Boomer umer - moartea boomerului: transformarea materiei sunetului. Sau despre zoo-tehnologic

Streamingul care ne domesticește

Don Hertzfeldt -  animator, scriitor și regizor independent, nominalizat de două ori la Premiul Oscar, care ne este cel mai bine cunoscut pentru filmele de animație „It's Such a Beautiful Day”, seria „World of Tomorrow”, „ME” și „Rejected” - notează:

”...Nu vreau să par morocănos, dar când eram adolescent, obișnuiam să iau trenul până la magazinul de discuri ca să găsesc discuri rare. Spotify este mult mai convenabil, desigur, dar nu acesta era scopul. Scopul era să ieși din casă și să te simți ca un vânător, să simți că îți trăiești viața. Aveai un sentiment puternic: merg la un film, merg la un concert. Ceea ce a făcut streamingul este foarte convenabil, dar a eliminat senzația de vânătoare, de căutare și a înlocuit-o cu o stare de a fi constant „hrăniți”. Suntem ca animalele de fermă, fiind constant copleșiți de conținut. Poți sta pur și simplu acasă. Stai pur și simplu acasă. Noi îți aducem totul și te hrănim. Nu e de mirare că toată lumea este deprimată..."

 Acum 5 ani notam în Jurnal: Zoo tehnologic prin care am trecut

Boomer umer - moartea boomerului: transformarea materiei. Sau despre zoo-tehnologic

Copilul crede că muzica este o simplă atingere a ecranului.

E prima generație care nu are conștiința ”suportului”, materiei pe care se așază muzica.

Este o situație nouă la care am ajuns.

Pentru mine însă sunetul are o istorie lungă. Privind în spate mă minunez prin câte forme și suporturi ale muzicii am trecut.

Să le amintesc pe cele mai importante.

Mai întâi a fost un radio pe lămpi a bunicilor. Era o bijuterie din altă lume. Mă uitam în interior pe o gaură cum se aprind încet lămpile. Sunetul venea după ce se înroșeau firele din lămpi. Era ca o cutie magică.

După aceea a venit un radio mic – legendarul VEF: făcut să reziste. Genul de tehnică care nu moare. Prindea tot: și lungimi de unde scurte și lungimi de unde lungi. De la New York la Vladivostok auzeai tot rotind un buton. Ce-mi plăcea să caut posturi în limbi străine - nu pricepeam nimic dar cum suna. Am descoperit enorm de multă muzică stranie.

La un moment dat a apărut la cei mai mari Pick-up cu minunea neagră numită Vinil. Aici deja puneai ce dorești. Vinilul preferat. Trebuia să te comporți cu el ca un farmacist – dacă iubeai muzica. Niciodată sunetul nu va putea fi reprodus mai bine decât sunetul de pe vinil prin pick-up. Atunci civilizația sunetului tehnologic a atins cote maxime. Cine nu a auzit cum sună un vinil pe un pick-up bun habar nu are ce este sunetul. Sunetul care devine sensibil la fiecare fir de praf.

Frații au crescut și au venit acasă cu un ”bobinik” – casetofoanele cu bandă - magnetofoanele. Aici minunea era alta – puteai înregistra ce dorești. Tu deveneai producătorul propriei tale Discoteci – erai DJ, erai producător de muzică. Doamne câte ”bobine” nu am rupt și lipit. Avea un dezavantaj – greu de cărat la chefuri.

Și a venit ceva mai mic – legendarul Elektronika pe casete mici – cu un sunet prost, ne mânca, ”înghițea”, casetele la greu: dar era simplu și rezistent. Creionul la îndemână să readucem pelicula în burta casetei. Tovarăș adevărat. Ușor de dus, ușor de folosit și scotea sunet. Ce le trebuia unor adolescenți? Sunet. Și ne dădea sunet.

Ce a urmat? Oh, mitologicul walkman: mic, comod, casetă, căști și la drum. Dar se anunța epoca individualismului total – walkman-ul era muzică doar pentru tine – solitudinea sunetului căpăta formă în tine. Cu căștile pe urechi, fiecare cu muzica lui, dădeam din cap și ascultam fiecare ce dorea. Credeam că suntem liberi. Libertatea însă nu poate fi individuală și singură.

După, a apărut CD-ul: pelicula magică care se încâlcea și rupea a fost înlocuit de acest nou suport. Am avut și acest CD player. Singurătatea se instaura, suportul se micșora.

După aceea a venit o viteză dementă a schimbărilor: au apărut atâtea gadgeturi că le-am uitat numărul. Viteza era nebună – nu reușeai să te obișnuiești cu un ”gadget” mic, tot mai mic că și trebuia să-l schimbi. Îl schimbai atât de des că uitai de el a doua zi. A dispărut total intimitatea și prietenia omului cu obiectele. Iar unde nu e intimitate nu e nici viață. Obiectele vor și ele o viață. Pentru că sunt parte a vieții tale. Acest sentiment s-a dizolvat pentru că consumerismul a atins cotele unor droguri tari. Am intrat în epoca - singur cu muzică în transă și cu prafuri puternice: consum și rupere individuală.

Am ajuns până la un soi de stick. Care doar transportă biți. Și muzica este stocată aiurea pe toate suporturile posibile și imposibile care au și funcția de a scoate sunet. Ai acest telefon, ecran – în diversele lui forme – care îndeplinește toate funcțiile: acest Babel tehnologic. Iar muzică este ceva stocat în neant care printr-o simplă atingere se declanșează.

Muzica nu prea mai are suport, chip, formă, materie - e acel streamin: plutește undeva în neant precum un duh. O fi bine, o fi rău?

Dar privind în spate pot spune: toate aceste scule vechi au fost un soi de rai al meu. Chiar și necazurile aduse, azi par ceva magic. Fiecare aparat care scotea sunet avea și propriul sunet, propriile forme, propriile reguli, propria viață, propriile capricii. Am învățat enorm de la aceste aparate. Iar acum ele sunt un soi de zoo-tehnologic, un muzeu al obiectelor dispărute.

Și ele au fost prietenii mei, prietenii sălbaticilor copii dingo. Pe care i-am iubit.

PS: Și nu am vorbit nimic despre instrumentele muzicale - ele nu scot sunet dacă nu devii și tu activ. Despre ele - căci am 4 instrumente - altădată.