să o schimb: pentru că îmi plăcea mult să recit poeziile din manual la oră și pentru că nu putea doamna profesoară să mă pună pe mine mereu, am găsit soluția: mă fac profesoară și rezolv nemulțumirea. Chiar mi-am notat într-un oracol la capitolul „Ce vrei să te faci?” și mare mi-a fost surpriza acum vreo 2-3 ani să îmi trimită sora mea fix poza din oracol. Dincolo de decizia mea copilărească, stau pasiunea pentru citit, pentru provocările gramaticale și, mai ales, niște modele de profesori absolut speciali. Peste toate, susținerea și încurajarea constantă a părinților mei în a-mi urma înclinațiile.

Cât despre a fi profesor în 2026: dacă judec dinspre mine spre elevii mei și invers, nu este diferit aproape cu nimic față de 1996, când am devenit profesoară, la 22 de ani. Îmi place la fel de mult: de altfel, cred că temperamentul și caracterul meu nici că și-ar fi găsit un loc mai bun. Nu suport să stau locului, îmi place să mă joc mental, îmi place să descopăr emoții, trăiri, îmi place să ajut, iar copiii au cea mai mare nevoie. Unii se deschid mai greu, dar îi „scormonesc” cu privirea ca să văd ce e cu ei. Ca atare, nu privesc ca pe un „preț plătit” faptul că am rămas în învățământ. Pentru mine, a fi profesor nu a reprezentat un loc „călduț” la stat, ore puține și vacanțe multe.

Uneori, prețul plătit cu adevărat a însemnat să preiau din durerea și neputința unor copii, să încerc să găsesc o cale să îi ajut, pe ei sau pe părinții lor, chiar pe bunici.

Însă sensul real al „prețului plătit” l-am perceput dinspre atitudinea și deciziile ministerului: am resimțit acut nedreptăți, de la cele financiare (nu am avut niciodată prea mulți bani în învățământ, mai ales în primii ani), însă ordine date peste noapte, în vacanțe, ne-au dat peste cap.

Un exemplu este tăierea doctoratului, acum vreo 5 ani, pe motiv că a fost incorectă echivalarea cu gradele, însă 15 ani noi am fost în perfectă legalitate. Ceea ce am resimțit atunci nu a fost tăierea financiară, ci faptul că nu contezi, că munca ta este tratată ca hoție, iar tu nu te poți apăra. Țin minte că o vară întreagă am stat pe grupuri, am scris comunicate către presă, toate nepublicate. După vreo lună m-am prins: era cu siguranță o (auto)impusă silenzio stampa pe subiect. Să nu se facă vâlvă. Atunci am fost mai puțini. Apoi au tot început să taie mai mult. Așa s-a ajuns la grevă. Dintr-un sentiment îngrozitor al umilinței continue.

Țin iarăși minte o frază prezidențială care mi-a răsunat puternic în urechi: „Le-am dat tot ce au cerut!”. Aroganța aceea m-a înfuriat teribil. Tocmai pentru că de la profesori în fruntea țării așteptările noastre au fost enorme. Nu financiar, ci în sensul de a fi respectați, pentru că de cele mai multe ori profesorul nu își predă doar materia, ci devine confidentul, apărătorul, sfătuitorul copilului. Prin urmare, dacă tactica a fost acel „divide et impera!” inițial (de aceea am povestit cu doctoratul), greva ne-a dat un sentiment al triumfului mulțimii împotriva lui Moțoc. Scurtă bucurie.

Pentru că cel mai greu de îndurat a fost atitudinea lui Daniel David. Când credeam că mai rău decât fusese nu se poate, am rămas consternată de comportamentul flegmatic al ministrului: cred că cel mai tare mă șoca modul imperturbabil prin care taxa „profesorimea”, tonul acid, dar prețios, de „reformator”, poza de „om nou” aruncată gloatei noastre, sub care se vedea fără greutate disprețul.

Niciodată nu am simțit mai puternic ca în ultimii 5 ani indiferența instituției ministerului și a Președinției. Efectiv, sunt siderată nu doar de lipsa politicilor în educație, ci de dezinteresul flagrant, de nepăsare. De curând am auzit că nu ar fi cine să ceară politicile, să le propună. Pe bune?!, vorba elevilor. Dar pe ei cine îi trage la răspundere? Nu mă refer la vot, ci direct la un X sau Y, pe persoană fizică, nu juridică. Să dea cu subsemnatul că și-a propus obiectivul Ț și a ieșit Q. Cine sunt responsabilii, că vrem și noi niște nume, mai vrem să știm și proiectele, care este logica lor etc. Eu știu ce am de făcut pentru ca un copil să ia notă bună la examene și să aibă o cultură și niște repere. Eu de ce să fiu pedepsită și umilită pentru că îmi fac treaba, iar cei care dau chix la minister – nu?!

De aici sila ultimilor ani.

