În împărăția ultimului om care nu a prins Sfârșitul istoriei: Ezra Klein l-a intervievat pe Francis Fukuyama

Această carte trebuie „dezvinovățită de un păcat pe care nu l-a comis"

Ezra Klein l-a intervievat pe Francis Fukuyama. Nu întâmplător — a trecut cea de-a 25-a aniversare a evenimentelor din 11 septembrie, dată după care în societate au început să răsune tot mai puternic afirmațiile că, chipurile, conceptul de „sfârșit al istoriei" nu s-a confirmat, și tot atunci au apărut și memoriile lui Fukuyama („În împărăția ultimului om").

De altfel, Klein are dreptate când vorbește despre un lucru pe care, din anumite motive, trebuie explicat și astăzi: eseul din 1989 și cartea publicată mai târziu, „Sfârșitul istoriei și ultimul om", sunt percepute complet greșit ca o declarație „triumfalistă" despre victoria eternă a democrației liberale.

Aceasta este o interpretare complet eronată și superficială.

Cartea nu celebra niciun triumf — Fukuyama avertiza că democrația liberală, deși ar putea deveni forma predominantă de organizare statală, riscă să se bazeze pe o reprezentare foarte săracă și limitată a sufletului uman. În realitate, Fukuyama nu a scris un imn dedicat victoriei capitalismului, ci un avertisment privind vulnerabilitățile lui interne. Dar pe cine a interesat asta? Toată lumea își bate joc de Fukuyama de 37 de ani încoace, fără să fi dus vreodată textul până la capăt.

Dar bine, am mai discutat despre asta. Așadar, ce spune Fukuyama acum?

Dezvoltarea societății umane are un scop final, iar acesta este democrația liberală

Procesul istoric nu este pur și simplu un lanț infinit de evenimente întâmplătoare, ci un progres direcționat al rațiunii umane și al instituțiilor sociale. Termenul însuși de „sfârșit al istoriei" urcă până la filosoful Hegel, din secolul al XIX-lea, și nu desemnează deloc încetarea evenimentelor, ci finalizarea unei căutări îndelungate a celei mai bune forme de organizare a vieții umane. În 1989 a devenit evident că principalii concurenți sistemici ai societăților libere fie s-au autodistrus, fie au fost respinși chiar de popoarele lor.

Marxiștii au crezut multă vreme că punctul final al dezvoltării va fi utopia comunistă, însă această idee a suferit un eșec total. Economia de piață și democrația liberală s-au dovedit a fi singurul sistem practic capabil să asigure cu adevărat oamenilor libertate și prosperitate. Astăzi nu există niciun model alternativ de organizare statală care să poată face oamenii mai fericiți și mai mulțumiți pe termen lung.

Capitalismul conține el însuși o inegalitate profundă, însă după 1945 țările dezvoltate au găsit un echilibru stabil datorită social-democrației. Garanțiile statale, redistribuirea bunăstării și creșterea constantă a veniturilor reale ale lucrătorilor au permis evitarea unor conflicte de clasă catastrofale. Dacă o societate nu atenuează inegalitatea socială prin mijloace politice, orice sistem democratic își pierde inevitabil stabilitatea.

Omului nu-i sunt suficienți banii și confortul — sufletul lui este mânat de setea de recunoaștere

La baza comportamentului uman nu se află doar nevoile materiale sau rațiunea rece, ci și o sete emoțională, nematerială, de respect. Încă Socrate, în „Republica" lui Platon, arăta că, pe lângă rațiune și dorință, în suflet există o a treia parte — „thymos" —, responsabilă de mândrie, de simțul demnității proprii și de năzuința spre recunoaștere. Omul suferă profund atunci când cei din jur refuză să vadă în el o persoană cu drepturi depline.

Adevărata durere a sărăciei constă nu atât în lipsa confortului cotidian, cât în invizibilitatea socială a omului sărac. După cum remarca Adam Smith, bogatul se mândrește cu averea sa pentru că aceasta atrage atenția lumii asupra lui, în timp ce săracul rămâne complet neobservat de cei din jur. Niciun confort modern și niciun antibiotic nu pot compensa omului sentimentul că este devalorizat și respins.

Ignorarea acestei nevoi spirituale devine principala cauză a exploziilor sociale profunde. Lupta politică și izbucnirile de furie colectivă apar cel mai adesea nu din lipsa pâinii, ci din sentimentul de umilință și de mândrie rănită. O societate construită exclusiv pe consumul de bunuri și care ignoră respectul față de oameni este condamnată la instabilitate permanentă.

