Nu cred că rostul sistemului de învățământ este să producă gândire critică. Motoarele gândirii critice sunt revolta şi mofturile. Revolta autentică, pentru a fi mai mult decât o rebeliune trecătoare, cere gândire sintetică, axiologie, caracter, onoare.

Invitatul săptămânii: Radu Iliescu, profesor de franceză în Turda, la Liceul Liviu Rebreanu

Serie interviuri: Anatomia sistemului de educație din România: 10 întrebări pentru o profesoară/un profesor

Mai puteți citi pe temă: ”Dar recunosc că e greu să trăiesc, în ultimii ani, cu cele două sentimente amestecate: silă de ce vine dinspre sistem, bucurie – dinspre copii.” Despre educație de la cea mai iubită profesoară de română din IașiIubesc enorm profesia asta. Când sunt întrebată dacă mai sunt acolo, trebuie să le răspund: „Sigur că sunt. Unde altundeva aș putea fi?!”„Sunt rezistent la sărăcie și optimist incurabil”. Povestea copilului de la țară devenit unul dintre cei mai respectați profesori – și motivele pentru care vrea să se retragă

 Dragă Radu Iliescu: cum și de ce ai ales să devii profesor și ce  înseamnă să fii profesor în România în anul 2025? Cere a fost preţul plătit?

Am terminat Facultatea de Litere la Iaşi în 1997. Nicio clipă nu m-am gândit să devin profesor, am urmat aceste studii ca să pot citi în voie după un liceu de matematică. Şi chiar asta am făcut până la saţietate, în timpul studiilor am făcut de două ori burn out înainte să fie cunoscut termenul în România. Apoi am devenit profesor ca o consecinţă deloc anticipată a parcursului universitar. Pot spune deci că am fost paraşutat la catedră, dus de val ca un cetaceu care şi-a pierdut direcţia. Dar nu am făcut din asta o tragedie, mie mi-a plăcut dintotdeauna şcoala.

Cea mai mare surpriză a fost salariul, care pe vremea aceea era subridicol. Aproximativ 70 de dolari americani pe lună, puteai fi cel mai bun administrator (nu eram), nu-ţi ajungeau să trăieşti. Meditaţiile erau „soluţia” de urgenţă, dar am descoperit repede că nu-mi place şcoala după şcoală. Adică îmi plăcea să lucrez gratis cu elevi foarte buni şi pasionaţi dar îmi venea să mă sinucid la propriu când aveam meditaţii pentru bani cu elevi mediocri. Am terminat foarte repede cu acest capitol. Dar nevoia de bani era reală şi imposibil de satisfăcut cu altceva decât cu bani. Mi-am luat o a doua slujbă de vânzări într-o firmă de calculatoare şi soluţii software. Am avut astfel bani şi mai presus de toate acces la internet (în 1998!) într-o vreme când conexiunile se făceau prin dial-up, adică prin reţeaua de telefonie fixă.

Meseria de profesor am înţeles-o însă mult mai târziu, după un parcurs personal la care sistemul de învăţământ nu a avut decât o contribuţie indirectă. Am încercat în câteva rânduri şi moduri să plec. Am lucrat în privat şi am avut nişte slujbe interesante, la limita aventurii. De exemplu, am fost bijutier, adică am scos şi am băgat în seif câteva kilograme de aur în fiecare zi. L-am expus în vitrină, am consiliat clienţi, am făcut inventarul şi am cântărit piesă cu piesă. Era o slujbă interesantă mai ales pentru că aveam un timp nebun de citit (clienţii nu făceau coadă ca la alimentară), apoi aveam colegi care ştiau o mulţime de lucruri despre aur. Şi acum, dacă pun mâna pe o bijuterie, îmi trebuie cel mult câteva secunde ca să înţeleg dacă am de-a face cu un fals. Există o cultură a aurului pe care am asimilat-o în nişte circumstanţe care din nefericire nu s-au permanentizat.

Dar asta spuneam, că am înţeles târziu faptul că unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă este să devin (şi apoi să revin) profesor, să lucrez cu adolescenţii, deci să stau cât mai departe de lumea adulţilor, să pot studia individual şi să mă întorc în Universitate ori de câte ori am vrut să mai parcurg un ciclu de studii. În cazul meu, încă două facultăţi, două mastere şi un doctorat în curs de finalizare. Niciun alt statut profesional nu mi-ar fi lăsat timpul şi liniştea pentru a studia ca cel de profesor. N-am făcut niciun sacrificiu pentru a practica meseria asta, dimpotrivă, am primit cele mai mari daruri pe care şi le poate dori un om.

 Când a fost ultima oară când sistemul te-a ajutat — nu te-a împiedicat? Și când și cu ce te-a împiedecat? De fapt care sunt trei lucruri bune și trei lucru nocive din sistemul de educație actual? 

