”Agentura sovietică din România pare a fi mai degrabă o oaste de strînsură” I Interviu cu istoricul Mihai Burcea
10 întrebări, Mihai Burcea despre „Rețele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930“
Recent, istoricul Mihai Burcea a publicat la editura Curtata de scaun „Rețele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930“.
Cum au ajuns niște spioni sovietici cu o pregătire precară, capturați și condamnați în România anilor 1930, să ocupe funcții-cheie în aparatul de partid și în structurile de Securitate de după 23 august 1944?
În Rețele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930, istoricul Mihai Burcea reconstituie cu acuratețe, pe baza unei cercetări arhivistice asidue, traseul a șase rezidenți ilegali ai OGPU/NKVD dirijați de la Odesa și Tiraspol: Petre Goncearuc, Serghie Nicolau, Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Vasile Posteucă și Simion Babenco. Cartea este o radiografie a minorităților și a marginalilor recrutați pentru frontul secret, ale căror acțiuni au contribuit ulterior la instaurarea și consolidarea regimului totalitar în România.
10 întrebări, Mihai Burcea despre „Rețele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930“

Dragă Mihai, cartea prezintă șase studii de caz publicate de tine, separat, timp de aproape un deceniu, în Arhivele Totalitarismului: Goncearuc, Nicolau, Bucicov, Vidrașcu, Posteucă, Babenco. De ce tocmai ei șase, și ce i-a făcut, la un moment dat, să ceară o carte, nu doar o serie de articole?
Spionii sovietici care au acționat pe teritoriul României interbelice, în special în Basarabia, au fost de ordinul sutelor, însă m-am oprit asupra lor, pentru că, după 1944, ei au ocupat funcții de top în aparatul represiv-informativ, dar și în organele centrale de partid și de stat. Desigur, în acest insectar ar mai fi trebuit să figureze și generalii Emil Bodnăraș și Alexandru Nicolschi, însă despre primul s-a scris destul de mult după 1989, iar de biografia lui Nicolschi m-am ocupat, in extenso, într-un volum colectiv apărut în 2011 (vezi „Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor”, volumul II). După pătrunderea Armatei Roșii în România, sovieticii i-au reactivat pe mulți dintre cei ce au constituit agentura informativă din țara noastră, iar cei amintiți mai sus au beneficiat și de sprijinul liderului PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese coleg de suferință cu ei în penitenciarele și lagărele „burgheziei”.
Nu găsesc în cartea ta eroi ideologici. Găsesc tineri săraci, mulți dintre minoritatea rusă/ucraineană din Basarabia, recrutați prin mizerie, nu prin convingere – cazul lui Bucicov, elev la Școala de agricultură din Purcari, orfan de tată de la 6 ani, racolat de un profesor sub pretextul „culegerii de informații despre chiaburii fugiți în URSS”. Ce ne spune profilul ăsta social despre spionajul sovietic real din Basarabia interbelică – a fost conspirație ideologică, sau a fost, în primul rînd, o economie a mizeriei?
Într-adevăr, agentura sovietică din România pare a fi mai degrabă o oaste de strînsură, recrutată din rândul populației rusofone rurale, precară, cu o conștiință politică slab dezvoltată și o instrucție școlară sumară (cu excepția lui Serghie Nicolau). Acesta este și unul dintre principalele motiv pentru care Siguranța Statului și Serviciul Secret i-au capturat cu ușurință. Lipsa de pregătire politico-ideologică a agenților s-a manifestat în timpul anchetelor și la proces, când și-au recunoscut, în mare parte, faptele, colaborând pe larg cu „dușmanul de clasă”.
Mecanismul pe care îl descrii e aproape artizanal – rezidenți ilegali, rețele de cinci pînă la zece informatori, canale de trecere a Nistrului pe la Purcari-Liman, curieri, nume conspirative, coordonare din Odesa și Tiraspol. Cît de sofisticat era, de fapt, acest spionaj, și cît de ușor era să fii prins – avînd în vedere că toți cei din carte au fost prinși?
Nu erau deloc lucruri sofisticate. Tehnicile de racolare și instruire erau cam aceleași în toate statele europene: atribuirea numelui conspirativ în momentul racolării, pregătire informativă și contrainformativă și o succintă instrucție militară și de teren – de orientare în spații deschise cu ajutorul busolei ș.a.m.d. Școlarizarea modestă și o cunoaștere aproximativă a limbii române sunt alte cauze care au contribuit la deconspirarea lor de către organele noastre de contraspionaj.
Tu însuți recunoști, onest, golurile: declarațiile din Colecția 96 lipsesc pentru toți, în afară de Babenco și Nicolau; arhiva Centrului „B“ al SSI pare distrusă sau sustrasă. Ce înseamnă să scrii istorie cu bună știință despre o arhivă parțial distrusă? Unde ai decis să taci, fiindcă nu aveai dovada, și unde ai riscat o ipoteză?
Da, am încercat să suplinesc acest vid arhivistic cu diverse alte fonduri tematice și cred că am reușit. Uneori, istoricul trebuie să se descurce și în absența principalului izvor al subiectului supus analizei, cercetînd și investigînd, ca un detectiv (sau jurnalist), diverse alte surse pentru a încerca să reconstituie tabloul/fotografia/fresca unei epoci, eveniment istoric sau portret de grup. De pildă, după 1944, foștii spioni sovietici au dat mai multe autobiografii și referințe privind „munca specială” depusă în solda „Vaticanului roșu”, oferind o serie de detalii, parcimonioase, într-adevăr, dar care confirmă calitatea lor de agenți ai „Razvedkăi” sovietice.
Aici e, cred, nervul cărții: spionii ăștia amatori din anii ‘30 devin, după 23 august 1944, nucleul noii Securități. Gheorghe Pintilie, din fost rezident-șef și, spui tu, ajunge primul director al Securității, alături de Serghie Nicolau, colaboratorul său apropiat din anii 1930, devenit șef al SSI și, ulterior, șef al Spionajului comunist la începutul anilor 1950. Cum se întîmplă trecerea asta – de la curier prins la Nistru cu acte false, la arhitect al aparatului represiv comunist? E continuitate de oameni, sau e altceva, mai greu de numit?
Prin prisma pozițiilor ocupate de cei doi după 1944 și pe baza documentelor consultate, pot să afirm că Gheorghe Pintilie și Serghie Nicolau au fost unii dintre cei mai importanți agenți sovietici trimiși în România. Ambilor le va fi acordat gradul de general și funcțiile de șef al nou-înființatei Direcții Generale a Securității Poporului, respectiv șef al Serviciului Special de Informații, iar mai târziu, începând cu anul 1951, comandant al Direcției „A” Informații Externe din Direcția Generală a Securității Statului. În cursul detenției politice, Gheorghiu-Dej și i-a apropiat pe cei doi prizonieri politici, de la care a aflat multe dedesubturi din culisele „frontului secret”, astfel că, după 23 august 1944, având și sprijinul sovieticilor, cei doi au avut calea pavată spre piramida puterii represiv-informative.
Dej îi protejează pe foștii agenți, chiar și pe cei cu dosare „nesatisfăcătoare” din perioada verificărilor de partid (1948-1950), și-i folosește ca gardă pretoriană împotriva grupului Pauker-Luca-Georgescu. De ce tocmai Dej cîștigă loialitatea rețelei NKVD, și nu altcineva din conducerea de atunci a partidului?
Absolut. Sprijinul foștilor agenți sovietici acordat lui Dej s-a văzut pregnant în cursul luptelor pentru putere de la vârful conducerii PMR (1952), atunci când trei membri ai Biroului Politic al CC al PMR au fost epurați și, ulterior, arestați (unul dintre ei fiind chiar ministrul Afacerilor Interne). Cel care a condus operațiunile de arestare și anchetare a foștilor miniștri și apropiaților săi a fost general-locotenentul Gheorghe Pintilie, care deținea funcțiile de director al DGSS și locțiitor al ministrului Afacerilor Interne. Elocvent în acest sens este modul în care, în noiembrie 1952, au fost arestați unii dintre fidelii lui Teohari Georgescu, precum temutul ofițer superior de securitate colonelul Mișu Dulgheru, șef al Direcției anchete penale a Securității, (practic, Dulgheru era șeful torționarilor din aresturile Securității). Într-un dialog purtat în 1977 cu fostul ilegalist Alexandru Șiperco, Dulgheru relata ce surpriză i-a rezervat superiorul său direct, „Pantiușa”, în toamna anului 1952:
„La 26 noiembrie 1952 sunt chemat la telefon de directorul închisorii speciale de anchetă Uranus (erau Malmaison-ul, Rahovei, Uranus, Ministerul): «Să trăiți, tovarășe colonel, vă rog să veniți aici [pentru] că trebuie cazat cineva de seamă – și foarte urgent». Mi-a părut un pic ciudat, dar se întâmpla. Despre ce e vorba? Îl chem pe Pantiușa [grl.-lt. Gheorghe Pintilie, șeful Securității-n.m.]. Nu e la el, e la consilierul Alexei Mihailovici [A. M. Saharovski, consilier sovietic principal atașat pe lângă MAI-n.m.]. Sun la Alexei Mihailovici: »Tovarășci Pantiușa u vas?» (Tovarășul Pantiușa e la dumneavoastră?-trad.ed.). «Da, minuticiku» (Da, un moment-trad.ed.). Pantiușa: «Ce-i?» «Uite, mă cheamă la Uranus, să cazăm pe cineva mare. Nu știu nimic. Cine e?» Pantiușa: «Cum? Încă n-ai plecat acolo? Du-te imediat, o să-ți spună ei!»
Mă îmbrac în mantaua mea de piele, lungă, pe care o făcusem în urmă cu un an, și cobor. La poartă nu găsesc mașina mea. Aveam una permanent la dispoziție, cu doi plutonieri șoferi care se schimbau. Nimeni n-avea voie s-o ia fără aprobarea mea. Mă gîndesc că o să fac eu «muzică» pe tema asta, dar fiind grăbit iau o mașină a unuia dintre adjuncți (amîndoi aveau mașini).
Plec la Uranus. Sosesc acolo. Comandantul sare în picioare: «Să trăiți, tovarășe colonel!». Eu: «Ce-i aici, la voi? Ce s-a întâmplat?» El: «Avem un caz special, trebuie să-l discutăm cu dumneavoastră.» Eu: «Unde putem discuta?» El: «Avem o cameră aici, după colt!» Eu: «Hai acolo.» Intru eu, intră el cu câțiva. «Domnule colonel, din dispoziții superioare sunteți arestat!» Eu mă uit la el și tac. El: «Vă dezbrăcați!» Mă dezbrac la piele. El îmi controlează hainele pe la toate cusăturile. «Vă îmbrăcați!» Mă îmbrac iar în uniformă. Mi se pune «iavașaua» pe ochi (eu am introdus-o, ca să nu se cunoască deținuții pe coridoare, să nu comunice, să nu știe cine a mai fost arestat). Mă duc de braț pe diverse culoare până ajung într-o celulă. Mi se scoate «iavașaua». «Vă dezbrăcați!» Mă dezbrac, complet gol. Mi se dă o pereche de izmene, o cămașă, ciorapi albi, niște tîrlici mici, în care intră jumătate de talpă, și o salopetă cu un singur nasture, care cade de pe mine. Totul făcut să mă demoralizeze” (Vezi Andrei Șiperco, editor, „Confesiunile elitei comuniste. România 1944 – 1965: rivalităţi, represiuni, crime... Arhiva Alexandru Şiperco", București, volumul II, Editura INST, 2017, pp. 251-252).
Viața lor de după devine, practic, nomenclatură de lux – apartamente și vile pe Dorobanți, Primăverii, Aviatorilor, Kiseleff, pensii speciale, acces la magazine închise. Și, în spate, povești private stranii – căsătoria Ninei cu Serghie Nicolau, „aranjată pe linie de spionaj“, cum spune unul dintre martori. Cum arăta, concret, viața de zi cu zi a unor foști spioni basarabeni ajunși „crema“ regimului – și cît de normal li se părea lor înșiși?
Foștii spioni sovietici au fost asimilați ilegaliștilor partidului, primind vechime în mișcare și beneficiind, la rândul lor, de toate privilegiile alocate nomenclaturii și vechilor combatanți. În ceea ce o privește pe soţia lui Serghie Nicolau, Nina Nicolau, născută Bogoliubov (n. 28 ian. 1906, com. Mârzeşti, raionul Orhei, Republica Moldova-d. aug. 1984), ea a fost, după 1945, secretara liderului PCR/PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceea ce denotă relația apropiată și de încredere pe care Dej o avea cu Nicolau.
Apoi vine declinul – după moartea lui Stalin, și mai ales sub campania de „românizare“ a lui Dej de la sfîrșitul anilor ‘50, „cîrtițele“ sovietice sînt scoase, treptat, din aparat. E o ironie că cei care au pus bazele represiunii ajung, la rîndul lor, epurați de ea — sau e doar logica oricărui regim totalitar, care își devorează fondatorii?
La un moment dat, după ce partidul a adoptat linia națională și a demarat procesul de distanțare de Moscova (după 1958), a început marginalizarea tuturor „cîrtițelor” sovietice ante- și post-1944: retrogradări din funcții, concedieri, pensionări anticipate, dar și supravegherea informativă operată de organele de contraspionaj ale Securității, cu toate mijloacele tehnice (interceptarea convorbirilor telefonice sau a corespondenței, înregistrarea discuțiilor de la domiciliile lor cu ajutorul microfoanelor ambientale, flancarea cu agentură informativă). Într-adevăr, au fost sacrificați pe „altarul” revoluției populare, dar, totuși, nu au avut soarta vechii gărzi bolșevice, care, aproape în integralitatea ei, a fost lichidată în timpul „Marii terori” staliniste. Cu alte cuvinte, au căzut în dizgrație, trăind ca niște pestiferați/proscriși politic, dar, până la moarte, s-au bucurat de avantajele „burgheziei roșii”: locuințe de protocol, pensii de ilegaliști, case de vacanță, magazine și rețea medico-sanitară specială.
Concluziile tale sînt neobișnuit de prudente pentru un subiect așa de tentant pentru senzațional: spui clar că nu știi numărul exact de spioni, că nu găsești penetrare reală a administrației centrale, că rețelele erau fragile și amatoare. Cum explici atunci paradoxul central al cărții — un spionaj slab, provincial, lipsit de „conștiință politică“, devine fundamentul unui aparat represiv care a durat patru decenii?
Da, am încercat să fiu un pic mai reținut, pentru că, atât înainte de 1989, cât și după, acuzele de „trădare” și „spionaj” în favoarea URSS au curs neîncetat. Practic, în perioada antedecembristă, oricine i opunea lui Ceaușescu, din interiorul aparatului, era catalogat drept „spion” sau „trădător” sovietic. Cu o situație aproape similară ne confruntăm și în prezent, când orice critică adusă UE sau actualului establishment politic este tratată ca fiind subversiune putinistă. Este foarte ușor să etichetezi pe cineva cu aceste „ștampile” infamante, fără a avea nicio dovadă concludentă. Or, eu tocmai asta am încercat să evit în volum: să mă pronunț în afara unor argumente istorice și probe solide. Toată cazuistica analizată s-a făcut pe baza unui material documentar consistent provenit din trei arhive uriașe: Arhivele Naționale Istorice Centrale, Arhiva CNSAS și Arhivele Militare Naționale Române. În ceea ce privește, resursa umană cu care s-a construit piramida opresiunii, ea este fix așa cum ai descris-o tu – prost instruită și fără o pregătire politico-ideologică corespunzătoare – la care aș mai adăuga ceva: foarte brutală și revanșardă. Lucrurile se vor schimba treptat în anii 1960, când ofițerii MFA și MAI vor fi obligați să-și completeze studiile civile și militare și să urmeze diverse cursuri de reciclare și perfecționare.
Eu m-am născut în Basarabia sovietică – exact zona despre care scrii. Și citind cartea ta, mă gîndesc că fundația terorii comuniste românești n-a fost pusă de ideologi de la centru, ci de niște tineri săraci dintr-un sat de lîngă Nistru, uitați repede după ce și-au făcut treaba. Schimbă asta ceva în felul în care ar trebui să privim istoria Basarabiei din secolul XX – și ce rămîne, pînă azi, nespus despre soarta oamenilor ăstora, dincolo de dosarele pe care le-ai citit?
Sigur. Putem spune că acești tineri săraci, proveniți din rândul populației rusofone, au contribuit major la construcția temeliei represiunii politice din România comunistă și răsturnarea vechilor elite burgheze. După 1918, rușii și ucrainenii din Basarabia și Bucovina au devenit minoritari și s-au confruntat cu o administrație românească dură, intransigentă, care le-a stârnit și alimentat sentimentul de răzbunare, de revanșă. În prezent, numele lor nu mai spun mare lucru publicului larg, dar au rămas damnate în cărțile de istorie contemporană și în memoria celor ale căror familii au fost traumatizate de ei.