Când a fost ultima oară când sistemul te-a ajutat — nu te-a împiedicat? Și când și cu ce te-a împiedicat? De fapt, care sunt trei lucruri bune și trei lucruri nocive din sistemul de educație actual?

Ajutat – Concret, din punctul meu de vedere, trei măsuri majore care au venit din partea sistemului au îmbunătățit procesul; în ordine, sunt: repartizarea computerizată a elevilor la Evaluarea Națională, astfel încât să existe șansa ca un elev bun să nu ajungă la un liceu „unde au mai rămas locuri”, ci la unul aproape de așteptările sale (ca nivel intelectual, profil etc.), introducerea camerelor video în sălile de examene (reforma lui Daniel Funeriu a fost o „terapie” necesară și aproape nesperată într-un proces de evaluare care devenise atât de corupt, încât ți se făcea greață) și, de curând, introducerea corecturii digitalizate, respectiv distribuirea națională a tezelor, care ajută corectorul să nu comită erori în evaluare (în afara itemilor subiectivi) și în calcul. Pe lângă toate acestea, aș nota ca benefică dotarea școlilor, mai ales în mediul rural, cu tehnologie modernă.

Împiedicat –  Pe primul loc, la categoria lucruri „nocive” din partea sistemului, notez două piedici, pentru că sunt diferite, dar la fel de importante: modul în care este perceput profesorul astăzi, aspect la care a contribuit extrem modul în care este formulată Legea Educației, care anulează dreptul profesorului de a lua măsuri împotriva elevilor care sabotează ora, au atitudine insurgentă. Potrivit legii, drepturile sunt dominant de partea elevului și a ,,interesului său superior”, astfel încât în dreptul profesorului sunt așezate „îndatoririle”. În atare condiții, în ultimele două decenii s-a instalat în „breasla” profesorilor o teamă progresivă de sancțiune; acuzația posibilă „abuz fizic și verbal, emoțional”, inclusă în articole din lege, a permis adesea ca profesorii să fie puși la zidul infamiei, în principal de părinți care contestă la diverse foruri, prin memorii, procese etc., fie și pentru că un profesor a îndrăznit să „asigure climatul psiho-pedagogic”. Treptat, profesorii au început să închidă ochii și gura pentru a nu stârni furia vindicativă a părinților, pentru a se feri de reclamații. Știu mulți colegi care iau sedative pentru a rezista. Înainte, auzeam că luau o pastilă doar înaintea unui curs festiv de absolvire, pentru că erau copleșiți de emoția despărțirii.

Celălalt loc I pe podiumul lucrurilor negative este ocupat de programa îmbâcsită și anacronică, de avalanșa teoretică din manuale, secondată de structura subiectelor din examene: sistemul susține capacitatea mnemotehnică, nu altceva decât ,,moartea pasiunii” apropo de învățare activă și de cultivare a gândirii critice și creative. Marea păcăleală în ultimii ani a fost colorarea paginilor din manuale și aruncarea a tot felul de pictograme și ilustrații ca să pară vesele și atrăgătoare. Spre exemplificare, teoria la gramatică și literatură este scrisă minuscul și în câteva rânduri, să pară că e puțin. Dar, ca profesor responsabil, să dezvolți ce este un rând în manual îți ia o pagină de caiet studențesc ca să poată pricepe puștii. Fun, nu?

Apoi, în examene sunt la modă clișeele: de la unul care vizează un enunț în gramatică până la valoarea comună între textul dat în examen și unul citit (este suficient să ai o carte pe care o plimbi cu dexteritate și nici măcar nu e musai să o fi citit). De pildă, un copil care a citit zeci de cărți până la 14 ani devine egal cu unul care circulă cu o singură carte-truc în examen. La fel la bac – nu mai spun că aici structura subiectelor e neschimbată de 15-20 de ani, că nu se face absolut nicio diferență între profil real și uman, că literatura studiată în liceu este dominant demodată și că ține doar de profesor să îi mai scoată pe elevi spre literatura contemporană, la fel de valoroasă precum cea clasică. Însă marea problemă o reprezintă din nou faptul că este favorizat elevul care memorează. Sunt foarte puțini elevi care au curajul să aleagă calea mai grea, dar mai frumoasă, a compozițiilor proprii. Pentru că implică o osteneală în fiecare an parcurs, atât din partea profesorului, cât și a elevului. Odată, am întrebat un elev foarte inteligent, cu talent interpretativ, de ce învață pe de rost celebrele comentarii ale operelor (dădea și la Medicină). Mi-a răspuns că „așa e mai ușor”. Mi s-a părut un răspuns trist.