Dacă aş fi întrebat de un copil mic ce este sistemul, i-aş spune că este un balaur care te ocroteşte. Atât timp cât balaurul îţi ignoră existenţa, cât timp relaţia ta cu el este impersonală, nu-ţi poate fi decât bine. Am trecut prin trei examene de titularizare foarte corecte, la primul am luat 7,70, imediat după terminarea facultăţii şi m-am titularizat. La al doilea am luat 9,90, n-am prins post dar am suplinit la Liceul Avram Iancu, în centrul Clujului. La al treilea am luat 8,40 şi m-am titularizat la Liceul Liviu Rebreanu, în Turda, unde predau de 18 ani. Pentru mine aceste examene-mamut au fost salvatoare, le prefer de o mie de ori oricărui interviu de angajare. Apoi, am avut de-a lungul timpului conflicte de principiu cu inspectori şcolari şi directori. Nu multe, două în treizeci de ani. Nu m-au putut da afara, unul din directori a trebuit să-şi dea demisia din cauza comportamentului abuziv. Aşadar, în burta balaurului există reguli şi se aplică indiferent de individ. De asta spun că sistemul te ocroteşte. Pe de altă parte, încăput pe mâinile cui nu trebuie, te poate şi zdrobi. Ce s-a petrecut în 2025-2026 este o tragedie: scăderea generală a veniturilor, concedieri mascate prin măsura creşterii normei didactice, tracasarea profesorilor prin impunerea unor activităţi pentru care nu sunt pregătiţi (dosarele copiilor cu CES) – toate acestea au diminuat mult calmul necesar activităţii pedagogice.

Trei lucruri bune în sistemul de educaţie de azi: angajarea se face centralizat, directorii au foarte puţin de spus. În ziua în care şcoala va face propriile angajări ne vom trezi cu o puzderie de mici dictatori cu drept de viaţă şi de moarte asupra profesorului. În circumstanţele actuale, titularul este un aristocrat care poate să reziste unui abuz. Suplinitorul este într-un precariat nesfârşit. Al doilea lucru bun este timpul de care profesorul dispune şi pe care-l poate folosi pentru cunoaştere. Se fac enorm de multe încercări în vederea parazitării, a confiscării acestui timp în direcţii irelevante: hârţogăraie nesfârşită, activităţi extraşcolare cu folos minim, dar care produc poze reuşite (există o lege nescrisă care spune că nu are importanţă dacă activitatea şi-a atins scopul, cât timp fotografiile sunt bune, de unde deducem că fotografiile au devenit chiar scopul), cursuri de perfecţionare care alimentează nişte buzunare largi. Un om însetat de cunoaştere se poate încă sustrage acestui spanac invadator. Nu ştiu cât timp va mai fi posibil, există un întreg curent purtător al sloganului: „profesorul trebuie să stea opt ore la şcoală”. Ca o pedeapsă. La grădiniţă piticii obraznici sunt puşi la colţ. Profesorii sunt puşi opt pre la colţ.

Lucrurile nocive vin dinspre social şi familie. Şcoala nu este un borcan ermetic, e mai degrabă un maidan în care se vine din toate direcţiile şi cu toate vitezele. Trăim într-o tehnocraţie care a ocupat şcoala. Suntem invadaţi de ecrane (table „inteligente”, computere, smartfoane) care nu au ce căuta în clasă. Într-un singur an şcolar a trebuit să interzic prezenţa telefoanelor, care ar putea fi folosite cu discernământ, accesându-se dicţionare on-line şi aplicaţii de conjugare a verbelor, dar elevul preferă calea cea mai simplă, care presupune „rezolvarea” cerinţelor cu IA. Până şi consultarea ediţiei Larousse de pe web este prea dificilă, prea fastidioasă pentru cel care vrea rezultatul instantaneu. Şi atunci am schimbat macazul, am cerut şi recompensat folosirea dicţionarelor pe hârtie şi a dischetelor de verbe pe hârtie. Se „investeşte” în învăţământ fără nicio inteligenţă şi fără anticiparea rezultatelor, se cheltuie bani în neştire. Un exemplu banal, în liceu s-au dat jos tablele de sticlă pe care scriam cu creta şi au fost montate table metalice pentru carioci. La acestea s-au adăugat videoproiectoare conectate la calculator. A fost bine. După câteva luni, tablele metalice au fost înlocuite cu table „inteligente”, în fapt nişte computere cu ecrane de mari dimensiuni. De videoproiectoare nu mai este propriu-zis nevoie. Senzaţia de risipă este greu de gestionat.

Avem apoi probleme imense cu părinţii. Relaţia lor cu copiii este adesea aceea a unui abandon mascat. Nu mai fac educaţie, adică nu mai transmit valori, nu mai pedepsesc, nu mai constrâng, nu sunt exemple pentru copii. Părinţi transformaţi în bancomate, care cumpără obiecte şi satisfac pofte răzgâiate. Periodic vin şi ne spun că „nu mai au ce să le mai facă”, îşi mărturisesc irelevanţa şi înfrângerea. Nu mai pot exercita nicio cenzură morală, devin ameninţători dacă odraslele sunt frustrate câtuşi de puţin. Cel mai adesea părinţii nu ne văd pe noi, profesorii, ca pe nişte parteneri în educaţie. Situaţia e paradoxală, pe de o parte au externalizat creşterea copiilor, şcoala este echivalentul educaţional al unei pizzerii unde te duci când nu mai ştii ce sau nu mai ai chef să mai găteşti, pe de altă parte profesorii sunt şicanaţi atunci când vor să aplice regulamentul şcolar sau lasă copilul corigent.

