"Am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, fiind exclus, totodată, și de pe listele cu autori promovați în străinătate, finanțate de Institutul Cultural Român. Numele meu are interdicție de a apărea în revistele culturale."

10 întrebări pentru Radu Aldulescu de la Vasile Ernu

Radu Aldulescu e un scriitor important: unul dintre cei mai importanți romancieri de după anii `90. Un personaj deloc comod: dar oare nu așa ar trebui să fie un scriitor? Nu vrea să placă, nu stă la locul lui.

Eu îl apreciez foarte mult şi am zis să stăm puțin de vorbă. Citiți-i cărțile, nu o să vă pară rău.

Dragă Radu Aldulescu, ai vrut să fii boxer, ai muncit ani buni pe șantiere, la Policolor, la rotativă. Literatura română e scrisă, în mare parte, de oameni care n-au ridicat în viața lor ceva mai greu decât o bibliotecă. Ce știe despre lume o proză scrisă de un corp care a muncit — și ce nu va ști niciodată cealaltă?

Radu Aldulescu: Sună interesant, veridic: corpul care scrie. Mereu am simțit scrisul literaturii ca pe o dimensiune-secreție a trupului muritor. Altminteri, n-au prea ieșit scriitori din săli de box, din fabrici sau șantiere. Aș fi, din acest punct de vedere, o excepție care confirmă regula.

Un critic important, care m-a admirat cândva, Dan C. Mihăilescu, spunea că aș fi avut un mare noroc ducând viața pe care am dus-o, care m-ar fi ajutat să ajung scriitor. Sună extrem de tendențios, în ce mă privește. Scrisul literaturii, ca orice îndeletnicire artistică, este, în primul rând, o chestiune de vocație.

Vocația implică, în mod misterios, iubirea. E un mister, până la urmă, ce știe despre el un corp care a muncit din greu, un mister care s-ar cere decriptat de către cei cu organ pentru literatură, o înzestrare rară în mediul literar actual de la noi. E adevărat că literatura română, după cum spui, e scrisă de oameni care n-au ridicat în viața lor ceva mai greu decât o bibliotecă. Cum este scrisă această literatură, asta ar fi o discuție greu de dus.

Mă încumet să rezum, spunând că literatura română este cea mai slabă dintre literaturile Europei și că în mediul literar actual, autori mediocri și submediocri fac legea. Am spus că scriitorii nu se formează în săli de sport și fabrici, dar trebuie precizat că nu se formează nici în universități sau cenacluri. Când se întâmplă să apară scriitori valoroși veniți din indiferent ce medii, în momentul de față, la noi, aceștia nu sunt recunoscuți, validați, eventual traduși la edituri din străintătate. Am mai spus-o, nu talentul e cea dintâi calitate pentru a intra pe orbita unei cariere literare, din simplul motiv că talentul este greu de recunoscut de instanțele culturale actuale care se orientează, fie după mediul din care provii (fabrică, universitate, clasă politică sau mediu de afaceri), fie după grupul din care faci parte.

Ai debutat la 39 de ani, când colegii tăi de generație aveau deja opere. Întrebarea nu e „de ce târziu" — ci: cum arată literatura română văzută de afară, de la poarta pe care n-o deschide nimeni? Ce-ai înțeles în anii ăia despre cine e lăsat înăuntru și cine nu?

Radu Aldulescu: Cine avea voie să intre, da, în momentul rupturii socio-politice și culturale din decembrie 1989, când aveam două romane scrise, Sonata pentru acordeon și Amantul Colivăresei, care, în primul rând, nu puteau trece de cenzura ideologică a acelor vremuri. Un alt impediment ar fi fost faptul că eu n-am frecventat cenaclurile despre a căror existență am auzit când ele dispăruseră deja: Cenaclul de Luni, Cenaclul Junimea și Universitas. S-ar fi zis că acolo se formau scriitori, iar unii dintre ei au publicat cărți în vremea comunismului. Să mă ierte Dumnezeu, însă, dintre zecile de prozatori care s-au perindat prin respectivele cenacluri aparținând așa-zisei generații literare optzeciste, îi număr pe degete pe cei viabili. Ioan Groșan, în primul rând, Nicolae Stan și cam atât. N-am avut niciun fel de apetență pentru Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Costi Stan, Nicolae Iliescu, Gheorghe Iova și alții, mai puțin vizibili, unii dintre ei cuprinși în culegerea Desant 86, inițiată de criticul politruc Ovidiu Crohmălniceanu, despre care se spunea că și-ar fi spălat din păcatele din timpul realismului socialist, susținându-i pe prozatorii optzeciști.