O altă hibă este faptul că nu avem un corp de evaluatori. Mii de profesori implicați în procesul evaluării nu înseamnă și mii de experți. Deși corectura digitalizată implică o atenție sporită în evaluare (fie și de teama colegului -„pereche online”), acest lucru nu înseamnă că nu apar erori. Cunosc copii care au trecut prin situații dramatice, unele corectate în contestații, altele nu – pentru că le-a fost teamă să nu fie depunctați. Prea mulți copii au avut inițial note mici în examen (nu vorbim de orgolii ipocrite, ci de copii buni), au luat 7 și 8, iar contestațiile i-au dus mult peste 9. Cum tot așa, dar mult mai rar, o contestație a coborât nedrept nota (chiar anul trecut) cu peste 1,50 p. Știți cât se macină acești copii și familiile lor, zi de zi, până la rezultate?! Sunt și mamă, nu doar profesor. Am făcut anul trecut și eu contestație pentru fiul meu chiar la Română. Am crezut că mor în fiecare minut, de teamă că îi va fi coborâtă nota, deși vizualizasem teza. Nu este firesc să te temi că un profesor nu va face o evaluare onestă și responsabilă.

Nu în cele din urmă, treapta dezastruoasă pe care se află profesorii pe scara salarizării, procentul din PIB nerespectat, dezinteresul față de educație, per total, fac complet neatractiv domeniul pentru tineri deștepți și devotați. Mai mult, am înțeles că a apărut pe surse (ca întotdeauna, acum sub formă de zvon, ministerul negând autenticitatea actelor, dar a mai făcut-o și altă dată, și tot degeaba, căci, o știm toți, ,,nu iese fum fără foc”, ba chiar e o strategie) noul proiect de lege referitor la salarizarea personalului din fonduri publice. Cum vi se pare procentul de 2,35 maximum pentru profesori (efectiv în coada clasamentului, de mi-e rușine să mai spun că sunt profesoară) față de alte categorii profesionale? Cel mai bun profesor, cu vechimea cea mai mare nu valorează mai nimic în ochii acestui stat care îi aruncă pomană câteva firimituri. Stau și mă întreb: încotro? Și...cu cine? Va fi ca în politică: se spune că, dacă ești deștept, nu te bagi. Cam așa am ajuns. Pentru guvernanți profesorul e un fel de paria –  nu produce, deci nu-i dăm. Deci, cine să mai vrea să se facă profesor?!

Cine e elevul din clasa ta azi — și cine era acum 10–15 ani? Cât de tare s-au schimbat, ce anume i-a schimbat și cât de pregătiți suntem ca sistem, ca profesori, de aceste schimbări?

Schimbările există, dar nu aș spune că sunt fundamentale: copilul tot copil rămâne, cu inerentele provocări ale vârstei. Cei din primar și gimnaziu sunt la fel de copleșiți de programul ultraîncărcat, de ghiozdanele care adună kilograme întregi și le zdrobesc coloana (mi se pare logic, de-a dreptul, că cei de liceu și studenții vin cu rucsăcel sau mape). Apoi, și acum 10 ani aveam elevi cu insomnie severă într-a XII-a din cauza bacului și, cel mai probabil, a temerilor că vor urma eșecuri profesionale, insecuritatea vieții de adult, doar că azi constat că insomnia a ajuns și la cei de a VIII-a. Și nu, nu e declanșată doar de scroll pe rețele sau jocuri la băieți. Cei mai mulți elevi ai mei sunt copleșiți de presiunea emoției examenului, de invalidarea lor de către părinți (șeful se laudă că fiul lui a luat notă mare, foarte mare, dar, și mai grav, este posibil ca șeful să afle că fiica șoferului a luat notă și mai mare: atunci să vezi iadul dezlănțuit).

Da, este o generație dependentă de gadgeturi, cu siguranță trupul lor nu mai este atât de sănătos și de abil și de motrice ca acum 15 ani, când nu erau mașina părintească, trotineta electrică sau chiar mașina personală (începând cu 16 ani) care să îi scutească de efort, dar (e un mare „dar”) sunt extraordinar de mult peste noi în ceea ce privește tehnologia (la clasă – ei ne dau consultanță), deci efectiv sunt un ajutor indispensabil (i-am văzut inclusiv la sate ajutând profesorii), au informații de tot felul, complexe, profunde, despre politică și mișcări politice sau sociale, istorie, mediu, drepturile omului, despre artă, muzică, filme (da, mi-au dat lecții despre jazz și blues, deși știu că ascultă și dansează pe manele; da, îmi vorbesc despre filme de care eu nu am auzit). Este o generație foarte atentă la subiectul traumă, uneori excesiv, mult mai introspectivă, revoltată că nu are cu cine discuta, începând cu familia (generațiile dinainte de Z și Alpha nu au acordat importanță acestui subiect, pentru că – părerea mea – nici nu știau că există, poate chiar o salvare pentru noi atunci; însă ăștia micii au aflat de el, rezultă că meditațiile lor generează implozii și explozii emoționale). Mulți fac consiliere psihologică sau urmează tratamente.