A treia problemă este eterna „reformă” a învăţământului. De-a lungul timpului am avut în faţa ochilor foi matricole din Spania, Italia, Franţa, Elveţia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. Am putut vedea cum se fac evaluări ale copiilor români de peste tot din lume, programe şcolare, sfaturi personalizate. Spun liniştit că ceea ce se numeşte la noi „reformă” este o sumă de amatorisme care nu ţin cont de experienţa niciuni sistem, care nu vizează decât scufundarea bărcii educaţiei. Nici faimoasa „decongestionare” a materiei, nici eliminarea evaluărilor sumative periodice (tezelor), nici a trimestrelor şi mai recent a semestrelor nu constituie altceva decât cuie bătute într-un iremediabil sicriu. Ceea ce eu pot constata ca traducător de înscrisuri juridice este cu certitudine la îndemâna celor care-şi transpun ideile în texte de lege. Nu sunt secrete. Dacă ar fi la mijloc vorba de lipsă de inspiraţie, am copia pur şi simplu formulele care se dovedesc rodnice la alţii şi am evita eşecurile.

 Cine e elevul din clasa ta azi — și cine era acum 10–15 ani? Cât de tare s-au schimbat, ce anume i-a schimbat și cât de pregătiți suntem ca sistem, ca profesori de aceste schimbări?

Cam de prin 2015 au început să ne vină elevii noi. Vorbim de o noutate absolută la nivel civilizaţional, insuficient investigată: şi anume de generaţia care învaţă digitalul înaintea alfabetului. Ambele sunt tehnologii, probabil nu suntem deprinşi să gândim aşa, dar despre asta este vorba. În ultimele vreo două sute de ani oamenii învăţau alfabetul, adică arta codării oralităţii în semne. De foarte puţin timp, cei deprinşi cu aceste semne au luat cunoştinţă cu o nouă tehnologie derivată din utilizarea computerelor: digitalizarea. Abia recent, raportul s-a inversat: copiii au început să utilizeze informaţie organizată în biţi înaintea celei codate în semne complexe (mă rog, vorbim despre alfabetul latin, nu despre katagana, sau ideogramele chinezeşti, ori semnele ebraice). Avem de câţiva ani elevi care au învăţat să comunice plimbând degetul pe ecrane senzitive înainte de a ţine în mână un stilou şi de a face caligrafie. Schimbarea este devastatoare.

Zilele trecute un coleg profesor de matematică îmi spunea că cei care termină acum liceul nu pot face nici jumătate din ce puteau cei care au absolvit în urmă cu patru ani. În termeni de schimbare, alunecările sunt cataclismice. Nu vorbim despre o eroziune care are loc în o sută de ani, adică trei generaţii. Nici măcar despre o generaţie. Ci de doar patru ani. Eu am patru copii, între primul şi al doilea diferenţa de vârsta este de 6 ani, între al doilea şi al treilea de 4 ani, între al treilea şi al patrulea de 10 ani. Un ecart ca cel pomenit de colegul meu, de doar patru ani, este o diferenţă acceptabilă între fraţii unei familii ca a mea. Înjumătăţirea posibilităţilor intelectuale este însă alarmantă. Şi cât se poate de reală, pentru că surprindea exact falia dintre cei care au învăţat alfabetul înainte de digitalizare şi ceilalţi.

Totul s-a schimbat dintr-o dată. Elevi cu probleme de caracter şi intelectuale. Nu e vorba că nu se nasc inteligenţi, nu aici e problema. Însă mediul nu-i mai favorizează. Când totul e prea simplu şi imediat, te tâmpeşti. Iar acum împotriva inteligenţei s-a creat o adevărată conjuraţie: bombardarea neîncetată cu imagini, părinţi care-şi doresc fericirea copiilor într-un mod ininteligent, dictatura confortului, decuplarea de la realitate, abuzul de dulciuri. Este probabil cea mai drastică selecţie intelectuală pe care o societate a pus-o vreodată în practică, pentru că nu se bazează pe încurajare şi ierarhizare, ci pe distrugere.

 Ce nu știu părinții despre copiii lor la școală, despre școală și sistemul de educație? Care mai este relația dintre părinți și profesori, școală, copii? Unde apar conflictele?