În anii 80, concomitent cu scrierea celor două romane, publicam cu mare greutate proză în revistele literare ale vremii, unde trebuia să am de-a face cu tot felul de personaje detestabile care au ajuns pe cai mari, după decembrie 89: Ion Cristoiu, Alex Ștefănescu, Arthur Silvestri și alții.

Încă de atunci, am început să înțeleg că, pentru a fi lăsat să intru prin acea poartă virtuală pe care o invoci, este necesar să-ți însușești ceea ce, eufemistic, s-ar putea numi un cod al bunelor maniere pupincuristice. Fără acel cod, n-ai decât să-ți asumi condiția de marginal care-ți este impusă de sistem, indiferent cât de bine scrii.

În acest sens, se cuvine să spun, fără a intra în detalii, că, în urmă cu mai bine de zece ani, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România, fiind exclus, totodată, și de pe listele cu autori promovați în străinătate, finanțate de Institutul Cultural Român. Numele meu are interdicție de a apărea în revistele Uniunii Scriitorilor din România, începând cu România Literară, Luceafărul și Viața românească, precum și în alte reviste din țară care apar sub egida USR. Totodată, de mulți ani nu mai sunt invitat la emisiuni culturale ale televiziunilor care mă suspectează că aș putea spune lucruri care nu se spun, adică lucruri pe care îmi permit să le spun în acest interviu.

Ultimul din interior. Teza mea: ești ultimul mare prozator român care scrie România de jos din interior — nu documentat, nu din empatie de intelectual, ci din biografie. După tine, mahalaua, șantierul, blocul debranșat rămîn fără martor. Accepți poziția asta sau o refuzi?

Radu Aldulescu: Ultimul din interior, da, îmi sună rezonabil genul ăsta de etichetă, cum că aș scrie din biografie. E adevărat că scriu mai ales despre ce am trăit și despre oamenii printre care am trăit. Biografia este, însă, subsumată artei ficțiunii.

Ficțiunea este o artă și un meșteșug, nu la îndemâna oricui și, mai ales, nu la îndemâna majorității autorilor români. Literatura este mai ales proză și, în primul rând, roman – e un aspect care nu se prea știe la noi și nici nu se dorește să se știe, într-o literatură - cea mai slabă din Europa, repet, în care cel mai de succes scriitor este un romancier care n-a scris niciun roman în toată viața lui. Un autor care scrie parcă fără să aibă nimic de spus. Eminescu este actual în privința judecăților de valoare în câmpul nostru literar: e ușor a scrie versuri (dar mai ales proză), când nimic nu ai a spune. Accept, desigur, poziția pe care mi-o atribui, de ultim martor, martor-scriitor, însă, al lumii în care am trăit și trăiesc.

Lumea din romanele tale — rudarii, cârciuma, muncitorii Epocii de aur, periferia anilor '90 — a dispărut fizic. N-a arhivat-o nici istoriografia, nici sociologia, nici presa. Rămîn romanele. Te-ai gîndit vreodată la tine ca la un arhivar? Sau arhivarul e o figură prea cuminte pentru ce faci tu?

