Comunismul ca perspectivă inversată

Există oameni care văd lumea așa cum e, dar există și câțiva care ascund cioburi în ochi și, din această cauză, privirea lor este prismatică și iradiantă; sau care au mai multe perechi de ochi, dintre care nu toți sunt ochi de om, iar unii văd lumea invers.

Atunci când Lucian Sârbu spune despre textele lui că prezintă o „perspectivă inversă”, ar trebui să înțelegem prin asta o perspectivă în răspăr cu cele dominante. El face trimitere la sistemul perspectival din pictură, icoanele bizantine fiind, de exemplu, realizate potrivit acestei tehnici, în care liniile perspectivei diverg către credinciosul aflat în fața icoanei și nu converg către fundalul picturii. Perspectiva lui Lucian Sârbu este, într-adevăr, inversă în măsura în care, prin raportare la un discurs dominant de dreapta, el oferă un discurs de stânga. Această explicație ar fi totuși prea simplă, dacă nu am pune accentul chiar pe inversarea produsă de marxism, care afirmă materialismul ateu în fața milenarei filosofii platoniciene, viața de acum în fața vieții de apoi, acțiunea în fața contemplației, clasa muncitoare în fața aristocrației etc. Louis Althusser este probabil autorul care a subliniat în modul cel mai pregnant această revoluție a punctului de vedere. Multe aspecte ale teoriei economice marxiste nu mai sunt actuale, însă schimbarea de perspectivă ca atare, altfel spus inversarea ei rămâne la fel de provocatoare ca la mijlocul secolului al XIX-lea.

Lucian Sârbu combină filosofia cu economia (fiind licențiat în ambele domenii), dar cea mai însemnată parte a cărții e alcătuită din eseuri cu interpretări istorice. Scriitura sa este clară și tăioasă, vag paranoică (e paranoia celui decis să ducă lucrurile până la capăt).  Eseurile din Perspectivă inversă sunt foarte bine documentate, uneori după cercetări de arhivă sau prin lecturi de cărți și articole prea puțin citite. Ele conțin idei realmente provocatoare și analize fenomenologice mai rare, cum ar fi prezentarea unei incursiuni în istoria stângii românești. Un articol prezintă aproape în totalitate o interpretare paragraf cu paragraf a "Manifestului comunist". Un vast eseu foarte interesant împarte istoria României moderne în cicluri de tip Kondratiev de câte 35-40 de ani.

Una dintre tezele general-acceptate referitoare la cauzele eșecului comunismului este falimentul său economic. Lucian Sârbu susține însă că, înainte de asta, s-a produs un alt faliment, al capitalismului. Încălcarea de către SUA a acordurilor postbelice de la Bretton-Woods, care stabileau o legătură între dolar, ca valută globală, și aur, a avut drept cauză incapacitatea SUA de a-și cântări în aur propria monedă. Acest moment critic a fost depășit printr-un fel de salt economic în vid sau în viitor, în care banii devin simboluri cu apreciere variabilă, în funcție de cotațiile la bursă, iar viața, ca și moartea sunt pe credit. Comunismul, care era legat de materie și de prelucrarea ei, de muncă și de plus valoarea furată de capitalist, a ratat această schimbare speculativă, post-materialistă, care a făcut din creditul de consum nu doar instrumentul esențial de subjugare a proletariatului, ci și arma cu care acesta a fost învins. El avusese un start foarte bun, dar nu a reușit să facă față mutațiilor strategice ale capitalismului, chiar dacă unele dintre ele îl vizau direct. „Transformați prin intermediul creditării, din muncitori în consumatori, cetățenii occidentali au descoperit brusc Cornul Abundenței din care puteau să mănânce oricât, în voie, la fel ca milionarii de la Monte Carlo.” (p. 24) Marea păcăleală a creditului de consum este că, în fond, el îl avantajează doar pe cel care împrumută, în vreme ce persoana care a făcut creditul trebuie să plătească nu doar dobânda, eventuale penalități, ci și inflația care crește în timp, căci acest nou capitalism este perpetuu inflaționist. Lucian Sârbu susține că aceasta este „... cea mai mare rețetă de expropriere a fraierilor pusă vreodată la punct” (p. 37).

Este adevărat că trecerea la capitalismul de consum a fost o lovitură de moarte dată comunismului tocmai prin oferta sa imposibil de refuzat, însă cred că acesta a fost scopul capitalismului chiar de la prima sa confruntare cu „stafia” comunismului. Comunismul era atât de tentant, atât de logic, atât de corect în fond, încât marele capital a conștientizat rapid și pe deplin pericolul reprezentat de această ideologie. Odată cu intrarea în faza postmodernă, în care capitalul a devenit reprezentativ pentru întreaga cultură occidentală, în care economia și cultura au devenit, altfel spus, același lucru, lupta de clasă și-a pierdut din intensitate, iar stânga s-a orientat către „lupta identitară”. Aproprierea sau dizolvarea proletariatului și evitarea unei revoluții socialiste a fost, însă, după părerea mea, o preocupare a burgheziei încă de la începutul luptei împotriva comunismului. În fond, una dintre calitățile burgheziei (să nu cădem în plasa comuniștilor de a crede că burghezia a fost irevocabil funestă) este tocmai încercarea de a-i îmburghezi pe proletari, în primul rând prin educație, dar și prin acordarea de drepturi. Această atitudine a fost precedată de subjugarea fără milă, dar a condus totuși la o îmbunătățire a nivelului de trai. Ea a creat condițiile controlului biopolitic și a permis extinderea piețelor, dar proletarii au devenit treptat semi-burghezi și semi-autonomi, semi-educați și semi-exigenți. E un progres. Primul mare succes al capitalismului în fața comunismului a fost însă implementarea lui în țările periferice, departe de interesele cele mai mari ale capitalului. Această organizare strategică a convenit capitalismului, care în acest fel a câștigat timp prețios. De aceea, cred că încălcarea acordurilor de la Bretton-Woods sunt, din perspectiva luptei-anticomuniste, doar un moment de reconfigurare strategică, obiectivul fiind stabilit cu mult timp înainte. În fond, slăbirea proletariatului prin ofertă de consum este o idee mai veche, iar marele atu al capitalismului dezvoltat a fost că a fost capabil să facă această ofertă. Nu același lucru s-a întâmplat la periferie, acolo unde capitalismul primitiv oferea ceea ce știa, adică polarizare, exploatare, sărăcie pentru mulți și bogăție pentru puțini.

Cartea este scrisă cu bună credință de un spirit lucid. Ca mai mulți colegi de generație, Lucian Sârbu este stângist nu din motive cultural-filosofice, ci existențiale și morale tipice: e un om bun, care nu suportă minciuna și nedreptatea. E vorba de o stângă clară, asumată, dar, cum să spun, lipsită complet de orice spirit sectar sau de fițele stângiștilor de la noi sau de aiurea. Pentru acești stângiști ar trebui să fie lectură obligatorie. Dar nu doar pentru ei, pentru că interpretările lui Lucian Sârbu te fac să te gândești din nou la lucruri pe care le credeai definitive.

 Lucian Sârbu, Perspectivă inversă. Eseuri politice într-o lume post-ideologică, Editura Cartex, București, 2026.