Cu părinţii e de fapt cel mai greu. În urbanul mic încă mai găseşti oameni cu drag de les bonnes vieilles méthodes. Autoritari, capabili să spună nu, care-şi frustrează pedagogic odraslele, care apreciază şcoala. Dar şi aici sunt în minoritate. Din ce în ce mai des părinţii ne spun: „Nu ştiu ce să-i mai fac”. Se declară învinşi, copleşiţi. Le zic verde în faţă: aceasta este o declaraţie de faliment. Dacă aţi fi o societatea comercială, şi nu oameni, aţi fi dezmembraţi şi împărţiţi între creditori. Absenţa bunicilor este şi ea dureroasă, bunicii sunt păstrători ai tradiţiei în educaţie şi iau povara de pe umerii părinţilor în momente critice. Divorţurile înnegresc perspectivele, copiii cuplurilor care se despart îşi speculează părinţii care, încercaţi de sentimente de culpă, nu se mai impun.

În ansamblu, facem parte din cea mai proastă generaţie de părinţi de după Revoluţie. Iar caracteristica dominantă este ura faţă de şcoală. Îi aducem reproşuri care vădesc ignoranţa noastră şi nerecunoştinţa. Întrebăm prosteşte la ce foloseşte Teorema lui Pitagora, vrem aplicabilitate imediată, adică suntem nemulţumiţi de rata convertibilităţii în bani a parcursului şcolar. Dacă învăţământul a devenit din ce în ce mai mult într-o parodie, este în primul rând din cauza intervenţiilor masive ale părinţilor. Iar profesorii cedează prea uşor, nu sunt pregătiţi pentru conflicte, nu ştiu să gestioneze presiunea atunci când o întâlnesc. S-au banalizat reclamaţiile de tot felul, ameninţările cu justiţia, despre bârfe nici nu mai vorbesc.

Rareori avem parte de părinţi-parteneri, dar categoria lor există. Cei mai mulţi se comportă cu profesorii aşa cum ar face-o cu nişte angajaţi incapabili. Suntem, la interacţiunile fundamentale, cei care îi ţinem pe copii departe de căminurile lor, unde ar fi nesupravegheaţi, timp de câteva ore pe zi. Unii nici nu aşteaptă mai mult, şi atunci îi tratează pe profesori ca pe nişte baby-sitter-i. Nu e de mirare reproşul consecvent al vacanţelor şcolare (în care profesorii muncesc, dar departe de elevi), din punctul lor de vedere este impardonabil faptul că nu-i dădăcim pe copii şi pe timpul verii. Realitatea e că mulţi părinţi nu ştiu cum să aibă grijă de progenituri în timpul lunilor iulie şi august. Şi atunci încep să-i urască pe profesori.

Ce nu se poate preda din programă — și de ce? Cât de actualizată și adaptată este aceasta programă școlară condițiilor actuale și schimbărilor din jur?

Programa e o clădire al cărei ultim etaj este constant inaccesibil. Şi atunci s-a găsit soluţia: îndepărtarea ultimului etaj. Doar că programa e o clădire al cărei ultim etaj este constant inaccesibil. Poţi, o vreme, să demolezi ultimul etaj, cât timp acesta mai există (chiar dacă se mută ineluctabil mai jos), nu vei rezolva nimic. Cu cât cerem elevului mai puţin, obţinem şi mai puţin. Fiecare apropiere de sol adânceşte problema. Această direcţie greşită a început relativ rapid după 1989. „Decongestionarea” programei, aşa a botezat-o programa. Adică materia după care ne pregătisem noi pentru bac şi pentru admiterea la facultate era congestionată, în prag de apoplexie, şi trebuia cumva liposucţionată. O imensă neghiobie, ale cărei roade le culegem azi.

Eu am făcut o singură ora de franceză pe săptămână în anii de liceu. Manualele nu aveau decât cel mult nişte imagini alb-negru. Dar am avut toată gramatica, o serioasă introducere în numele mari ale literaturii, lexic bun şi noţiuni primare de civilizaţie. Pornind de la manual, am putut trece prin toate marile culegeri de exerciţii de gramatică şi lexic. Am folosit dicţionare hard-copy până am făcut febră musculară la antebraţe. Am învăţat să fac conversaţie cu turiştii francezi, belgieni şi canadieni pe care i-am abordat şi cărora le-am servit de ghid în Iaşi. Nu m-au interesat banii lor, am vrut să-i aud şi să mă audă. Am intrat la facultate în 1993 fără nicio oră de meditaţie, cu o concurenţă de patru pe un loc. Acolo am descoperit că un liceu de matematică-fizică îmi structurase mintea şi mă lăsase cu o putere de muncă formidabilă.

Hai să vedem cum e situaţia azi. Cei mai mulţi dintre studenţii care ajung la Litere nu pot conversa în limba pe care o studiază, nu pot valorifica cursurile, nu se descurcă la examene. Facultatea oferă (contra cost) cursuri de rattrapage, adică posibilitatea de a achiziţiona în ceasul al treisprezecelea ceea ce trebuia dobândit în liceu. Rata de abandon universitar este de peste 50%. Prin comparaţie, în generaţia mea se spunea că, dacă nu te calcă tramvaiul în Copou, termini Literele la sigur. S-a inventat şi profilul Limbi Moderne Aplicate, adică Filologie fără literatură. De ca şi cum ar putea exista un bun utilizator al unei limbi fără o adăstare îndelungă printre marii creatori de limbaj care sunt poeţii, romancierii şi dramaturgii unei culturi străine. Vorbesc strict de ceea ce cunosc, şi afirm că e acolo o cădere liberă.