Radu Aldulescu: Despre lumea din romanele mele nu se poate spune că a dispărut, ci doar că s-a transformat, atât cât să poată fi recunoscută de un ochi avizat, ca să zic așa. Lumea romanelor rezistă, atât cât romanul în sine rezistă în timp, ca artă. În ce mă privește, ca scriitor încă activ, nu e cazul să mă intereseze cum vor fi receptate romanele mele în posteritate. Posteritatea, însă, îl va trata pe fiecare scriitor, după cum merită. Sună frumos propoziția ta: rămân romanele. Nu m-am gândit, totuși, la mine, ca la un arhivar, ci ca la un romancier apt să spună, după cincizeci de ani de scris: am făcut tot ce am putut, cu ce am avut la îndemână. Îl citez în felul ăsta pe un prozator uriaș, Philip Roth, care îl citează, la rându-i, pe Joe Louis, campion mondial la box la toate categoriile, timp de doisprezece ani.

Genocidul, recitit. În 2012 ai numit tranziția „genocid" — și ai luat premiul pentru cel mai bun roman al anului. În 2026, România arată bine în statistici: creștere, UE, Schengen. Milioanele plecate, industria rasă, oamenii tăi din romane — au fost prețul sau eșecul? Și, sincer: te-ai înșelat undeva?

Radu Aldulescu: Te referi, desigur, la romanul Cronicile genocidului care se petrece în epoca Băsescu și pe care l-am scris și publicat într-o vreme când la noi apăreau și proliferau așa-zișii intelectuali ai securistului dovedit Băsescu. Omul a tăiat din pensii și din salarii, în timp ce era pupat în cur, aplicat, de elite culturale precum Mircea Cărtărescu (s-au băgat bani cu ghiotura în traducerile și promovarea lui, drept care s-a simțit dator să dea de pământ ce genul romanesc, până l-a umplut de sânge și rahat), Gabriel Liiceanu (directorul și patronul celei mai mari edituri din România care, mulți ani, a refuzat să publice literatură română originală, iar când a făcut-o, s-a orientat spre nulități literare precum Radu Paraschivescu, Vlad Zografi și alții asemenea lor), Horia Roman Patapievici, un ideolog de elită care a spus multe lucruri interesante despre Eminscu – cadavrul din debaraua literaturii române! - și despre inima poporului român, în formă de fecală), Nicolae Manolescu (a reușit să pună pe butuci Uniunea Scriitorilor din România, în scopul de a se înveșnici în funcția de președinte al respectivei uniuni, iar după cum a promis, n-a ieșit din Uniune decât cu picioarele înainte), Mircea Mihăieș (secondantul fidel al celor enumerați mai sus, care i-a ajutat să-și facă politicile culturale de toată jalea și jena) și alții și alții și alții.

Ei, bine, toți acești vajnici culturnici bine orientați politic, încă de pe vremea securistului Băsescu, care și el e pe val și învârte politica pe la televiziuni, și în ziua de azi, toți aceștia, așadar, au pus-o de un genocid socio-cultural ale cărui roade se văd cum nu se poate mai bine, în aceste vremuri, și pe care eu începusem să-l constat și să-l descriu în romanul Cronicile genocidului, distins în 2012 cu Premiul Augustin Frățilă pentru romanul anului, în valoare de 10.000 de euro. Pe coperta primei ediții a romanului, am scris ceva ce s-ar putea să-ți placă, Vasile: „comunismul a fost un rău care a ținut în loc un rău mai mare, pe care-l trăim astăzi din plin.” Ăsta a fost prețul, sau eșecul, ca să te citez. Milioane de oameni plecați din țară, depopularea, dezintegrarea și devalizarea României. Nu, nu m-am înșelat. Am avut și am o viziune realistă despre ce se întâmplă în țara asta, pe care am găsit cu cale să o transform în romane.

Pentru cine scrii. Întrebarea incomodă: lumea despre care scrii nu te citește. Muncitorul din Sonata, femeile din Amantul Colivăresei — ei nu cumpără romane. Te citesc exact cei despre care nu scrii. Cum trăiești cu paradoxul ăsta — și pentru cine scrii, de fapt?