Recunoașterea egală și universală a valorii fiecăruia este fundamentul societății libere

Recunoașterea egală a demnității fiecărui cetățean, numită isotimie, este stâlpul de susținere al statului liber. Ea garantează că orice om are, prin naștere, un set de bază de drepturi și respect din partea întregii societăți. Din punct de vedere istoric, această idee urcă până la revelația creștină din Epistola către Galateni, potrivit căreia toți sunt egali în fața lui Dumnezeu — nu mai este nici iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nici bărbat, nici femeie.

Înlocuirea recunoașterii umane depline cu plăți sau înlesniri bănești formale nu aduce niciodată oamenilor o satisfacție deplină. De exemplu, în mișcarea pentru drepturile cuplurilor de același sex, simplele parteneriate civile cu drepturi patrimoniale s-au dovedit insuficiente, pentru că oamenii aveau nevoie tocmai de recunoașterea demnității egale a uniunilor lor față de căsătoriile tradiționale. Tot astfel, tensiunea rasială din orașele nordice ale SUA în anii 1950, descrisă în romanul lui Ralph Ellison „Omul invizibil", era determinată de faptul că cetățenii de culoare rămâneau „invizibili" pentru majoritatea albă.

Când grupuri întregi ale populației încep să simtă că societatea îi tratează ca oameni de mâna a doua, apare o resentiment distructiv. Populismul contemporan se hrănește exact din acest sentiment de excludere, atunci când oamenii obișnuiți consideră că elitele educate îi disprețuiesc și nu îi iau în calcul. O societate liberă poate rămâne coezivă doar atâta vreme cât fiecare dintre membrii ei se simte egal în drepturi și recunoscut cu respect.

Dorința de a fi mai bun decât ceilalți dă impuls faptelor mărețe, dar creează pericolul autocrației

Alături de setea de egalitate există și megalotimia — dorința omului de a fi recunoscut ca superior, mai puternic și mai reușit decât ceilalți. Această năzuință nu este rea în sine, căci tocmai ea îi face pe oameni să devină pianiști geniali, sportivi de excepție sau mari artiști. Fără dorința de a-i depăși pe cei din jur, societatea ar fi lipsită de orice manifestare a desăvârșirii și a dinamismului uman.

Însă, în sfera politică, megalotimia se transformă într-o amenințare directă la adresa ordinii democratice. Când oamenilor ambițioși nu le mai este de ajuns simpla egalitate a drepturilor civile, ei încep să năzuiască spre dominație, spre putere și spre transformarea în autocrați. Multă vreme, capitalismul a reușit să canalizeze cu succes această energie periculoasă spre afaceri, permițând naturilor prea ambițioase să se îmbogățească fără a acapara instituțiile statului.

Cu toate acestea, pentru unele figuri, o avere uriașă nu este suficientă, iar acestea năzuiesc spre o putere politică necontrolată. Bazându-se pe resentimentele și pasiunile colective, asemenea lideri sunt capabili să distrugă mecanismele de control democratic pentru a-și satisface ego-ul personal. Găsirea unor modalități pașnice de neutralizare a acestei energii agresive este o sarcină-cheie pentru păstrarea păcii sociale.

Viața liniștită și îndestulată dă naștere unui tip de cetățean care tânjește după luptă de dragul luptei

Încă filosoful Friedrich Nietzsche a descris, în secolul al XIX-lea, conceptul „ultimului om" — cetățeanul deplin mulțumit de lume și de belșugul material, dar lipsit de aspirații înalte, de disponibilitatea pentru risc și de fapte mărețe. Într-o asemenea societate, orizontul uman este redus artificial la simpla supraviețuire, la respectarea legilor și plata impozitelor, iar noțiunea de bine suprem este înlocuită cu liniștea. O astfel de aplatizare a vieții sociale îi privează pe oameni de posibilitatea de a manifesta noblețe și jertfă.

Cu toate acestea, psihicului uman îi este propriu să resimtă un dor profund atunci când în jur nu există scopuri mărețe sau o cauză dreaptă. Oamenii care au moștenit o viață pașnică datorită luptei grele a generațiilor anterioare încep să se răzvrătească împotriva lumii înseși și a democrației, pur și simplu de dragul procesului de luptă. Dacă nu există un dușman adevărat, cetățenii încep să-și inventeze amenințări sau să adere la mișcări extremiste.