Am avut ocazia să cunosc profesorii care au avut un astfel de parcurs, rezultatele noii pedagogii care a eliminat literatura, a relativizat gramatica şi a privilegiat comunicarea. Aproximativi. Dacă există ceva ce franceza cultivă, este perfecţionismul. Dar noul trend a obţinut profesori aproximativi. Ca evaluatori, rareori coboară sub 10. Nu pot ierarhiza pentru că le lipseşte siguranţa. Nici ei nu ştiu prea bine cum trebuie să fie. Şi atunci everything goes, totul este foarte bun. Din fericire, nimeni nu-i întreabă nimic, pentru că ei nu ar avea răspunsuri. Elevii neoprofesorilor nu pot fi decât după chipul şi asemănarea lor.

Există un elev pe care ”l-ai pierdut” — și ai știut în acel moment că sistemul l-a pierdut? De ce se pierd atât de mulți copii în actualul sistem? De fapt care sunt cauzele acestui ”analfabetism funcțional” care face ravagii?

Analfabetismul funcţional este, după definiţie, incapacitatea de a pune în operă alfabetul ca tehnologie dobândită. Elevul cunoaşte literele, dar nu are familiaritatea lor. Efortul de a le utiliza este atât de mare încât nu mai produce rezultat, nu se mai naşte sensul. Poate citi un text, dar a citi îl acaparează atât de mult încât mintea nu mai poate concomitent să lucreze. În loc să funcţioneze intelectual după modelul şi-şi (adică şi lectură, şi înţelegere), este sau-sau (ori citeşte, ori pricepe altfel, de regulă în urma unei interacţiuni verbale). Echivalentul informatic al analfabetului funcţional este utilizatorul de computer care nu are imaginea funcţionării acestuia, nu ştie cum funcţionează diferitele lui tipuri de memorie, nu poate interveni dacă s-a blocat imprimanta, ori trebuie resetat routerul. Avem la fel de mulţi utilizatori mediocri, dar aceştia nu ne deranjează, întotdeauna există cineva care îi poate depana. Analfabeţii funcţional însă nu pot suna pe o linie dedicată celor care nu pricep Floare albastră a lui Eminescu, de exemplu. Sau sarcasmele Scrisorii pierdute a lui Caragiale. Deşi ar fi de o mie de ori mai important.

Realitatea cu care ne confruntăm este că oferta instrumentală este prima dată prea mare. Pe de o parte cuvântul scris (de la Căţeluş cu părul creţ la Summa theologica a lui Toma d’Aquino), pe de altă parte plethora de computere, indiferent că e vorba de smartphoane, laptopuri, servere, centre de date, fundamental este vorba despre computere. Generaţia celor formaţi în cuvântul scris, care s-au întâlnit cu fenomenul calculatoarelor şi a reţelelor după ce acesta s-a consolidat, are azi cincizeci-şaptezeci de ani. Pentru mine, de exemplu, computerele au venit ca o binefacere. Internetul este o colosală bibliotecă şi mă întreb uneori ce aş fi fost dacă în ultimii douăzeci şi cinci de ani nu ar fi început să transporte cărţi scanate, sute şi mii de cărţi pe care nu le-aş fi putut achiziţiona şi pe care le-aş fi dobândit foarte greu, prin complicate împrumuturi între biblioteci universitare. Apoi softurile care mi-au permis să devin mobil în ebraică, arabă, greaca koine. Şi azi continui să învăţ limbi sacre cu stiloul şi foaia, dar pornind de la softuri care îmi oferă tot ce-mi trebuie.

Dar eu sunt fundamental un om al cuvântului scris. Sunt provocat de cărţi purtătoare de idei, am o istorie personală presărată de lucrări faimoase, pe care le-am citit agonic, şi care au secretat fişe de lectură. În ultimii ani am scris aproape 2 metri de note, scriu de mână, à l’ancienne, am adnotări şi pe calculator, dar m-am întors la scrisul de mână, cu stiloul cu cerneală. E mai fastidios, dar cumva aristocratic, am oroare de eficienţă, e o categorie industrială, cultura e suma rătăcirilor, convieţuirea cu incertitudini insolubile, nu un parcurs de rezolvare a unor probleme.

Nimic din tot ce am scris nu pot transmite elevilor mei. Nu pot vorbi despre bucuria cunoaşterii cu cineva ca în timpul vacanţei de vară nu citeşte decât etichetele de la sticlele de bere. Zero activitate intelectuală. Nicio culegere de matematică deschisă, niciun roman bun. Americani de limbă română, au manierele celor din sitcomurile americane pe care le urmăresc ceasuri în şir. Pur şi simplu de la o vreme a trebuit să devin foarte rezervat. E ca şi cum aş fi, în ochii lor, un extraterestru, dar nu genul acela drăguţ, ca E.T., care scoate sunete de bebeluş, ci un extraterestru irelevant. Opţiunile tehnologice ne-au despărţit.

