Corporate metal pentru clasa de mijloc sau unde mai e rebeliunea în toată povestea asta?

Text de Emanuel Copilaș

Corporate metal: sclipici, telefoane, toalete, fițe. Și cam atât. Prețuri prohibitive (dinamice) la bilete, de care nu se apropie metaliștii din cartiere periferice, muncitorești, cartiere în care s-au născut de fapt heavy metalul și genurile derivate, în Marea Britanie a anilor 1970 și SUA anilor 1980. Concert pentru middle class-ul și upper middle class-ul care încă se crede rebel și virtuos nevoie mare, dar votează întotdeauna austeritatea cu două mâini și se distrează copios la glume proaste cu săraci. Reificare în toată splendoarea ei consumerist-spectaculară. Vreți thrash metal pe bune, nu doar să păreți la modă și să vă afișați lângă oameni importanți - ascultați Overkill, de exemplu, care au rămas permanent fideli originilor lor blue collar, care sunt extrem de atenți ca prețurile biletelor să fie corecte și cât mai accesibile, care se opresc întotdeauna să facă poze cu fanii fără să se arate deranjați. Altfel, dincolo de faptul că sunt o mașinărie de făcut bani, Metallica au făcut și fac în continuare showuri bune și cântă respectabil pentru vârsta lor; artistic vorbind, nu prea ai mare lucru să le reproșezi. Și, oricum, nu intenționam să le reproșez nimic lor personal, asupra altor aspecte voiam să atrag atenția în postare. Cum ar fi: unde mai e rebeliunea în toată povestea asta? Că afacerea o vedem de la o poștă. La fel și ifosele lumii bune.

Altfel, tendințele acestea dialectice prin care foste subculturi ale tineretului devin parte a culturii oficiale la care înainte, în perioada „adolescenței”, au fost refractare, nu sunt noi. La fel cum nici panicile morale asociate de obicei cu acestea nu sunt noi. Părinții ultragiați care în SUA anilor 1980 înființau Parents Music Resource Center (PMRC) afirmând că tinerii ascultători de heavy metal sunt manipulați de forțe obscure și nu au discernământ, acesta din urmă redus întotdeauna la o alegere individuală lipsită de context - pot sta liniștiți: copii lor ajunși între timp maturi, 40-60 de ani, le seamănă mai mult decât ar fi crezut vreodată. Cu aceleași panici morale au fost confruntați și părinții anilor 1980-1990 în tinerețe, în anii 1950-1960, când vajnice grupări anticomuniste republicane asociau subcultura mod și ulterior pe cea hippie cu o degradare morală de proporții care servea, chipurile, scopurilor propagandei sovietice, urmând astfel erodarea modului de viață american. Părinții anilor 1980, foști mods și hipioți cumințiți și scandalizați de subcultura heavy metal în ascensiune a noului tineret - s-au transformat deci la rândul lor în comitete civice vigilente împotriva pericolului coruperii tineretului, pericol de care, mai mult sau mai puțin direct, tot Uniunea Sovietică ar fi putut profita. Suntem în plină era Reagan, a esențializării socialismului real ca nucleu al răului și a unei curse globale a înarmărilor de toată frumusețea.

Astăzi, copiii anilor 1980 se uită la „zoomeri” în mare măsură cum se uitau părinții lor în anii 1980-1990 la ei. Din adolescenți rebeli, metaliștii anilor 1980-1990 au devenit la rândul lor niște părinți scandalizați de noile generații. Așa că Metallica nu mai reprezintă astăzi revolta împotriva unei lumi opresive și injuste, așa cum era, într-o anumită măsură, în anii 1980, ci un fel de virtue-signalling pentru metaliștii care au îmbătrânit la fel ca bunicii și părinții lor, speriindu-se de fantoma comunismului, real sau imaginat; un simbol al situării de partea bună a istoriei, politicii, moralității. Un reper pentru unii care preferă să uite că au fost și ei odată, poate, săraci, nedreptățiți, neînțeleși. Urând sărăcia (care adesea era o formă de deprivare relativă, cum spun sociologii, deși asta e o altă discuție) de care unii au reușit oarecum să scape, deși majoritatea doar au această impresie, noul corporate metal urăște feroce și solidaritatea care se naște alături de și împreună cu sărăcia. Vor atât de mult acești metaliști de vârstă mijlocie să fie niște boiernași rebeli și chivernisiți, care își permit acum să sfideze legea pentru că au bani, nu pentru că ar considera-o, ca în tinerețe, nedreaptă - încât orice pare că le pune sub semnul întrebării și le contestă cheagul pe care au reușit cât de cât să îl acumuleze le pute a comunism. La fel și orice formă de asociere colectivă pentru obținerea sau păstrarea unor drepturi - vezi cazul profesorilor, de exemplu. Sau le pute a suveranism, dacă e să folosim un termen la modă: pentru corporate metal, suveranismul e neocomunism, nu capitalism naționalist și fascizant - cu asta am spus tot. Wind of change, anyone? Că prea e îmbâcsită atmosfera de ceea ce Petru Groza numea odată „revoluția sătuilor”. Sau măcar Atlas, rise!, o super piesă Metallica din 2016, pe care nu știu câți dintre cei care au participat la concertul de aseară au ascultat-o și au înțeles-o cu adevărat.

 Emanuel Copilaș (n. 1983) este conferențiar și coordonator de doctorate în științe politice la Universitatea de Vest din Timișoara, Departamentul de Studii ale Guvernării. A publicat cărți și capitole de carte la diferite edituri din țară și străinătate (România, Austria, Serbia), articole științifice în reviste naționale și internaționale (România, Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia, Croația, Republica Moldova), respectiv a participat la conferințe și manifestări științifice naționale și internaționale (România, Mexic, Argentina, Brazilia, Peru, Ungaria, Polonia, Lituania, Croația). Este activ de asemenea în presa culturală din România. Începând cu 2020, redactor-șef al revistelor Political Studies Forum și Sfera publică. Revista studenților, masteranzilor și doctoranzilor în științe politice.

Ultima carte: