Iubesc enorm profesia asta. Când sunt întrebată dacă mai sunt acolo, trebuie să le răspund: „Sigur că sunt. Unde altundeva aș putea fi?!”

Seria - Anatomia sistemului de educație din România: 10 întrebări

Invitata săptămânii Alina Karina Nițu

Alina Karina Nițu nu e genul care îți sare în ochi. Nu e pe la televizoare, nu scrie manifeste, nu face zgomot. Ea predă română la o școală din Rahova — „Mircea Sântimbreanu" — din 1997 încoace. Adică de o viață. Are în spate Literele Bucureștiului și un doctorat în filologie, dar astea sunt doar hârtiile. Ce contează e altceva.

Ce face ea, de fapt? Face ce n-ar trebui să fie extraordinar, dar a ajuns să fie: le vorbește copiilor despre valori. Nu din manual. Nu din programă. Îi aduce în fața lor pe oamenii care întruchipează aceste valori — în carne și oase, în sala de clasă, în curtea școlii, în viața reală. Respect, curaj, altruism, patriotism, talent — nu ca noțiuni de bifat, ci ca oameni vii, cu povești adevărate.

Îi numește „copiii ei". Și asta nu e o figură de stil. Într-o lume în care școala a ajuns adesea o fabrică de note și de anxietăți, Alina Karina Nițu face ceva subversiv: îi pune pe elevi față în față cu întrebarea după ce valori vrei să trăiești? Și nu le dă răspunsul. Le aduce oamenii care au trăit deja unul.

Dragă Alina Karina Nițu cum și de ce ai ales să devii profesor și ce  înseamnă să fii profesor în România în anul 2026? Care a fost prețul plătit?

Să devin profesoară a fost, cumva, predestinare. Mama a fost profesoară și directoare a școlii din satul meu, am crescut printre dascăli, casa în care am copilărit se află la doi pași de școală. Cât privește condiția profesorului în România de astăzi, sigur că ea a suferit o depreciere în timp, dar când spun timp, mă refer la perioada scursă de la instalarea regimului comunist încoace. Dacă înainte de 1945 dascălul era o instituție în sine, statutul lui a început să se degradeze treptat după război și continuă până astăzi. Îmi amintesc de clișeul lemnos „muncitori, țărani și intelectuali” care îl arunca pe profesor, alături de medic, de filozof, de artist etc., într-o zonă gri, de tolerat de „oamenii muncii de la orașe și sate.”

 Alegerea asta m-a costat mult în plan personal. A venit cu insatisfacții materiale, morale, familiale, cu probleme de sănătate, dar m-a și făcut mai puternică, mai „împământată”, m-a smuls din autosuficiența și din reveria siropoasă tipice filologilor cu niscaiva înclinații literare. Îi știu pe unii, îi știm amândoi, altminteri scriitori consacrați, rămași în acea paradigmă.

 Când a fost ultima oară când sistemul te-a ajutat — nu te-a împiedicat? Și când și cu ce te-a împiedicat? De fapt care sunt trei lucruri bune și trei lucru nocive din sistemul de educație actual? 

Sistemul nu m-a ajutat niciodată, dimpotrivă, mi-a bătut și continuă să-mi bată cuie în talpă. Am scris mult despre asta. Despre sistemul educațional românesc, veșnica struțocămilă, clădit pe fundament sovietic și cârpit europenește, ca un bordei pe care îl plachezi cu rigips și îl tot încarci și pavoazezi fără să-i expertizezi structura de rezistență.

Și asta se întâmplă și în sistemul medical și în administrație, peste tot și apoi ne minunăm că se prăbușesc pereții.

M-au împiedicat și mă împiedică formele fără fond, birocrația, lipsa de viziune, de coerență, de consistență, păstrarea și aducerea în sistem a unor neaveniți, perpetuarea lui „hai să ne facem că facem”, a lui „lasă că merge și-așa” și nu m-aș opri preț de încă vreo trei pagini.

Și totuși, aș găsi ceva merite și sistemului, dintre care, cel mai important este că îmi oferă infrastructura, fie ea și deficitară. Apoi îmi aduce la școală copiii, și ar mai fi, încă, libertatea de exprimare, anumite unități de învățare, elaborate inteligent și inspirat și istețele table interactive pe care școala noastră le-a primit de abia anul acesta, dar sunt o binecuvântare.Uite c-am găsit mai mult de trei lucruri bune!

Cât privește lucrurile nocive, sunt mult mai multe, dar mă voi limita la trei: imixtiunea peste măsură a părinților în școală, generată de nevoile acesteia și transformată în dictatură, creșterea exponențială a sarcinilor și firește, salarizarea precară.

 Spune-mi te rog cine e elevul din clasa ta azi — și cine era acum 10–15 ani? Cât de tare s-au schimbat, ce anume i-a schimbat și cât de pregătiți suntem ca sistem, ca profesori de aceste schimbări?

 Elevii mei de astăzi sunt, în general, copiii elevilor de ieri. Și sunt copiii unor oameni care s-au născut și au crescut în confuzie, într-o goană după bani, cei mai mulți, în dispreț față de esență, arzând etape, eludând reguli, bifând tot soiul de promoții, campanii, credite, studii făcute pe sponci, prin spelunci cu pretenții academice.

Școala românească a trecut după cele aproape cinci decenii de claustrare, de conservatorism, de predictibilitate, dar și de anume temeinicie, la trei decenii tulburi, de haos și de prevalență a imposturii.

Am scris cândva un articol despre necesitatea unei resetări intelectuale, printr-o lege a lustrației academice. Utopic, nu?! Poate că da, dar tocmai asta ne-a adus aici și continuă să amenințe perenitatea acestui popor, privându-i pe copiii care vin de șansa de a avea o educație sănătoasă.

Pentru ultima parte a întrebării, sistemul nu e pregătit, dar nici n-a fost vreodată, iar profesorii, e clar, vor supraviețui, dacă se vor adapta. Dar pregătiți, nu suntem. Ne rămâne doar să acceptăm asta, că și aici avem o mare problemă, și să găsim soluții. Noi, nu sistemul. El nici acum nu se ține în picioare sau mai bine spus, pe picioare, decât datorită unor oameni care mai știu carte, au principii, conștiință, onoare, onestitate, demnitate și generozitate. Când scârțâie, nu e din cauza lor.

Când oamenii ăștia vor dispărea la pensie sau biologic, ce va fi? Și asta se va întâmpla în cel mult zece ani. Elevii de acum 10-15 ani erau mai coștiincioși, dar la fel de pragmatici și de interesați de note, atenți însă și la performanță.

Firește, nu se instaurase încă dictatura internetului și a gadgeturilor. Copiii de astăzi sunt învățați să negocieze totul. Note, teste, teme, sancțiuni. Cer socoteală pentru ele, justificări, sunt educați tranzacțional, sunt convinși că au doar drepturi, nicio obligație. Sunt extrem de abili în a se descurca, în a obține beneficii cu minimum de efort și în a nu-și asuma nimic. Și lipsesc de la școală extrem de mult, pentru orice fleac. Asta mă împiedică să am coerență în ceea ce am de făcut. Dar nici aici nu discutăm decât generalizând. Există copii care n-au nicio absență, care își fac temele și învață constant și consistent, care știu să-și arate gratitudinea, care nu fac meditații și care participă cu entuziasm la toate activitățile.

 Ce nu știu părinții despre copiii lor la școală, despre școală și sistemul de educație? Care mai este relația dintre părinți și profesori, școală, copii? Unde apar conflictele?

Și aici, lucrurile trebuie nuanțate. Încă mai sunt părinți responsabili, care respectă Școala, care apreciază munca celor de la catedră, care acceptă faptul că și copiii lor pot greși, pot fi sancționați dacă greșesc, oameni cărora le pasă de ceea ce se întâmplă la școală, dar și dincolo de ea, vin la ședințe, la consultații, caută soluții, dacă e cazul, cer sfaturi, îți acordă sprijinul pentru inițiative care ies din normă, din obligația de catedră, din banalitate. Și îți mulțumesc. Și sunt majoritari, Dar, ca peste tot, obraznicii, misecuveniștii, ajunșii, fac gălăgie și îi acoperă pe ceilalți. Și de aceea par mai mulți.

La fel se întâmplă și printre cadrele didactice. Asta creează falsa impresie că cei mai mulți nu sunt ce sau cum trebuie. Din păcate, aici trebuie să remarc diferența față de ce-a fost înainte. Nu sunt mai mulți nechemați în învățământ decât ceilalți, dar sunt totuși, nepermis de mulți, or în educație, în sănătate, în justiție, nu te poți juca atunci când îți formezi oamenii. E pe viață și pe moarte.