Cine câștigă din starea actuală a educației — și cine iese basma curată? Există actori — instituții, grupuri, oameni — care au interes ca lucrurile să rămână cum sunt? De ce crezi că reformele anunțate de 30 de ani nu s-au produs cu adevărat? Cui i-ar fi frică de un sistem de educație care produce cu adevărat gândire critică?

Nu ştiu dacă reformele anunţate de 30 de ani s-au produs sau nu. Aia e că de fapt habar n-am. Un înţelept învăţător, într-o conferinţă naţională, a pus întrebarea-cheie: care este modelul paideic pe care îl vizează reforma? Cui se adresează el? Ca să reformezi învăţământul trebuie să ai un scop, un model uman pe care vrei să-l pui în operă. Niciodată nu s-a conturat portretul omului nou pentru care s-a făcut reforma. Stoicii din Antichitate voiau să obţină un anumit tip uman. Creştinii de după Edictul de la Mediolanum, care le-a dat dreptul de a-şi practica liber religia, ştiau cum trebuie să fie creştinul ideal. Scolasticii secolului XIII ştiau şi ei ce vor. Până şi comuniştii nu se sfiau să creioneze omul nou. Dupa 1989, aceste referinţe nu s-au mai cristalizat niciodată. A fost aşa, o nebuloasă sociologică în care s-a amestecat consumatorul, salariatul, contribuabilul, totul a început să se învârtă în jurul banilor, orice definiţie a trebuit tradusă în termeni cantitativi. Din inerţie, şcoala a mai colportat vechile valori, laolaltă cu noi clişee şi o tăcută neîncredere în ea însăşi. Reforma a devenit un soi de ideal pus în operă intermitent, mai degrabă un trop retoric bun de scos pe tapet în timpul festivităţilor şcolare şi discursurilor ministeriabililor. Deci nu pot spune că a reuşit sau nu, pentru că nici măcar nu realizez despre ce vorbim.

Şcoala e ca România. E tot atâta neclaritate într-o privinţă cât şi în cealaltă. Pentru mine, ca român, e mai evident ce este China, sau ce este Australia, decât România. Nu-mi dau seama dacă suntem independenţi sau nu, cu cine ne aflăm în relaţii de vasalitate, dacă avem un sistem democratic sau o dictatură soft, dacă mai avem viitor ori numai trecut. Cultiv limba română, deşi sunt poliglot, continui să locuiesc în România, chiar dacă jumătate din poporul nostru a plecat sau îşi face bagajele. Le-am pus copiilor noştri nume româneşti, ca să mai fie şi altceva decât Jessica, Evelyn, David şi Liam pe aici. Ascult Grigore Leşe şi Tudor Gheorghe, dar sunt topit în egală măsură după Chopin, Bach, Eleni Karaindrou şi René Aubry.

Nu cred că rostul sistemului de învățământ este să producă gândire critică. Nu degrabă. Motoarele gândirii critice sunt revolta şi mofturile. Pentru revoltă, ai nevoie de revoltaţi, pentru mofturi sunt suficienţi mofturoşii. Revolta autentică, pentru a fi mai mult decât o rebeliune trecătoare, cere gândire sintetică, axiologie, caracter, onoare. De unde atâtea la un singur om? Marii revoltaţi scriu poezie, filosofie, fac baricade în pieţele publice. Din revoltă pot ieşi hermenutici fantastice, se pot croi hainele miturilor şi ale simbolurilor. Revelaţia începe cu o revoltă împotriva sclerozei lumii şi se sfârşeşte cu o reînnoire cosmică.

E nesperat aşa ceva. Soarta noastră e ca gândirea critică de etaj inferior să eşueze în mofturi şi superficialităţi. Mişcarea woke este epitomul gândirii critice actuale. Tot pigmeul îl critică pe Shakespeare. Să ne eliberăm de Molière pentru totdeauna. Eminescu ne pute. În timp ce scriu aceste rânduri mă vizitează ideea că nişte cretini ar putea decupa nişte propoziţii şi le-ar putea conferi astfel contrariul sensului pe care îl are paragraful şi textul în ansamblu. Am ajuns să scriem gândindu-ne nu la cititorul inteligent căruia ne adresăm, ci la prostul răuvoitor. Clasicii au fost la adăpost de acest flagel, al prostiei cu tupeu. Noi azi o numim gândire critică. Cel mai obtuz conformism e preferabil de o mie de ori. Măcar vorbim despre un eşec clar.

 Da, da - nu scapi. Spune-mi: ce înțelege un elev de-al tău despre lumea în care trăiește — și ce nu înțelege deloc? Ai discutat vreodată în clasă despre un eveniment din actualitate — cum a reacționat clasa? Există un subiect din lumea reală pe care elevii tăi îl înțeleg surprinzător de bine — sau de prost?