Tocmai această sete ascunsă de risc explică evenimente precum revolta din 6 ianuarie din SUA, când participanții se îmbrăcau în camuflaj și se jucau de-a nobilii apărători ai patriei. Dimpotrivă, cei care prețuiesc cel mai pasionat o societate liberă sunt cei care fug din dictaturi crude și își riscă viața pe bărci pentru a ajunge în țări sigure. Democrațiile trec permanent prin schimbări de generații, în care o perioadă îndelungată de liniște dă naștere unor izbucniri periculoase de revoltă nechibzuită.

Rațiunea umană caută justificări pentru dorințele deja formate, nu adevărul obiectiv și pur

Reprezentarea Iluminismului, potrivit căreia omul ia decizii pe baza unei culegeri imparțiale de fapte și a unei logici seci, nu corespunde realității. De fapt, gândirea umană funcționează după principiul „raționamentului motivat": mai întâi omul își formează o dorință emoțională sau o concluzie deja gata, iar apoi își folosește întreaga inteligență pentru a căuta dovezi care să o susțină. Capacitățile intelectuale ale oamenilor servesc mai degrabă la apărarea prejudecăților lor înrădăcinate decât ca instrument de căutare a adevărului obiectiv.

Luarea deciziilor este profund legată de mediul social și de aprobarea propriului grup. A renunța la convingeri eronate nu înseamnă doar a-ți schimba părerea, ci a risca pierderea prietenilor, a statutului și a legăturilor sociale obișnuite. De aceea, atât cetățenii de rând, cât și intelectualii cu înaltă educație apără, cu aceeași încăpățânare, chiar și cele mai distructive rătăciri.

Această proprietate a psihicului face ca politica să fie extrem de emoțională și rezistentă la argumentele raționale. Niciun grafic și nicio statistică seacă nu îi pot convinge pe oameni dacă le sunt atinse mândria, loialitatea de grup sau frica de umilință. Întreaga luptă politică nu se desfășoară în jurul cifrelor seci, ci în jurul sensurilor emoționale și al recunoașterii.

Numărul excesiv de reguli și instanțe juridice paralizează puterea de stat

Statul liber contemporan suferă de o boală sistemică gravă — „vetocrația" —, în care sistemul umflat de control, echilibru și avizări face aproape imposibilă adoptarea oricăror măsuri hotărâte. Tendința de a înconjura fiecare acțiune cu proceduri juridice nesfârșite duce la faptul că mașinăria statului își pierde capacitatea de a construi, de a reînnoi infrastructura și de a-și îndeplini propriile promisiuni. Proceduralismul excesiv transformă chiar și cele mai bune inițiative într-un proces nesfârșit, fără rezultat final.

Paralizia procedurală se vede clar în decalajul dintre luarea deciziilor și punerea lor efectivă în practică. Simpla procedură de obținere a autorizațiilor pentru construirea unei linii electrice durează astăzi 10 ani. Iar legea adoptată pentru extinderea internetului de mare viteză în mediul rural nu a dat, după 3 ani, niciun rezultat practic.

Degradarea capacității executive devine și mai evidentă prin comparație cu alte epoci istorice. În 1961 a fost anunțată intenția de a trimite un om pe Lună, iar deja după 8 ani, în 1969, sarcina a fost îndeplinită cu succes. În anii 2000, guvernul SUA și-a propus din nou obiectivul de a reveni pe Lună până în 2015, însă până în 2026 nava spațială a reușit doar să orbiteze Luna, fără a ateriza, iar aselenizarea propriu-zisă a fost amânată până în 2030. Dacă statul este neputincios în fața propriei sale birocrații, cetățenii se dezamăgesc de democrație și încep să ceară o mână autocratică fermă.

Revenirea la nepotism distruge instituțiile statului profesionist modern

Este firesc și obișnuit pentru natura umană să-i ajute pe rude și prieteni, în loc să-i prefere pe străinii calificați. Însă crearea unui stat modern eficient a necesitat secole de suprimare fermă a acestui instinct, pentru a forma reguli impersonale, meritocratice și profesionalism. Capacitatea de a guverna pe baza meritelor obiective, și nu a legăturilor personale, definește maturitatea oricărui sistem statal.

Procesul periculos de alunecare a statului înapoi spre guvernarea în interesul familiei și al anturajului apropiat al conducătorului se numește repatrimonializare. În istorie, această amenințare a fost combătută în mod radical: Imperiul Otoman recruta tineri din Balcani, îi educa ca funcționari și le interzicea să aibă familie, pentru a exclude transmiterea puterii pe cale ereditară. Însă de îndată ce ienicerilor li s-a permis să aibă copii, sistemul statal a revenit imediat la nepotism.