Da, vor carieră și succes profesional, dar nu atât de mult ca noi, pentru că mare parte dintre noi am sacrificat familia pentru a le obține. Ei știu asta și nu vor să o repete. Rămâne de văzut câți vor reuși.

Nu în ultimul rând, atitudinea față de școală, ca sistem, este de acceptare sau de revoltă înăbușită (uneori apare defularea, justificată – atenție, nu vorbesc despre impertinență sau vulgaritate ori violență – de cele mai multe ori condamnată, din păcate). Cei mai mulți copii nu se simt bine la școală: materiile nu îi atrag prin noțiuni și metode, sunt puțin spre deloc incluși în dialog real, constructiv, adaptat spiritului lor cercetător, ierarhiile prin note devin etichete, bucuria de a învăța, de a petrece timp cu sens este dizolvată. Așadar, sensul antic al cuvântului a cam dispărut din învățământul românesc (cel puțin de stat).

Așa cum părinții nu sunt pregătiți pentru a răspunde cerințelor mai ales emoționale ale copilului, nici noi, profesorii, nu suntem: de la copilul cu CES, despre care am informații vagi și pe care nu am fost niciodată învățată cum să îl gestionez (doar intuiția, inteligența și experiența ca profesor sunt instrumentele), de la copilul care doarme cu capul pe bancă (pentru că nu are orarul de somn supravegheat sau pentru că ai lui sunt în divorț sau pentru că este plictisit de oră sau pentru că ar putea fi sub influența a tot felul de trăsnăi) până la cel care este olimpic (altă discuție nesfârșită). Doar că între aceste categorii se află cei mai mulți: care au nevoie să fie văzuți, însă sistemul îi lasă deoparte. Cele 14-15 materii nu pot acoperi ceea ce, virtual, reprezintă un copil. Dacă are norocul să exceleze la o materie, devine vizibil; de la 2-3 în sus e genial. Ești bun la muzică sau la sport, de exemplu? Nu contează, acolo toți au 10. Și așa cei mai mulți se pierd, dar, mai cu seamă, își pierd încrederea în sine. Un rol fundamental l-ar avea reala consiliere în carieră, cunoașterea și promovarea reușitelor în activitățile copilului, deschiderea dirigintelui și a părinților spre ceea ce îi preocupă profesional și afectiv pe copii. Cu o inimă ușoară, altfel dai piept cu viața.

Ce nu se poate preda din programă — și de ce? Cât de actualizată și adaptată este această programă școlară condițiilor actuale și schimbărilor din jur?

Programa, cum am spus mai sus, este stufoasă, plină de concepte și teorii. Aș scoate din gramatică o serie de noțiuni (deși iubesc gramatica), dar pentru a VIII-a este ucigător de mult. Atât de mult, încât un profesor nu are timp suficient să lucreze elaborare de text interpretativ pe o operă literară. Și atunci apar șabloanele salvatoare, care strivesc creativitatea și sensibilitatea. Și mai încearcă apoi să o reactivezi în liceu (sau în viață), de poți....

La liceu – evident că e cel mai greu de predat literatura veche (nu că mie nu mi-ar plăcea) și teoria despre curente și orientări literare (pe care au obligația să o știe în examenul scris). Mintea lor este mai puțin aplecată către informația aridă, dar receptează cu plăcere, de exemplu, analiza aplicată textului literar. Cel puțin în primul an de liceu (ca și în V-VIII) e nevoie de text literar modern (poezie, proză, dramaturgie). Jurnalul cred că le-ar plăcea, pentru că sunt atrași de confesiune. De asemenea, văd oportune texte din presă, articole de tip eseu, interviuri – pe diverse teme care îi atrag și care pot genera dezbateri. Romanul care combină documentul cu eseistica (stil „Sălbaticii copii Dingo” – chiar romanul tău, Vasea, căci le-a plăcut) este iar o zonă de interes. Cu mențiunea că nu aș renunța la clasici.

Dar nu aș mai pune în lista de examen Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu, cu toată aprecierea pentru contribuția lor.

De exemplu, avem un megafestival de literatură la Iași de vreo 15 ani, FILIT; copiii au văzut zeci de scriitori „live”. Între timp, unii au, la rândul lor, copii care merg la FILIT. Dar în manuale, în programă – bate vântul. Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, „roman după ’80” și asta e toată lista din ultimii 80 de ani de literatură. Nu neapărat neatractivă, căci poate să fie și un superautor, ca să folosesc un prefixoid îndrăgit la scară globală, dar care să fie „omorât” de o abordare „prăfuită”, dar este cel puțin o programă incompletă și lipsită de actualitate.

Există un elev pe care „l-ai pierdut” — și ai știut în acel moment că sistemul l-a pierdut? De ce se pierd atât de mulți copii în actualul sistem? De fapt, care sunt cauzele acestui „analfabetism funcțional” care face ravagii?

