Volodimir Ișcenko: „Ucraina nu mai este un loc al speranței. E o lupă a lumii"

Interviu realizat de BreakThrough News - Ana Vračar - 22 iulie, 2026.

Recenta demitere a ministrului apărării Mihailo Fedorov de către președintele ucrainean Volodimir Zelenski – creditat de mulți pentru atacurile cu drone ale Ucrainei pe teritoriul rus – a declanșat proteste ample, scoțînd la iveală instabilitatea persistentă la acest nivel al guvernării. În același timp, liderii europeni continuă să aprobe noi împrumuturi pentru înarmarea Ucrainei și să impună noi sancțiuni Rusiei, în vreme ce clasa muncitoare ucraineană plătește prețul brutal prin recrutări violente pe stradă.

În acest interviu acordat BreakThrough News, sociologul Volodimir Ișcenko analizează prezența exploatării de tip colonial și a conflictului social şi economic în războiul din Ucraina. El explorează scenarii care merg de la război nuclear pînă la fragmentarea într-un stat eșuat, subliniind că soarta Ucrainei este legată de mutațiile globale.

Volodimir Ișcenko s-a născut în 1982 la Hoșcea (Hoshcha), în vestul Ucrainei. A crescut la Kiev şi a predat sociologia la universitățile din Kiev. În prezent este cercetător la Freie Universität din Berlin. Textele sale au apărut în The Guardian, Al Jazeera, Jacobin și New Left Review. Ultima carte Towards the Abyss:Ukraine from Maidan to War - apărută la Verso

BreakThrough News: Președintele ucrainean Volodimir Zelenski l-a demis recent pe Mihailo Fedorov din funcția de ministru al apărării, declanșînd proteste ample în toată țara. Manifestanții au cerut reinstalarea lui Fedorov și înlăturarea comandantului-șef Oleksandr Sîrski [nota redacției: interviul a fost realizat înainte ca Sîrski să fie demis din funcție, pe 21 iulie]. Cum ar trebui să interpretăm această remaniere și mobilizarea care i-a urmat?

Volodimir Ișcenko: Aceste evenimente izvorăsc din același conflict fundamental care a definit politica ucraineană de la prăbușirea Uniunii Sovietice încoace – chiar conflictul care stă în spatele acestui război. De o parte se află capitaliștii politici locali, afaceri crescute din privatizarea prădalnică post-sovietică și din beneficii selective acordate de stat, dar care au eșuat constant în a-și instaura o dominație suverană în Ucraina. De cealaltă parte se află o clasă de mijloc profesională aliniată capitalului transnațional, care mizează pe integrarea în ordinea internațională centrată pe SUA, aflată în destrămare.

Escaladarea recentă este o continuare directă a evenimentelor de anul trecut, cînd Zelenski a încercat, fără succes, să preia controlul asupra instituțiilor anticorupție. Într-un articol scris anul trecut împreună cu Peter Korotaev, am discutat cum organismele anticorupție, proiectate de „societatea civilă" compradoră și susținute de Occident, au devenit un „stat în stat" în Ucraina post-Euromaidan și de ce conflictul din jurul lor nu a fost niciodată cu adevărat despre democrație. De atunci, acest conflict nu a evoluat în favoarea lui Zelenski. Organismele anticorupție au dezvăluit scheme de corupție la scară mare, implicînd unii dintre cei mai apropiați asociați ai președintelui. Șeful administrației sale, Andrii Iermak, „eminența cenușie" a Ucrainei de ani de zile, a fost forțat să plece și acum e pus sub acuzare.

Acum vine rîndul lui Fedorov. În cercurile pro-occidentale, lui i se atribuiau singurele succese semnificative ale Ucrainei de după 2022: atacurile cu drone cu rază medie și lungă de acțiune care au provocat penurii de benzină în Rusia și pene de curent în Crimeea. Devenea popular, iar în cercurile compradore era privit tot mai mult ca un posibil succesor, ba chiar înlocuitor, al lui Zelenski. În spatele acestei situații se afla competiția între rețele clientelare pentru furniturile militare și schemele de corupție aferente. Așa că Fedorov nu a plecat în liniște. Atacul său public nu l-a vizat doar pe Sîrski. Ținta era slăbirea în continuare a lui Zelenski. În esență, compradorii pro-occidentali au cerut puterea de a schimba comandantul-șef în plin război.

Merită amintit că toți președinții ucraineni au eșuat în consolidarea unui stat suveran. Acest lucru a fost împiedicat nu doar de proteste – care, istoric vorbind, au fost mult mai masive decît orice am văzut recent în sprijinul instituțiilor „anticorupție" sau al lui Fedorov –, ci și, în mod crucial, de rupturile interne și de puterea elitelor locale oportuniste. Zelenski a eșuat anul trecut în primul rînd din cauza presiunii UE și nu e clar dacă poate reuși de data aceasta. Deocamdată, ezitările sale privind numele noului ministru al apărării și aluziile că anumite schimbări în armată ar putea urma ca răspuns la proteste nu fac decît să contribuie la destabilizare.

Comparați asta cu Rusia. În 2023, Putin a înfruntat o provocare mult mai puternică: o adevărată rebeliune a companiei militare private „Wagner", care cerea demiterea ministrului apărării și a șefului statului-major general, pe care Evgheni Prigojin îi învinuia pentru eșecurile armatei ruse din 2022. Putin a eliminat conducerea Wagner, a restructurat grupul și abia după aceea l-a înlăturat pe Serghei Șoigu și a lansat o campanie fără precedent împotriva corupției din armată. Coeziunea socio-politică atinsă în Rusia, în contrast cu dezintegrarea care are loc în Ucraina, este una dintre manifestările cruciale ale căilor diferite pe care aceste două țări le-au urmat în perioada post-sovietică – o diferență cu implicații decisive asupra felului în care evoluează acest război.

BT: Unul dintre lucrurile care reies din comentariile dumneavoastră despre război este că el nu trebuie înțeles doar ca un conflict între state sau blocuri geopolitice, ci privit și prin structurile de clasă ale Ucrainei post-sovietice. Cum a afectat războiul relația dintre elitele politice și economice ale Ucrainei, clasele de mijloc, muncitori și populația rurală?

VI: Privind Ucraina de azi, clasa dominantă – capitaliștii politici, incluzîndu-i pe „oligarhi", dar fără a se limita la ei – a fost slăbită economic și politic, însă structura de ansamblu a conflictului de clasă post-sovietic rămîne în mare parte neschimbată. Modurile de a face bani sînt în esență aceleași, așa cum arată scandalurile recente în care sînt implicați apropiații președintelui Zelenski, pe care tocmai le-am menționat. Practic, cei conectați la președinție au acaparat oportunități semnificative de a profita de pe urma războiului. În ciuda numeroaselor anchete în desfășurare, practic nimeni nu a fost tras efectiv la răspundere.

Între timp, capitalul transnațional și clasa de mijloc profesională aliniată lui au fost întărite de dependența Ucrainei de finanțarea și armamentul occidental. Cei care lucrează la proiecte finanțate de donatori occidentali sînt scutiți de mobilizare. În 2024, o listă oficială identifica 133 de ONG-uri finanțate din Occident al căror personal a primit scutiri de la încorporare.

În mod similar, așa-numitele „voci ucrainene" și-au lansat cariere în sfera publică internațională. Am văzut un tipar asemănător cu „vocile cubaneze", „vocile venezuelene", „vocile iraniene". Aceste „voci", care pretind că vorbesc în numele întregului popor, sînt de regulă extrase din clasele privilegiate și sînt folosite pentru a legitima imperialismul.

Pe de altă parte, clasele subalterne – în primul rînd clasa muncitoare și populația rurală – au dus greul recrutării militare, agravat de corupție. Aceștia sînt oamenii care nu-și pot permite mită pentru a scăpa de încorporare sau pentru a fugi din țară. Așadar, structura fundamentală a conflictului de clasă rămîne neschimbată. Dar războiul a adîncit asimetria din interiorul ei: cei care erau deja organizați și conectați au devenit mai puternici, în timp ce majoritatea atomizată e acum și mai puțin capabilă să-și apere interesele.

BT: Un alt subiect despre care ați scris este mobilizarea forțată de pe stradă, "busificarea" ("Busification" - "mobilizare cu microbuzul", precum și numărul mare de bărbați ucraineni care încearcă să evite înregistrarea, recrutarea sau serviciul militar. Cît de răspîndite și de sistematice sînt aceste practici și ce ne spun ele despre relația dintre poporul Ucrainei și stat?

VI: Busificarea și rezistența față de ea merită mai multă atenție, pentru că e un fenomen care s-a tot intensificat pe parcursul războiului. Busificarea se întîmplă zilnic: în fiecare zi, pe rețelele sociale ucrainene, vezi încă un video din încă un oraș, arătînd cît de brutal sînt tîrîți bărbații la centrele de recrutare militară.

Motivul e destul de simplu: numărul voluntarilor pentru armată este extrem de mic – în acest moment, o minoritate în scădere. Un indiciu a fost experimentul de anul trecut, cînd li s-au oferit tinerilor între 18 și 24 de ani condiții mult mai bune pentru a se înrola: soldă mai mare, chiar și promisiunea că vor putea părăsi țara după doar un an de serviciu. Chiar și cu aceste promisiuni, nu au atras decît o fracțiune infimă de oameni.

Asta arată că nu e vorba doar de condițiile din armată, ci și de o neîncredere fundamentală în stat. Împreună cu Peter Korotaev, poziționăm acest fenomen drept o consecință a contractului social post-sovietic rupt. Timp de decenii, statul le-a oferit ucrainenilor tot mai puțin în materie de protecție socială, beneficii sau perspective. În același timp, nici nu cerea prea mult în schimb; puteai să te sustragi de la plata impozitelor, de pildă, și asta se făcea în masă. Dar apoi a început războiul, iar statul a început să pretindă ca oamenii să se sacrifice pe ei sau pe rudele lor pentru un stat care nu le oferise aproape nimic în viață.

Așa ceva nu putea funcționa. Pînă la sfîrșitul lui 2022, majoritatea celor care intrau în armată erau mobilizați, nu voluntari. Și deja în 2022 au apărut canale pe rețelele sociale care îi ajutau pe oameni să evite patrulele de mobilizare, semnalînd pe ce străzi acționau recrutorii, în ce orașe. Acele canale aveau sute de mii de abonați în orașe mari precum Harkov.

Sustragerea în masă de la încorporare nu a făcut decît să crească de atunci. Cele mai recente date pe care le avem despre dosarele penale deschise celor plecați fără permisiune din unități (AWOL) sînt de ordinul sutelor de mii. Cifrele sînt atît de mari, încît anul trecut statul a clasificat oficial statisticile, pentru că reprezentau o amenințare la adresa securității naționale – ceea ce arată cît de puțin vor ucrainenii să lupte pentru acest stat. Oamenii au evitat masiv chiar și actualizarea datelor de contact de bază, obligatorie prin lege din 2024, îngreunînd astfel trimiterea strategică a ordinelor de chemare de către stat.

Această rezistență crește și devine tot mai frecventă, arătînd poate și salturi calitative. Pînă acum, cea mai mare parte a rezistenței era spontană: trecători sau rude încercînd să ajute un tip să scape din microbuze. Nu exista organizare și nici dovezi de coordonare între diferite inițiative. Dar recent, fenomenul a căpătat o amploare mai mare, sub formă de revolte. Acestea sînt încă spontane, dar încep să implice cartiere întregi. Un caz recent din Lviv a stîrnit destulă vîlvă printre susținătorii recrutării.