Radu Aldulescu: Când mi s-a pus întrebarea asta: pentru cine scriu?, am răspuns, narcisic, întrucâtva, că scriu pentru cititorul și iubitorul de literatură care sunt. Întrebarea ta are, însă, un iz pragmatic, mă chestionează despre cei care-mi cumpără cărțile și n-am decât să constat că cei care ar subscrie la un așa-zis compromis ar fi persoanele din spatele personajelor cărților mele. Altminteri, sună tentant ce-mi spui, și anume că mă citesc cei despre care nu scriu, oameni pasionați de literatură sau chiar specializați în literatură, formând, la o adică, o minoritate afiliată unei piețe de carte de literatură aflată pe cale de dispariție, făcând și ea parte din genocidul de care vorbeam mai devreme.

Nu-i numaidecât un paradox genul acesta de extincție: sunt pe cale de dispariție cititorii și dispar, concomitent, și scriitorii. Literatura, la noi, moare, de ce, pentru că asta s-a dorit, am putea spune. Nu mai există timp, disponibilitate și bani pentru cărți. Literatura, azi, mai mult ca oricând, a devenit în România un domeniu marginal.

Statutul. Ai fost scriitorul premiat de Academie care a trăit la limita subzistenței — s-a scris despre asta în presă. Nu te întreb cum a fost, te întreb ce înseamnă: ce spune despre o cultură faptul că își lasă prozatorii canonici să trăiască din ajutor social, în timp ce își plînge de milă că „nu se mai citește"?

Radu Aldulescu: Statutul, da, statutul scriitorului canonic e de toată jalea în România. Asta vine de se leagă cu ce spuneam mai sus despre piața de carte. Îmi pui o întrebare pe care n-am prea apucat să mi-o pun eu însumi, dat fiind că am răspunsul foarte la îndemână. Ce spune despre o cultură faptul că își lasă prozatorii canonici să trăiască din ajutor social, în timp ce aceeași cultură își plânge de milă că nu se mai citește?

Asta este, cultura despre care vorbim a intrat pe mâna unora care își apără privilegiile și imaginea de personalități publice, distrugând ce a mai rămas de distrus în țara asta, literatura și scriitorul, bunăoară, mai ales scriitorul valoros. Să-ți spun niște chestii relevante în acest sens, pe care poate că nu le știi. Nicolae Manolescu, pe care s-a întâmplat să-l cunosc bine, după ce a venit în funcția de președinte al USR, ura, pur și simplu, scriitorii valoroși, inclusiv pe Preda. I se părea, în permanență, că unii din scriitori îi primejduiesc poziția în fruntea Uniunii și, de aceea, a făcut și acel gest fără precedent, de a exclude în jur de douăzeci de scriitori din Uniune, silindu-i, totodată, pe alții, să-și dea demisia. Bineînțeles că n-a putut face acest lucru de unul singur, ci cu ajutorul celor din staff-ul său, care conduc în momentul de față Uniunea, instrumentând niște politici literare de toată jalea, fără precedent, iarăși, în toată istoria Uniunii.

Memoria și vertijul. Ultimul roman se cheamă Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea. De la epica densă, plină, a începuturilor — la goluri de memorie. Ce s-a întîmplat între timp: a obosit memoria ta sau a țării? Și unde e „acolo" — țara aia mai există undeva în afara cărților tale?

Radu Aldulescu: Cel mai recent roman al meu are ca personaj principal un colonel de securitate care a lucrat într-un departament de elită al fostei securități. Acest departament de elită se ocupa cu suprimarea fizică a unor persoae care puneau în pericol regimul și imaginea președintelui și primea ordine direct de la Ceaușescu, pe filiere oculte. Nu mică mi-a fost mirarea când am fost întrebat de unele persoane din mediul cultural dacă a existat, într-adevăr, un astfel de departament. M-ar interesa părerea ta, Vasile Ernu. A existat, sau n-a existat, un astfel de departament? În sfârșit, personajul meu care are pe conștiință mai multe crime săvârșite de unul singur, sau în colaborare cu alții, recurge la aceste vertijuri si goluri de memorie, datorate bolilor, sau vârstei, pentru a se dedubla și a ajunge la concluzia că nu el a făcut acele crime, ci altul, care, întâmplător, are același nume cu el. Metafora vertijurilor și golurilor de memorie se extinde asupra unor personaje din carte care au trăit în comunism și rețin din acele vremuri doar ce le pică bine, fără a fi, neapărat, nostalgici.

Apar, de-a lungul narațiunii, și figuri episodice ale unor personalități politice și culturale precum Iliescu, Băsescu, Emil Constantinescu, Octavian Paler sau Ion Mihai Pacepa. Acolo este țara mea este refrenul unui binecunoscut cântec folk al lui Tudor Gheorghe, pe care personajul principal îl fredonează, spre sfârșitul romanului, cu puțin înainte de a se săvârși, descoperindu-și unele filiații cu menestrelul. Țara colonelului de securitate Virgil Lepară care-i, până la urmă, țara noastră, atât cât a rămas din ea, conține, pe lângă vertijurile și golurile de memorie inevitabile, multe zvonuri și bârfe prin care nu se poate răzbate spre un adevăr palpabil.

Spuneai despre ultimul roman că începe cu nebunia Epocii de aur și se termină cu nebunia pandemiei. Cincizeci de ani de nebunii românești, cap-coadă. Care nebunie a fost mai distructivă pentru oamenii mărunți — și care e nebunia de acum, cea pe care încă n-o vedem fiindcă sîntem în ea?

Radu Aldulescu: Am trecut prin nebunia Epocii de aur (aveam 35 de ani, când a căzut comunismul), tot așa cum am trecut prin nebunia pandemiei. Aceste nebunii, cum foarte bine le numești, au fost puse la cale și instrumentate cu mână forte de clasa politică, susținută și ajutată de mass-media și „elite culturale” de atunci și de acum. A avut de suferit, mai ales, așa-zisa pulime, aflată, în momentul de față, într-un apogeu al suferinței, despre care am scris și scriu în romanele mele, dar, din motive și vicisitudini descrise, parțial, mai înainte, prea puțini iau aminte la literatura mea. Nebunia de acum, spui, se amplifică, pe zi ce trece. Vai de biet român, săracul, îndărăt cum dă ca racul. Și acum, și pe vremea lui Eminescu, românul se află la mâna unor ticăloși, acum de același neam.

Închiderea — memoria. Când se duce generația ta, se duce ultima memorie vie a lumii ăleia: fabrica, mahalaua, foamea, rîsul de la coadă. Cine mai ține minte după voi? Și — întrebare de boxer — ce meci simți că mai ai de dat?

Radu Aldulescu: Vreau să cred că memoria vie a generației mele se perpetuează în memoria generațiilor viitoare, spre a le revigora spiritual, eventual. Literatura, arta ficțiunii,arta, în general, au un rol decisiv în acest proces. Dintr-un roman precum Război și pace, putem afla mai mult despre epoca în care se petrece, decât din orice fel de document. Literatura, romanul, practică o introspecție piezișă în realitate, înclinând spre expresivitate, și poate spune mai mult despre trecut decât alte genuri de relatări. Numele trandafirului al lui Umberto Eco spune o poveste ale cărei personaje și întâmplări sunt dispărute în praful și pulberea și ruinele timpului, povestea, acoperită de metafora unei flori din care a rămas doar numele, iar numele acela este mai important și mai relevant, decât floarea însăși. Cine mai ține minte, da, rămâne numele. Rămâne romanul care e mai relevant decât lumea pe care a descris-o.

Îmi place felul cum metaforizezi: ce meci simt că mai am de dat. Păi, la sfârșitul anului acesta sau la începutul anului viitor, dacă Dumnezeu mă va ține sănătos și în stare de funcționare, voi definitiva un roman cu un titlu care cred că-ți va plăcea: Așteptându-i pe ruși.