Nu îmi amintesc să fi pierdut un elev (cu excepția unei fete, pe la începutul carierei de profesoară, care a născut în clasa a XII-a, fată foarte serioasă și bună la învățătură); la capitolul „pierduți” așez toți elevii mei din clasele V-VIII pe care nu i-am mai avut în liceu (de ei, mici, mă atașez foarte tare și sufăr că nu îi mai am, mai ales că, teoretic, i-aș fi putut avea).

Pentru unul care se putea pierde din varii motive (decepții, teamă, anxietate, situații foarte grele acasă, demotivație, bullying, cyberbullying, dependențe, probleme de natură chiar infracțională, inclusiv persecutare din partea unor profesori) m-am luptat din răsputeri. Odată, un șef de secție de poliție mi-a spus că a văzut părinți, bunici, neamuri, dar dirigintă – nu. Nu o dată am apelat la Poliție și, de fiecare dată, m-au ajutat. Sigur că nu am putut sări în ajutorul tuturor. Dar, de obicei, îmi dau seama după atitudine, stare, privire că se întâmplă ceva. Vorbesc și cu părinții, dar au fost situații când am făcut și singură demersuri.

Pe de altă parte, „pierdut” în sensul unei plămade bune, care nu a mai crescut în școală pentru că nu a avut context – sigur că au fost. Însă, dinspre orele de Română și dinspre ce le propun și în plus (destul de divers și complex), nu cred. Aici doar lenea, dezinteresul ar putea fi cauza.

Nu aș putea spune că am prea mulți elevi „analfabeți funcțional”. Mă lovesc destul de rapid, la primele întâlniri cu clasa, de gândirea în șablon și o descompun repede. Nu suport să debiteze pe de rost lucruri.

Dacă alții sunt astfel?– da, mulți. Iar motivele sunt: absența unui dialog constant, viu, între părinte-copil, profesor-elev, pe cât mai multe teme, texte etc.; absența exercițiului de a citi interogativ, prin autochestionare (dialog și analiză mentală); căderea relevanței școlii și a educației (inclusiv din cauza unei absențe a politicilor de reformă reală menționate mai sus) în topurile tinerilor de azi și înlocuirea cu zeul „bani, faimă și putere”; precum și (dar ultima pe listă) consumul infinit de ecran albastru, care creează iluzia vieții, a validării și a informării.

Cine câștigă din starea actuală a educației — și cine iese basma curată? Există actori — instituții, grupuri, oameni — care au interes ca lucrurile să rămână cum sunt? De ce crezi că reformele anunțate de 30 de ani nu s-au produs cu adevărat? Cui i-ar fi frică de un sistem de educație care produce cu adevărat gândire critică?

Basma curată vor ieși toți cei care se vor făli cu rezultate per instituție (indiferent care o fi), că e frumos să tragi linia și să fie un procent gras, dar de multe ori e ca în zicala „pe-afară vopsit gardul, înăuntru – leopardul”. Ascundem sub preș cum au fost obținute notele, că mulți au fost convinși să nu participe la bac (de altminteri, de ce e bacul același – după ani și ani – pentru un elev care a absolvit liceu teoretic, față de cel de la tehnologic sau la seral?!), nu spunem că elevilor nu le plac subiectele (nici cele de la admitere la facultăți), că unii (adică instituții) „pilotează” reforme precum statul acasă ca să ia note mari, în timp ce alții vin la școală și învață până la epuizare.

Multă vreme am refuzat să cred că este vreo stratagemă a cuiva ca educația să fie nu Frumoasa, ci Bestia. M-am tot gândit exclusiv la nepricepere, la incapacitatea de a concepe un plan. De altfel, când aud de o nouă reformă, știu deja că va fi un eșec. Care oameni ar fi putut real să facă mutații – ori au demisionat, ori au devenit prea orgolioși. Ce oameni buni or mai fi – fie sunt prea mici în ierarhia administrativă și nu sunt ascultați, fie unu-i ici, unu-colo, încât treaba cu „unde-s doi puterea crește” este inexistentă.

Însă, de vreo câțiva ani, parcă am început a mă întreba dacă nu cumva ar putea fi și un plan prin care „țara te vrea prost”. Căci prea nu se leagă nimic în Educație de atâția ani, iar în ultimii 5 e mai rău decât oricând. În esență, românii (și nu o spun din pur patriotism pașoptist, căci am călătorit și am vorbit cu oameni din toată țara) nu sunt oameni ușor de dus cu zăhărelul. Sunt, însă, unii care pretind că ei îl zăpsesc ușor pe un Farfuridi sau pe un Cațavencu. Oameni cu carte. Oare?!  Hm, prea des am văzut nu doar mulțimea păcălită, ci și intelectuali fini.  Așa că să nu ridicăm piatra împotriva „gloatei”, pe care să o acuzăm de ignoranță. Dar, totuși, în ceea ce privește școala,  nu știu care sunt instituțiile toate posibil responsabile de o așa pasivitate sau complot, dar cu siguranță pot indica Guvernul și Președinția. Cine conduce nația asta, dacă o vrea educată, o va face, dacă nu – nu. Iar, când în fruntea țării ajung profesori, speranțele sunt totale. Cam de când am constatat că nici cu ei nu merge, am început a mă gândi că „mărul e putred” sau, vorba ailaltă, că „peștele de la cap se-mpute”. Rezultă că scapă cine poate.

