Perspectivă inversă. Eseuri politice într-o lume post-ideologică

Lucian Sârbu, în „Perspectivă inversă. Eseuri politice într-o lume post-ideologică” (editura Cartex), propune o reevaluare a conceptelor de stânga, dreapta și democrație în contextul banilor fără acoperire (fiat money), analizând mecanismele economice și politice actuale.

 Bani, capital și atomizare, despre imposibilitatea luptei de clasă în secolul al XXI-lea.

Autorul începe prin a afirma foarte pragmatic faptul că stânga tradițională s-a dizolvat și că ne aflăm, din punct de vedere psiho-socio-economic, în situația imposibilă de a induce maselor muncitoare o conștiință de clasă. Motivul ar fi dispariția condițiilor materiale care au permis apariția marxismului (secolul al XIX-lea). Sunt de acord cu domnia sa.

 Lucian Sârbu descrie și pune în paralel relația dintre capital și muncă din perioada anterioară epocii financiare, când plusvaloarea era rezultatul muncii de producție, iar banii și bogăția erau limitate, căci nu puteau depăși cantitativ acoperirea materială în aur, cu situația actuală, în care se tipăresc bani nelimitat, iar plusvaloarea vine din creditare, adică din dobânzi, din munca altora, din privilegii, adică din nimic. Practic, astăzi nu există un plafon de îmbogățire, iar hiperîmbogățirea nu se realizează prin producție, ci prin manipulare monetară.

 Deși inegalitatea nu doar persistă, ci s-a accentuat și încă se accentuează dramatic, capitalismul contemporan a găsit metode de a împiedica formarea unei „conștiințe de clasă” comune. Lucian Sârbu remarcă apariția și extinderea uriașă a unui segment de ocupații terțiare atomizante, care face imposibilă cultivarea și menținerea unei conștiințe de clasă.

 Paranteză. Ce înseamnă ocupație terțiară?

Economia este împărțită, conform legii Fisher-Clark, în trei sectoare clare:

- primar – extracția resurselor naturale – agricultură, minerit, pescuit etc.

- secundar – prelucrarea materiilor prime – producție efectivă și construcții

- terțiar – serviciile.

 Ei, la servicii e buba mare.

Vânzătorii din comerț, transporturi, sănătate, învățământ, turism, finanțe, și administrație publică fac parte din sectorul terțiar al economiei. Caracteristicile principale ale acestor ocupații: sunt imateriale, rezultatele muncii lor nu sunt obiecte palpabile și predomină în economiile dezvoltate. Autorul urmărește evoluția acestui tip de ocupații. Acestea s-au specializat și s-au ramificat absurd de mult, creând sectoare cuaternare și cvinare.

 Ce înseamnă asta?

Pentru a nu pune un chirurg lângă un lucrător Glovo, un plimbător de câini sau consultant de unghii false, s-a distins între sectorul terțiar de bază – servicii care necesită forță de muncă puțin calificată, cum ar fi curieratul, curățenia, șoferia etc. și sectorul cuaternar - servicii bazate pe cunoaștere, informație și înaltă calificare – medicină, IT, inginerie, educație). Problema este la sectorul terțiar de bază, unde se maschează, de fapt, șomajul. Închid paranteza.

 Fiecare om care-și scoate o autorizație individuală pentru o ocupație ca Uber, Glovo, făcător de unghii, plimbător de câini, menaj, îngrijitor de copii sau bătrâni ș.a.m.d. se consideră mic întreprinzător. El nu simte și nu are cum să se simtă coleg cu ceilalți prestatori de aceleași servicii prin natura statutului juridic și prin modul de exercitare a muncii. Toți acești oameni nu pot fi solidari pentru că sunt concurenți. Primul gând e cum să-i sufle un client colegului, nu să fie solidar cu el, cum ar fi în cazul unui contract colectiv de muncă. Statul îi taxează pe toți și se subînțelege că dacă cineva nu reușește să se realizeze în acest sistem economic e vina lui, strict, și nu a sistemului. Iar cireașa de pe tort e că individul are iluzia că e un mic întreprinzător, nu clasă muncitoare.

 De fapt, este cel mai vulnerabil segment al clasei muncitoare, pentru că la primul strănut al economiei, toate aceste servicii devin dispensabile. Un individ care prestează în aceste domenii nu acumulează informații suplimentare, nu se perfecționează profesional și poate fi înlocuit oricând sau eliminat din lanțul economic. După aceea, Dumnezeu cu mila!

 Un detaliu care, trebuie să recunosc, m-a surprins, este cel despre venitul minim garantat. Impresia pe care o avem toți despre această particularitate a contemporaneității este că e o grijă firească a societății civilizate pentru toți membrii săi. În realitate, spune Lucian Sârbu, este un nivel minim stabilit prin intervenție exterioară statului (entități financiare de mare anvergură), astfel încât fiecare individ să poată fi creditat, să fie agățat în sistem. În afară de câștigul pe care-l produce pentru bănci plătind dobânzi, individul devine docil, acceptă condiții de muncă nedrepte, copleșitoare, de frică să nu-și piardă serviciul, astfel nemaifiind în stare să plătească ratele și să-și piardă casa, mașina etc.