Conflictele apar pretutindeni, între copii, între părinți, între profesori, între unii și alții, la școală și dincolo de ea. Unele se iscă din motive întemeiate, cele mai multe însă izbucnesc din motive închipuite sau facile. Și se sting greu, cu foarte multe demersuri, hârțogăraie, consultații, comisii, sancțiuni greu de acceptat și negociate îndelung. Pentru că școala a devenit cumva contractualistă, mai mult ca oricând. Și încălcarea prevederilor contractuale e decontată doar de unii dintre parteneri, fie ei profesori, elevi sau părinți. Altă hibă a sistemului!

Ce nu se poate preda din programă — și de ce? Cât de actualizată și adaptată este aceasta programă școlară condițiilor actuale și schimbărilor din jur?

Mai sunt multe de scos de prin programe, deși anual se mai schimbă ceva pe ici-colo. Încă sunt noțiuni absolut tâmpitoare – de exemplu noțiuni de gramatică precum „posibilitățile combinatorii”, „centru”, „adjunct”, aiureli inutile și cronofage. Apoi programele pentru examene, conceperea itemilor, tot balastul ăsta care nu probează nicicum ce știe și ce poate cu adevărat un copil. Pe de altă parte, sunt multe texte interesante, ofertante, cu abordări asemenea, exceptând mici concesii făcute de autorii manualelor, unor scriitori contemporani. Eu i-aș fi inclus pe alții. Dar nu mă împiedică nimeni să-i studiez pe cei pe care îi găsesc potriviți. Iacătă alt lucru bun de luat în seamă!

Există un elev pe care „l-ai pierdut” — și ai știut în acel moment că sistemul l-a pierdut? De ce se pierd atât de mulți copii în actualul sistem? De fapt care sunt cauzele acestui „analfabetism funcțional” care face ravagii?

Nu cred că sunt copii pe care i-am „pierdut” irevocabil. Cu excepția celor pe care chiar i-am pierdut noi toți prin trecerea într-o altă lume și aici e una dintre durerile mele. Să fi fost la înmormântările elevilor mei, care au rămas pentru totdeauna copii, în sufletul și în mintea mea.

Pe ceilalți, i-am pierdut și i-am recuperat și chiar dacă nu și-au urmat vocația sau nu și-au descoperit-o, eu sunt mândră de ei, pentru c-au devenit niște oameni tare frumoși. Pe mine m-a călăuzit pe drumul ăsta gândul că-i pot ajuta să devină, să aibă cultură, conștiință, altruism, onoare, demnitate, valori atât de terfelite în lumea asta.

Unde-ar fi țara asta dacă Școala ar fi fost ce trebuie? Și uite, o poveste care nu-i poveste, care poate fi văzută și ca o pildă. E despre un copil foarte inteligent, dintr-o familie multirasială și multiconfesională, fără prea multă școală și fără prea mare aplecare parentală. Copilul lipsea destul de mult de la școală, iar când venea nu crea nicio problemă, dar nici nu se omora cu învățatul. Comunica prea puțin, cu prea puțini profesori. La fel cu ceilalți copii, dar era respectat de ei. De profesori, nu prea, așa că i s-a scăzut nota la purtare pentru absențe. A trecut clasa, a trecut cumva de  pârdalnicul și irelevantul examen de Evaluare Națională și și-a dorit să meargă în prima tabără din viața lui pe care a ținut s-o plătească cu bani făcuți de el, pentru că acest copil câștiga foarte mulți bani făcând tranzacții cu monede virtuale – nu mă întreba cum, că eu nu fac?! – ca să-și întrețină mama și fratele cu care se mai ducea și pe la spitale, pentru că mama avea cancer, iar fratele era investigat pentru aceeași boală. Tatăl, un om vrednic și demn, muncea din greu în altă țară, dar nu câștiga suficient. Iată de ce băiatul nu reușea să ajungă mereu sau la timp la școală. În tabără s-a purtat impecabil. A mâncat tot, a participat la toate activitățile cu entuziasm, și-a ajutat colegii la orice, de la bagaje și curățenie prin camere, până la probe la diverse competiții. N-a cârtit, n-a distrus, n-a fentat nimic. Ce-a făcut sistemul pentru copilul ăsta? Probabil veți spune că i-a dat șansa de a merge la școală gratuit. Ca tuturor celorlalți. A! Și i-a scăzut nota la purtare pentru absențe. Și totuși, băiatul ăsta a fost și rămâne un succes al Școlii românești, pentru c-a avut niște valori de-acasă și a fost văzut de niște oameni ai școlii, nu de sistem. Cam așa nu se pierd copiii mei, ai noștri. Și cât pot, stau cu ochii pe ei, chiar dacă-s trecuți de patruzeci de ani. Țin legătura cu ei, ne mai vedem, iar ei știu mereu că sunt acolo. Când mă sună sau îmi scriu după ceva timp, mă întreabă: „Doamna, tot acolo sunteți?”