Există și dovezi ale unor greve emergente împotriva mobilizării, în special ale șoferilor de microbuze private. În contextul prăbușirii post-sovietice a transportului public, acești operatori privați au preluat cote mari din transportul urban. Spre deosebire de companiile de transport public, ei nu sînt scutiți de încorporare, așa că șoferii au fost recrutați în mod regulat – și au protestat împotriva acestui lucru. Un exemplu demn de reținut a fost o demonstrație recentă din Vinnița, unde șoferii de microbuze au oprit lucrul pentru o jumătate de zi. E important, pentru că nu mai e doar rezistență spontană; e semnul unei acțiuni organizate a clasei muncitoare sau a micilor întreprinzători care își apără interesele colective împotriva mobilizării de stat.

BT: Datoria de stat și cea garantată de stat a Ucrainei se ridică acum la sute de miliarde de euro, UE fiind unul dintre cei mai mari creditori. Ce înseamnă această relație cu UE pentru viitorul clasei muncitoare din Ucraina?

VI: Cel mai probabil, Ucraina nu va putea plăti acești bani înapoi. Practic, cele mai noi împrumuturi sînt structurate astfel încît Ucraina rambursează doar dacă primește reparații de la Rusia, ceea ce probabil nu se va întîmpla.

Am văzut cum Statele Unite, în timpul celei de-a doua administrații Trump, și-au revizuit poziția privind ajutorul pentru Ucraina, impunînd un acord asupra resurselor minerale ale cărui condiții exacte rămîn și acum necunoscute publicului ucrainean. Se presupune că Ucraina va plăti pentru armamentul american permițînd extragerea unor resurse valoroase sau cedînd active valoroase din infrastructura ucraineană unor corporații americane. E, în esență, o relație colonială.

Cu UE lucrurile stau puțin diferit deocamdată, dar depinde ce fel de guverne vor apărea acolo în viitor. Dacă vom vedea o administrație Alternativa pentru Germania în Germania sau Adunarea Națională preluînd puterea în Franța, și acestea ar putea revizui condițiile de sprijinire a Ucrainei – sau ar putea opri sprijinul cu totul.

Dar deocamdată, banii de la UE țin, mai mult sau mai puțin, de externalizarea securității către Ucraina. UE plătește Ucraina pentru că își cumpără timp ca să se pregătească pentru un viitor război cu Rusia. Au spus-o destul de deschis, chiar dacă consecințele reînarmării europene creează tensiuni sociale și politice în interiorul UE, care slăbesc guvernele europene și adîncesc diviziunile din țările europene. Asta nu scade șansele unui potențial atac rusesc; probabil le crește. Dar în raport cu Ucraina, ei plătesc bani ca să cumpere timp cu vieți ucrainene, cu prețul distrugerii viitorului acestei țări.

Din această cauză, Ucraina devine un fel de „stat-funcție", care există nu pentru a-i reprezenta pe cetățenii care trăiesc pe teritoriul său, ci pentru a servi securitatea elitelor europene. Pentru ca ea să-și îndeplinească această funcție, nu prea contează cît de bine o duc oamenii care trăiesc în Ucraina. Nu contează dacă au sau nu drepturi ale omului.

Să notăm și că Ucraina se depopulează. Cea mai recentă prognoză a ONU spune că populația Ucrainei va scădea la 15 milioane pînă la sfîrșitul secolului, de la 52 de milioane după dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991 – un declin de vreo 70%. Dar chiar și atît ar putea fi suficient pentru ca Ucraina să-și îndeplinească funcția față de Europa, pentru că ceea ce contează sînt armata, infrastructura necesară și sectoarele civile care deservesc armata, plus angajați pentru corporațiile americane care extrag resurse din solul ucrainean. Nimic mai mult nu e necesar pentru îndeplinirea rolului pe care ei îl văd pentru Ucraina.

BT: Este posibil un alt scenariu, sau o posibilitate ca țările europene să adopte efectiv o abordare mai echitabilă a războiului din Ucraina?

VI: Sînt posibile diferite scenarii, pentru că există o tendință de criză peste tot în lume, iar viitorul e cît se poate de incert. Ce am descris pînă acum nici măcar nu e scenariul cel mai rău. Cel mai rău ar fi un război nuclear. S-ar putea să nu fie rezultatul cel mai probabil, dar este o posibilitate reală.