 Trecerea de la sistemul Bretton-Woods, unde banii aveau acoperire în aur, la un sistem bazat pe tipărirea nelimitată de dolari și datorie a schimbat natura exploatării. Plusvaloarea nu mai provine doar din muncă, ci din manipularea masei monetare și doar nesemnificativ din muncă, dacă e să ne raportăm la volumul și viteza îmbogățirii unora. Spre deosebire de epoca lui Marx, sistemul actual se bazează pe „bani ca datorie” și mecanisme de tip bailout (salvarea marilor companii cu bani publici), ceea ce face lupta de clasă clasică imposibilă.

Lucian Sârbu readuce în discuție conceptul de „privilegiu” - privilegium – propria lege -, arătând că în prezent există o nouă clasă de „neo-feudali” care se află deasupra legii comune prin accesul la resurse publice și mecanisme financiare. Supraviețuirea stângii, în opinia sa, depinde de transformarea ei într-un partid post-ideologic care să denunțe aceste privilegii și să lupte pentru drepturi universale egale, nu pentru revoluții utopice. Domnia sa analizează diferența dintre venitul din muncă și renta (venitul din munca altcuiva) și propunerile de impozitare progresivă a moștenirilor pentru a descuraja parazitismul social.

 Unul dintre eseuri, Marx și neomarxismul, ar trebui citite, după capul meu, de către toți cei care mestecă aceste cuvinte fără să fi deschis măcar un rezumat al ideilor lui Marx!

 Autorul consideră că Marx este un filozof neînțeles în România din cauza interpretărilor eronate ale regimului comunist. Deși soluțiile politice marxiste sunt considerate depășite de către L.S., instrumentele sale de analiză critică a capitalului rămân relevante pentru înțelegerea libertarianismului. Recunoaște că teoria marxistă a picat testul predictibilității, dar viziunea sa asupra lumii, exprimată în trei principii de bază, rămâne valabilă: 1)înțelegerea istoriei ca evoluție a luptei de clasă, 2) clasa muncitoare ca motor de bază a dezvoltării societății, 3) de la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități – adică redistribuirea echitabilă a bogăției.

 Neomarxismul este, de fapt, ajustarea doctrinei marxiste la condițiile economice și sociale dintr-un loc geografic dat. Chiar și feminismul sănătos, care e despre eliberarea femeilor de sub tutela taților și soților, despre egalitatea drepturilor politice și economice a femeilor și bărbaților este un curent neomarxist! Nu e ceea ce se molfăie aiurea în spațiul public!

 Exemplele de neomarxism pe care le oferă autorul sunt feminismul sănătos și ajustarea făcută de Lenin în ceea ce privește dictatura proletariatului. Anume, a renunțat la idee, pentru că a considerat-o inaplicabilă și a mers pe conducerea vârfurilor cultivate, capabile să înțeleagă mersul economiei, contextul internațional și cu abilități diplomatice, precum și pe mâna specialiștilor din diverse domenii.

 O atenție aparte este acordată în volum și feminismului, care a deviat de la esența sa, transformând feminitatea într-un bun de consum public, în loc s-o valorifice social, așa cum era firesc. Migrarea discursului feminist spre activismul LGBTQ și trans, consideră L.S., promovarea acestui tip de relații între tineri și blamarea reproducerii nu țin de vreo ideologie, ci de consum și devierea atenției de la realitate. E suficient ca o femeie singură sau o familie de tineri să aducă pe lume primul copil și vor realiza automat nedreptatea și absurditatea dictaturii libertariene. Este inevitabil să constate că, deși muncesc pe brânci, să crești un singur copil la standarde acceptabile este un efort uriaș, un demers aproape imposibil. Viața le va arăta inechitatea și nedreptatea sociale mai bine și mai repede decât orice curs universitar. Propagandă libertariană și-ar pierde puterea asupra lor.

 Lucian Sârbu, inspirat de ciclurile Kondratiev, observă un „ritm ascuns” în istoria României, cu cicluri de aproximativ 40-45 de ani care se termină prin crize profunde, astfel aducând o contribuție personală la înțelegerea evoluției sociale și economice a României. Spre exemplu, prăbușirea democrației de după 1989, care e simbolizată de criza politică din 2024 prin anularea abuzivă a alegerilor prezidențiale, a survenit la exact 35-40 de ani de la 1989, similar cu perioada dintre instaurarea comunismului și criza sa din anii '80.

Istoria este văzută de autor ca o tensiune între un „vector de fundal” - nevoile reale ale țării - și „vectorul de suprafață” - voința elitelor -, care adesea nu se întâlnesc, ducând la rupturi violente și reorientări către noi puteri hegemonice. Eseul respectiv conține o critică detaliată a elitelor degradate și corupte.

Concluzia lui Lucian Sârbu este că o reorganizare corectă, echitabilă este posibilă prin eliminarea privilegiilor, unde intră și toate tipurile de rente, inclusiv dobânzi, și cele administrative, succesorale etc., dar numai cu condiția redefinirii stângii, care trebuie să se despartă de noua stângă. Noua stângă propovăduiește privilegierea minorităților și a unor segmente sociale pe principiul existenței lor în sine, a ecologiei fără sens etc.

Lansarea cărții este azi