Cât timp suntem în zona experienţelor directe, cu efecte imediate, elevii înţeleg bine. Am avut o oră de dirigenţie despre droguri şi copiii m-au informat mai mult decât mă puteam aştepta. Ştiau ce se vinde, cam cât costă, cunoşteau efectele pe termen scurt şi cele care decurg din adicţii. Experienţe legate de alcool aveau deja. Spirtoase, nu vinuri, nu există o cultură a vinului nici printre adulţi. Experienţe sexuale de la vârste incredibil de fragede, experimente prosteşti, inspirate de mass-media.

Când încerc să mut discuţia pe o perspectivă mai amplă, încep să vorbesc singur. De ce suntem fundamental atraşi de extaz. Care sunt implicaţiile invizibile ale sexului experimental. De ce este fundamental să lucrăm din când în când cu mâinile altceva decât să fumăm ţigări. Cum să ne ancorăm în realitate îngrijind, de exemplu, nişte flori în ghivece. Am încercat să-i provoc cu lecturile marilor cărţi, ecoul a fost anemic spre nul. Clasa a XI-a, profil umanist, Fraţii Karamazov, a citit un elev şi jumătate din treizeci. Încerc să le explic că punctualitatea e o virtute socială nenegociabilă. Că a te culca la trei dimineaţa în fiecare noapte e o proastă alocare a timpului de somn cu efecte multiple. Sau din ce e compus bugetul unei familii formate din doi părinţi şi doi copii. Lucruri practice. Se ridică un zid impenetrabil de vată, nu ne auzim, nu ajungem unii la alţii.

Pe la începutul secolului citeam undeva că adolescenţii canadieni ignoră aproape cu desăvârşire lumea. Sunt mulţumiţi de ţara lor şi trăiesc ca sub o cupolă de sticlă. Fără geografie, fără istorie. Un text provocator din manualul de a X-a, scris de canadianca Françoise Mallet-Joris, m-a făcut să constat că elevii de azi nu văd harta Africii de Nord, nu ştiu nimic despre mişcarea hippie, nu cunosc sensul cuvântului figurant (nu, „cineva care face figuri” nu este accepţiunea transmisă de dicţionar), nu caută pe google numele instrumentelor muzicale pentru a avea o cât de vagă idee despre cum arată şi ce sunete ar putea scoate. Cupola de sticlă a acoperit şi România. Sub ea se înghesuie, familiare, destinaţiile de city break: Dubai, Milano, Madrid, Londra, Stockholm.

Uneori le spun elevilor mei că eu sunt mai tânăr ca ei. Că ard de curiozitate, că nu mă mai satur să ştiu, să înţeleg, să conectez lucrurile care aparent sunt disparate. În comparaţie, ei sunt placizi, blazaţi, aduşi la oră ca nişte balene rătăcite. În anul în care a început Şcoala altfel (una din multele idei bune care au eşuat în învăţământ), am vrut să vizionez cu o clasă bună filmul Al treisprezecelea luptător, cu Antonio Banderas. E acolo ceva foarte interesant, un oriental se îndreaptă spre nord în compania a doisprezece vikingi. Fără dicţionar, fără translator, exploratorul arab învaţă limba oamenilor nordului. Şi voiam să discut cu ei despre cum e cu putinţă aşa ceva. Şi să le explic că se poate, că e o aventură fantastică la îndemâna tuturor. O clasă bună, repet, cu copii cu care se putea face carte. Când a început proiecţia, au scos celularele şi au început să se dea pe tiktok. Zero interes. Fără note, nu facem nimic, acesta a fost mesajul. Morcovul sau zăhărelul, altfel nu ne urnim. Decondiţionat, elevul întoarce spatele. Nu ne interesează ce are de transmis profesorul pe lângă programă. Nu ştiu de ce ne încăpăţânăm să menţinem Şcoala altfel, este o idee bună sfârşită prost.

Dacă ai fi consilierul unui ministru al educației mâine-dimineață — și ai propune nu o reformă grandioasă, ci trei lucruri care ar trebui discutate și schimbate urgent: care ar fu?

Dacă aş fi consilier aş include o oră de educaţie fizică zilnic pentru fiecare elev din România. Fotbal, gimnastică, atletism, aerobic, orice. O oră de alergat şi transpiraţie. Ceea ce în generaţia mea era o problemă personală pentru orice copil, mişcarea fizică, azi a devenit un lucru pe care, în mod disperat, ar trebui implementat de şcoală. Cei mai mulţi dintre elevii de azi sunt incredibil de statici, un alt efect al inversării raportului între tehnologii. Se aleargă mult, dar în Counter Strike. Pufoşi, supraponderali, neocopiii ratează formarea caracterului prin transpiraţie. Boli care altădată erau specifice vârstei a treia au coborât îngrijorător la adolescenţi. Digitalizarea e o închisoare cu celule mici. Am colegi profesori de sport care concomitent sunt antrenori de sporturi de performanţă. Se plâng că a dispărut inteligenţa mişcării, copiii nu mai ştiu să alerge, nu se pot coordona în jocurile de echipă. Lucrurile cele mai simple, care cândva erau fireşti, implicite, azi au devenit visuri intangibile. Aşadar, aş propune trei lucruri: sport, sport, sport. După care putem începe să discutăm.