Când, în locul diplomaților și administratorilor profesioniști, în funcțiile cheie ale statului sunt numiți membri ai familiei sau prieteni personali ai conducătorilor, calitatea guvernării scade catastrofal. Încrederea în instituții se destramă, iar mașinăria statului se transformă într-un instrument de îmbogățire personală a clanului aflat la putere. Revenirea la guvernarea clanică duce inevitabil la degradarea și slăbirea întregului stat.

Legitimitatea adevărată a statului este determinată de rezultat, nu de muntele de reguli birocratice

Principala calitate a oricărui sistem statal este competența sa practică și capacitatea de a rezolva efectiv problemele care apar. Legitimitatea puterii în ochii cetățenilor nu se naște din numărul de circulare scrise, ci din rezultate reale: siguranță, prosperitate economică și ordine. Dacă statul nu este capabil să asigure un rezultat practic, nicio procedură birocratică nu va putea menține autoritatea puterii.

Un exemplu grăitor de supraîncărcare cu reguli este Uniunea Europeană, care reunește 27 de state. Uriașul munte de cerințe birocratice de la nivel național și european sufocă businessul, împiedică dezvoltarea pieței unice și blochează apariția unor companii tehnologice gigantice. Funcționarii se îneacă în controlul procedurilor, blocând creșterea economică.

Istoria arată că cea mai mare viabilitate o au sistemele care reușesc să combine competența cu o libertate de acțiune rezonabilă. În timpul crizei financiare din 2008, tocmai prezența unor administratori de stat competenți și hotărâți a salvat sistemul de la un colaps total. Funcționarii trebuie să aibă dreptul la o marjă de apreciere rezonabilă, altfel statul devine ostaticul propriilor hârtii.

Rețelele sociale algoritmice distrug politica, înlocuind adevărul cu flatarea pasiunilor

Explozia masivă a populismului în întreaga lume după 2016 nu este legată doar de inegalitatea economică, ci și de schimbarea radicală a tehnologiilor de comunicare. Trecerea la rețelele sociale algoritmice a schimbat complet modul în care oamenii primesc informații și evaluează realitatea politică. Platformele informaționale au devenit un factor puternic de radicalizare a opiniei publice.

Pe internet, autoritatea și veridicitatea informației se măsoară nu prin fapte sau verificare de experți, ci prin numărul de aprecieri și abonați. Algoritmii promovează cele mai nebunești afirmații și teorii ale conspirației, pentru că tocmai conținutul agresiv provoacă răspunsul emoțional maxim din partea publicului. Mediul tehnologic a creat condiții ideale pentru răspândirea știrilor false și a manipulărilor.

Ca urmare, societatea pierde terenul comun al dialogului și se scufundă într-o ceartă nesfârșită. Procesul politic se transformă într-o cursă pentru atenția instantanee, în care câștigă cei care știu să inducă frică și să insulte adversarii pentru a obține aprobare virtuală. Distrugerea instituțiilor de verificare a informației pune în pericol supraviețuirea întregului sistem democratic.

Alternativele autocratice și progresul tehnologic reprezintă o amenințare mortală la adresa egalității umane

Singurul rival real al democrației astăzi este modelul autocratic cu un aparat de stat puternic și profesionist. Bazându-se pe tradiții birocratice multiseculare și pe selecția celor mai buni oameni, un asemenea sistem este capabil să implementeze rapid tehnologii și să-și sporească puterea economică. Însă absența statului de drept și a alegerilor libere îl face vulnerabil în fața crizelor de pe piața imobiliară și a șomajului ridicat în rândul tinerilor.

Principala amenințare pentru lumea liberă în secolul XXI devine însă progresul tehnico-științific rapid și necontrolat. Dezvoltarea inteligenței artificiale și a tehnologiilor genetice, precum editarea ADN-ului prin metoda CRISPR, poate distruge chiar temelia democrației — egalitatea biologico-morală de bază a oamenilor. Dacă păturile bogate ale populației vor putea să-și îmbunătățească biologic urmașii, societatea se va scinda pentru totdeauna în clase rigide.

În plus, transferul dreptului de decizie către o inteligență artificială autonomă amenință cu pierderea controlului uman asupra statului. Tehnologiile concentrează o putere și o bogăție colosale în mâinile a puțină corporații, pentru care instituțiile existente s-au dovedit nepregătite. Fără stabilirea unor reguli ferme și fără restabilirea capacității statului de a gestiona dezvoltarea tehnologică, lumea riscă să piardă complet idealurile egalității.

Text sintetizat de Iliya Plehanov