Într-un scenariu mai bun, Ucraina ar putea deveni ceva asemănător Georgiei. Asta depinde nu doar de elitele europene, ci și de alegerile elitelor ucrainene, care ar putea opta să acomodeze anumite cerințe rusești și să încerce să manevreze. Din 2012, guvernul Visul Georgian a încercat, în mod similar, să balanseze între Rusia, UE și China. Segmente ale elitei ucrainene ar putea considera asta o cale mai bună decît continuarea drumului transformării Ucrainei în ceea ce Imperiul Roman numea foederati – triburi și state „barbare" legate prin tratate de Roma pentru a-i apăra granițele împotriva altor triburi „barbare". Ucraina ar putea deveni un foederatus al Uniunii Europene, apărînd granițele „civilizației" împotriva „barbarilor ruși".

S-ar putea de asemenea dovedi un stat complet eșuat, ceva de genul Siriei sau Libiei, cu părți ale teritoriului controlate de guvernul de la Kiev, dar cu alte părți controlate de puteri ocupante (și nu ar fi neapărat doar Rusia), precum și de formațiuni neguvernamentale. În Siria, acesta a fost ISIS. În Ucraina, ar putea fi naționaliștii radicali, care devin tot mai puternici și mai autonomi. În cazul eșecului statului, formațiuni din jurul așa-numitei „mișcări Azov" ar putea începe să îndeplinească funcții cvasi-statale pentru populația locală, în materie de securitate și de organizare a elementelor de bază ale vieții. Și acesta ar fi un scenariu-dezastru.

Dar, de fapt, Ucraina se află deja într-o stare de catastrofă și, practic, toate viziunile cele mai probabile sînt destul de sumbre.

BT: Și pe ce cale s-ar putea încerca abordarea acestei situații sumbre?

VI: E important de înțeles că posibilitatea unui viitor mai bun se decide acum la nivel global. Nu se decide în interiorul Ucrainei. Din păcate, Ucraina nu mai este o țară suverană, iar ce se întîmplă acolo depinde mult mai mult de ce se petrece în Rusia, în Europa sau în SUA. Posibilitatea unui viitor mai bun e ceva ce va trebui să dezvoltăm global și internațional.

Va depinde de capacitatea mișcărilor europene de stînga de a oferi o agendă foarte diferită pentru țările europene – una antimilitaristă și expansivă social. Legătura dintre reînarmarea în curs și continuarea austerității în Europa e destul de evidentă, clar asociată administrațiilor Merz, Macron și altor guverne centriste.

Dacă stînga europeană va fi capabilă să ofere o alternativă e, de asemenea, o mare întrebare, dar au existat anumite mutații în această direcție. Au avut loc mitinguri importante la Paris, Londra și Bruxelles. Rămîne de văzut încotro se îndreaptă lucrurile, dar consecințele politicilor de austeritate și înarmare ar putea produce și o rezistență mai puternică. O parte din această rezistență ar putea fi confiscată de extrema dreaptă – dar e o oportunitate crucială pe care stînga nu ar trebui pur și simplu să i-o cedeze extremei drepte.

Evoluțiile din Rusia – dacă regimul lui Putin va deveni mai stabil și mai puternic sau nu –, precum și evoluțiile din China vor juca și ele un rol. China ar putea deschide o viziune diferită asupra lumii, pe fondul dezintegrării hegemoniei americane. Dar întrebarea rămîne: ce urmează? Ce fel de ordine ar putea fi oferită, și de către ce stat?

Trebuie să gîndim Ucraina în această perspectivă globală și pe termen lung și să luăm în considerare posibilitățile de a organiza un viitor mai bun pentru întreaga umanitate, inclusiv pentru Ucraina. Acum, practic, Ucraina nu este un loc al speranței. E un loc care arată cît de catastrofale pot fi rezultatele crizei în curs. E un fel de lupă a lumii: arată cele mai extreme viitoruri care pot aștepta alte părți ale lumii, dacă nu găsim o alternativă mai bună.