Fără dubiu, pe un om al cărui cap e gol îl dirijezi cum vrei. Pe un om care nu a învățat vreodată să își spună cuvântul îl supui deîndată. Pe un om căruia i-ai ucis orice vis l-ai învățat să nu mai spere. Astfel încât, în lumea asta, ajunge să nu mai fie loc decât pentru „regi și prințișori”, vorba lui Matei Vișniec. O națiune educată ar însemna „inteligență colectivă” (tot Vișniec spune), care ar dărâma sisteme (de corupție, de ignoranță și fanfaronadă), opoziție masivă și reacție, dar mai ales – mai mult de unul pe loc pentru „funcție” și ,,moșie”. Mai puțini – mai ușor de împărțit.

Ce înțelege un elev de-al tău despre lumea în care trăiește — și ce nu înțelege deloc? Ai discutat vreodată în clasă despre un eveniment din actualitate — cum a reacționat clasa? Există un subiect din lumea reală pe care elevii tăi îl înțeleg surprinzător de bine — sau de prost?

În mod evident, accesul ușor la informație îi face să aibă și cunoștințe solide despre lume. Clar că nu îi putem compara cu cei de acum nici 20, darmite 50 sau 100 de ani în urmă. Atunci cartea era instrumentul care educa, dar să nu ne imaginăm că se citea pe rupte și colectiv. Cititul, teatrul sau cinematograful erau o rara avis, mai ales în provincie sau la țară. Acum inclusiv produsele și producțiile artistice sunt online, ca și cursuri de tot felul. Chiar nu putem deloc compara anvergura unui adolescent oarecare de astăzi cu aceea a unuia din vremuri mai îndepărtate.

Pe de altă parte, efectul de bumerang este acesta: adolescentul preia, imită ceea ce vede, în funcție de ce i se întâmplă în familie și în anturaj; fetele devin foarte narcisiste și recită texte și rețete de pe TikTok: „te rog să nu îmi depășești limitele”, „ce frumoasă sunt!”, „mă iubesc cel mai mult pe mine”, încât totul devine o poză falsă și ridicolă, mai ales când sunt doar copii de gimnaziu; unii băieți cad pradă manosferei. Cred că, sub imperiul informațiilor, ajung să se creadă infailibili în câte știu, când, de fapt, omit să pună sub semnul îndoielii vedeta de carton, influencerul, site-ul de știri. Adolescentul de azi nu știe că: părinții nu sunt dușmanii lui,  că anturajul, prietenii nu sunt 4 ever,  că ideologiile la care aderă se vor schimba în timp , că manipularea apare în forme foarte atrăgătoare , că examenele nu sunt totul, că succesul nu garantează fericirea/ împlinirea de durată, că lumea nu este virtuală, că trebuie să mergi singur, că treptele sunt trepte și că nu le urci cu un click, că oamenii trădează, că trebuie să cauți mult până găsești ceva bun.

 Adolescentul mai de demult era mai sfios în ceea ce privește cunoașterea lumii, așadar mai deschis către a o asimila treptat, prin ezitare și pipăire. Adolescentul de astăzi nu mai este o „trestie gânditoare”, se percepe un sequoia falnic, fără să vadă că e doar un puzzle cu piese amestecate. Bine zicea fostul ministru Mircea Miclea: să aibă grjă ca nu cumva să devină „iobagi epistemici”. Dar, adevărul e, că foarte mulți vor fi.

Mai trist, mulți tineri ajung să își conteste părinții, să îi disprețuiască pentru că nu văd politic la fel (neștiind că singurii care vor sta în viața asta mereu lângă ei sunt părinții, că parlamentarii și președinții se duc cam la fel cum au și venit).

Nu cred că, așa cum mi-am construit relația cu elevii, sunt subiecte pe care să nu le abordez: până la urmă, literatura este o oglindă a vieții. Așa că, dincolo de iubire sau moarte, discut despre războaie și pandemii, despre depresie sau crize economice, despre droguri sau Untold ori Eurovision, despre corupție și infractori. Cum să reacționeze o clasă altfel decât interesată?! Îmi amintesc că, în ziua de după cea în care a început războiul din Ucraina, am intrat la o a XII-a și, cu gândul la bac, am tot lucrat cu ei. Chiar când a sunat și dădeam să plec, o fată din clasă s-a uitat lung la mine și m-a întrebat: „Doamna, dar nu vorbiți cu noi despre război?”. Atât de straniu s-a uitat, încât mi-am dat seama că era surprinsă că, pentru prima dată, nu discutasem cu ei un eveniment major. Mi-am trântit poșeta pe catedră și… dă-i! Pentru că ei au nevoie să îi asculte cineva, să îi încurajeze, să le tempereze stările.