 De ce rămâi? De ce ai rămas?

Toţi copiii pleacă din şcoală după terminarea studiilor. Profesorii sunt adulţii care se încăpăţânează să revină şi să rămână. Orice profesor are un traseu nefiresc. Azi, probabil, mai mult ca oricând. De fapt, astăzi naţiunea română îşi alungă profesorii. Unul din băieţii mei, care voia să devină profesor de română, a renunţat după ce a văzut batjocura făcută de ministrul Daniel David în anul şcolar 2025-2026. Va termina liceul la anul, s-a orientat deja în altă direcţie, spre altă carieră. Odată cu el, probabil zece mii de tineri au schimbat macazul acum. Nu are rost să mergi la un concurs a cărui miză este de trei posturi titularizabile la nivel de judeţ, ca să închei un contract pe un an de zile, să mergi apoi vară de vară la concurs, să te confrunţi cu directori abuzatori, cu părinţi care nu se jenează să te acuze de rasism sau diverse alte bazaconii, să gestionezi clase în care există copii aflaţi în imposibilitatea obiectivă de a face achiziţii intelectuale, dar pe care statul ţi-i bagă pe gât, promiţând profesori de sprijin care nu există în realitate. Să faci naveta, să primeşti un salariu de subzistenţă, să fii în imposibilitatea de a dobândi un credit ca să-ţi cumperi un apartament. Nu are rost, viaţa nu trebuie trăită aşa.

Eu am rămas pentru că mi-a plăcut să învăţ. Şi pe cont propriu, şi în mod organizat, revenind periodic la Universitate. Să citesc, să scriu, să public. Am avut întotdeauna suficient de mult timp ca să-mi pot trăi pasiunea pentru cunoaştere. Mi-am rezolvat relativ repede problema banilor, am devenit traducător, deci am şi o oarecare experienţă de întreprinzător. Mult zis, un traducător e un meşteşugar, ca un fel de tâmplar. Nu am angajaţi pentru că nu aş putea concedia pe nimeni. Nu am stocuri, nu am riscuri legate de perisabilitatea mărfurilor. Lucrez împreună cu soţia mea. N-am fost niciodată doar profesor, cred că doar într-o noapte, când am visat că sunt doar profesor. În rest, cum spuneam, tot timpul am avut două slujbe.

Pentru un om care vrea să înveţe neîncetat, învăţământul este încă un loc bun. Nu ştiu cât va mai fi. Poate că vom fi înlocuiţi în perioada următoare de Inteligenţa Artificială. Ar fi un dezastru, dar ar fi ceva, iar pentru cei care iau decizii acum calitatea nu mai e un argument. În perioada în care exista Universitatea Spiru Haret au aparut examenele tip grilă. O abominaţiune, dar era singura metodă de a testa o mie de studenţi la o materie, de exemplu. Niciun profesor nu poate citi o mie de teze. Dar nişte grile pot fi corectate şi de portar, şi de un om de pe drum plătit cu ora, şi de un calculator. Evident, oamenii ar trebui antrenaţi să redacteze, dar cantitatea decide pseudosoluţia. Se poate masacra învăţământul în numele şi cu IA. Ar fi groaznic, dar tot ce contează e că ar fi în continuare ceva.

Mai am câţiva ani buni până la pensie. Dacă se schimbă legea, numărul lor va creşte. Am văzut cum e în privat, am fost şi angajat, ştiu şi cum e să lucrezi pe cont propriu. De învăţământ privat nici nu vreau să aud, profesorii care au gustat spun că nu mai servesc decât dacă sunt în pericol să moară de foame. Îi cred pe cuvânt, în materie de patroni abuzatori am şi eu nişte experienţe. În linii mari, nu cred că o slujbă, fie ea şi un part time în învăţământ poate fi o sursă de satisfacţii, fericire sau mai ştiu eu ce chestii de prin filme. Mergem, ne facem treaba decent, încercăm să nu facem rău dacă nu putem să facem bine. Ne luăm salariul, plătim facturile, cumpărăm ce trebuie pentru copii. Asta e esenţa inserţiei sociale, nu dă preţul vieţii, nu suntem făcuţi pentru asta. Putem fi în învăţământ, putem fi oriunde, peste tot trebuie să gestionăm nişte eşecuri, presărate din când în când cu momente agreabile. Dacă meseria noastră are ceva ancestral, atunci sunt şanse să ne placă. Relaţia profesor-elev este copia palidă a celei dintre maestru şi discipol. Oricât ar fi de rău, tot mai rămâne şi ceva bun.

Am observat recent că cei mai mulţi dintre colegi sunt concomitent grădinari. Dacă elevii nu cresc cum trebuie, atunci ne reprofilăm pe trandafiri, pe roşii, pe plante aromatice. Cred că, dacă ar face cineva o statistică naţională, ar vedea că noi, profesorii, dăm un contingent fabulos de grădinari. Poate că e o supapă, un mod mut de a ne împlini vocaţia. Nu prea ştiu.