Dacă ai fi consilierul unui ministru al educației mâine-dimineață — și ai propune nu o reformă grandioasă, ci trei lucruri care ar trebui discutate și schimbate urgent: care ar fi?

    Dacă aș fi în această poziție în care nu voi fi, în primul rând mi-aș forma o echipă exclusiv din oameni competenți, inteligenți, care cunosc foarte bine sistemul, care au schimbat lucruri în jurul lor sau chiar în sistem și care este dovedit că iubesc copiii. Aș elimina orice amestec politic, ca și pe omul orgolios.

    Cele 3 lucruri sunt:

                               1. Programe și manuale noi, plus o altă structură a subiectelor de examen, cu verificarea calității actului de predare și evaluare.

                                  2. Schimbarea legislației pentru ca profesorii să nu se mai teamă de reclamații și să nu mai fie sub tirul unui continuu bullying, respectiv al umilinței.

                                  3. Finanțarea sistemului și salarii decente pentru profesori, încât actul de educație să nu aibă de suferit ca urmare a plecărilor în masă, a sărăciei și, finalmente, a nepăsării profesorilor.

Însă, mai interesant ar fi să răspundă elevii la întrebarea aceasta. Și chiar le-am dat copy paste întrebării și iată ce au răspuns. Cei de mai jos sunt elevi de a XII-a , deci la finalul procesului și cunosc bine sistemul:

Lavinia: 

1. Sistemul de notare. Notele la olimpiade nu reflectă mereu cunoștințele (testele grile la olimpiade și orice concurs mi se par o problemă) și nu sunt valorificate corespunzător. Un elev cu 7 la olimpiadă poate să nu primească niciun fel de premiu, în timp ce unul cu 10 pe linie la școală ia bursă, deși primul știe de 3 ori mai multe decât al doilea.

2. Revizuirea materiei. M-am săturat să învăț lucruri greșite și în special greșite. La unele teste trebuie să scriem greșit fiindcă ,,așa zice cartea''.

3. Prezența profesorilor la ore. Intr-adevăr, în clasa a 12-a ne avantajează să avem timp suplimentar pentru studiu individual, dar orarul trebuie respectat.

4. (Nu mă pot abține) E nevoie ca profesorii să ne întrebe cum avem nevoie să ne ajute. Sunt materii la care nu am făcut nimic util în mod concret (în opinia mea) tot anul, deși sunt materii de bac și de admitere.

Alex:

1. Revizuire a programei școlare și actualizarea acesteia (exemplu-manualele de psihologie care nu au mai fost actualizate din 2005 sau cele de TIC unde scrie că mouse-ul cu bilă este inovație).

2. Un sistem care să evalueze profesorii mai des (aici mă refer la faptul că sunt profesori care nu au abilitatea de a preda sau care promovează idei dăunătoare pentru dezvoltarea elevilor și chiar jigniri).

3. Asta este pentru profesori mai mult, o implementare a unor moduri prin care și profesorii să fie apărați din punct de vedere legal de agresiunile pe care copiii le-ar putea manifesta. (În ideea în care sunt profesori care sunt agresați verbal de către copii în fiecare zi și care nu pot face nimic pentru că ar fi acuzați după aceea că au abuzat copilul verbal).

Mălina:

1. Condiții – Aș vrea ca toate școlile să fie renovate, astfel încât fiecare elev, din fiecare colț al țării, să aibă condiții bune pentru a învăța.

2. Aprecierea profesorilor și a elevilor – Aș alege să plătesc dublu profesorii care se sacrifică atât de mult pentru elevii lor, deoarece de ei depinde progresul elevilor și evoluția lor în societate. Profesorii îi motivează, îi ajută și îi învață tot ce trebuie să știe pentru a ajunge mai departe și pentru a avea un viitor bun. În același timp, și elevii care învață și muncesc serios ar trebui recompensați mai mult.

3. Practică – Aș vrea cât mai multe ore cu exercițiu practic. Spre exemplu, la fizică să se explice lecția prin intermediul uneltelor din laborator, iar la engleză să se călătorească, încât să se exerseze limba.

 Yannis:

1. Consider că ar trebui sa existe o "curățenie de primăvară" a catedrei. Implementarea unui sistem de evaluare anonim a profesorilor de către elevi (anonim, deoarece un elev care critică onest metoda pedagogică a unui profesor, poate fi sancționat la catalog. Anonimatul permite adevărului să iasă la suprafață). Un profesor care nu poate inspira, ajuta si ghida un elev este un obstacol, nu un mentor. Ar trebui aplicate sancțiuni financiare, sau, în cazuri extreme, suspendarea/retragerea dreptului de a preda. Predarea este un privilegiu bazat pe competență, nu un drept pe viață. Respectul se câștigă prin competență, nu prin funcție!!!

2. O altă problemă este ierarhia materiilor. Premisa este că, dacă nu ești bun la matematică și română, ești un eșec. Sistemul de evaluare actual, care nu s-a mai schimbat de la Spiru Haret (SECOLUL XIX), este format pentru dresaj, nu pentru educație. Este format pentru executanți, nu pentru oamenii care își trec ideile printr-un filtru de gândire proprie. Până la urmă, este mai simplu să dai o lucrare scrisă din materiile de care era nevoie atunci pentru modernizarea țării, decât să înțelegi ce talent are fiecare in parte, nu? E vorba și de birocrație finalmente. Elevii cu talente extraordinare în design, psihologie, strategie sau arte sunt marginalizați și traumatizați, simțindu-se „proști” doar pentru că profilul lor cognitiv nu se potrivește cu șablonul din secolul al XIX-lea.

Există țări care și-au schimbat focusul de pe cât știi pe ce poți face de zeci de ani. Consider că examenele naționale nu trebuie să fie făcute din două materii fixe, ci trebuie ca acele materii să fie alese de elev, astfel școala nu te mai poate "obliga" să fii un robot bun la toate, ci poți studia domeniile de interes propriu.

3. Voi coborî la nivelul școlii primare acum. Aici curiozitatea este demontată complet și se pune accent pe memorare și caligrafie. Aici intervine și confuzia: "pentru ce e bună școala?".  Copiii pierd plăcerea de a învăța încă de la început. Aici apare obsesia pentru calificative. Aici apare anxietatea școlară. Aici apare lipsa educației emoționale: școală vrea să vadă ce știi, dar nu cum te simți și cum te porți. Consider că trebuie promovat încă de când suntem mici lucrul în echipă. Consider că învățatul nu trebuie să se desfășoare doar în sala de clasă și consider că ar trebui să existe mai mult feedback pentru fiecare copil în parte în loc de calificative (lucrează bine în echipa, se descurcă bine cu cifrele etc.)

Alyssa:

    1. Să fie recunoscut faptul ca nu toți suntem la fel și că nu avem aceleași talente la “materiile importante “ , că uneori suntem mai buni pe alte planuri, de exemplu în relațiile între persoane care sunt mult mai necesare in viață decât teoremele sau pe planuri mai artistice.  Și nu, nu e necesar să mergi doar la licee vocaționale. Cei cu talente sunt puși pe un plan inferior, ca și cum sunt pe altă lume. Nu datorită artei sau muzicii ne ducem veacurile și ne bucurăm zilele?!

2. Să fie ceva mai nou, s-a plictisit lumea de aceleași texte, teme, cărți, comentarii repetate de la bunici până acum, să fie aduse subiecte mai actuale care te pun să gândești în stil modern, să dezbați pe bune și poate chiar să te “cerți”, pentru că așa crești.

3. Să se recunoască faptul că nu mereu au dreptate ăia de sus, câteodată uită că dacă sunt ei acolo nu îi aude nimeni până la urmă, doar ecoul lor ( ca Iona o sa ajungă!) și că dacă era ok înainte să-ți dai sufletul pentru o diplomă și că ei au putut să facă asta să facem și noi la fel , iar, dacă nu vrei, nu înseamnă că n-ai interes sau că ești prost, dacă nu vrei sa fii un “know it all” nu înseamnă că nu poți fi deștept, înseamnă ca ești mai bun la altceva decât la materiile școlare, ceea ce e mult mai interesant; adesea cei care știu tot la scoala ( nu mereu ok!!) nu au o personalitate și par oamenii pe care îi voiau comuniștii în regimul lor.

Și la final: de ce rămâi? De ce ai rămas?

Am rămas pentru că un elev mi-a spus așa, când am zis că plec, în primii ani: „Cum să plecați? Nu vedeți că vă place?!”. Atunci am conștientizat că ceea ce vedea el eu încă nu văzusem. Rămân pentru că mă simt bine, pentru că mă distrez, pentru că râd mult cu elevii mei (uneori mai și plângem), pentru că îmi place să îi văd cum cresc, cum evoluează, pentru că mulți mă vizitează și după 20 de ani, pentru că uneori îmi scriu să îmi spună că le-am fost de folos sau să îmi povestească depre ei, pentru că mă simt iubită și pentru că știu că viața mea are un sens plin și prin ei, nu doar prin familie. Știu și că în lumea oamenilor mari este multă invidie și aroganță, de aceea acolo nu îmi prea place; ca atare, chiar dacă este o bulă, e bula mea și nu vreau să ies din ea.

Dar recunosc că e greu să trăiesc, în ultimii ani, cu cele două sentimente amestecate: silă de ce vine dinspre sistem, bucurie – dinspre copii.