  Cine câștigă din starea actuală a educației — și cine iese basma curată? Există actori — instituții, grupuri, oameni — care au interes ca lucrurile să rămână cum sunt? De ce crezi că reformele anunțate de 30 de ani nu s-au produs cu adevărat? Cui i-ar fi frică de un sistem de educație care produce cu adevărat gândire critică?

 De câștigat, câștigă foarte mulți, de mult timp. Pierd întotdeauna oamenii onești și deștepți. Basma curată ies cei care se fac a nu vedea ce e în neregulă. Fără a mă lăsa sedusă de isterice  teorii ale conspirației, firește că există oameni care au interes ca lucrurile să rămână așa cum le-au creat sau au fost create anume pentru ei. Au nevoie ca ei și copiii lor să-și poată cumpăra diplome, au nevoie să-i fidelizeze pe oamenii dispuși la compromis, au nevoie să folosească Statul ca unic partener de afaceri, etern perdant, au nevoie ca oamenii să fie cât mai ușor de îmbrobodit. Nu e limpede din ce s-a întâmplat și se întâmplă în ultima perioadă nu doar la noi, ci peste tot în lume?

Pe aceeași temă recomandăm: ”Dar recunosc că e greu să trăiesc, în ultimii ani, cu cele două sentimente amestecate: silă de ce vine dinspre sistem, bucurie – dinspre copii.” Despre educație de la cea mai iubită profesoară de română din Iași

 Ce înțelege un elev de-al tău despre lumea în care trăiește — și ce nu înțelege deloc? Ai discutat vreodată în clasă despre un eveniment din actualitate — cum a reacționat clasa? Există un subiect din lumea reală pe care elevii tăi îl înțeleg surprinzător de bine — sau de prost?

Surprinzător, elevii mei, cei mai mulți dintre ei, înțeleg mult mai multe din această lume decât cred cei mai mulți dintre noi sau înțelegeam noi la vârsta lor. Și aici sunt nuanțe. Mi s-au perindat prin carieră câteva generații de copii ariviști, altele de aroganți, altele de materialiști, altele de sterili emoționali. Ăștia m-au speriat cel mai tare pentru că mi se părea atunci că viciază fibra umană. Cei de acum sunt empatici, calzi, superficiali, dar curioși, sinceri și plini de bucurie. Nu cred în generalizări, ci mai degrabă în excepții care confirmă regula. Discut frecvent subiecte de actualitate de la noi sau de-aiurea și întotdeauna sunt încântată de reacțiile și de opiniile lor. Și marea provocare e să-i ajut să înțeleagă ce se și li se întâmplă.

Dacă ai fi consilierul unui ministru al educației mâine-dimineață — și ai propune nu o reformă grandioasă, ci trei lucruri care ar trebui discutate și schimbate urgent: care ar fi?

 Ha-ha-ha! De ce nu ministru!? Fie! Cele trei lucruri ar fi:

-         Școala se face numai dimineața, pentru toate ciclurile de învățământ.

-         Fabricile de diplome trebuie desființate cu anularea drepturilor conferite de acestea. ( Să vezi cine ar mai rămâne prin toate posturile decizionale?!)

-         Cadrele didactice trebuie alese din rândul celor mai performanți absolvenți de studii superioare, având în vedere că în învățământ sunt cele mai mari remunerații. ( Asta după ce un prieten, consilier al ministrului de Finanțe, îi va face șefului lui această recomandare!)

De ce rămâi? De ce ai rămas?

Iubesc enorm profesia asta. Îi iubesc pe copii și cred că nimic nu se compară cu bucuria de a-i vedea cum cresc frumos, cum se formează sub ochii tăi. Și copiii simt iubirea, grija, păsarea ta și te răsplătesc la fel. Se întorc mereu la tine cu dragoste și cu bucurie. Rămân pentru că mai am încă multe de dat și de făcut, de dragul copiilor de acum și al celor care vin. Am rămas pentru că am simțit că cineva trebuia să o facă. Iar eu m-am priceput la asta și cred că oamenii trebuie să facă lucrurile la care se pricep. Și mai e ceva, deloc de lepădat. Când sunt întrebată dacă mai sunt acolo, trebuie să le răspund: „Sigur că sunt. Unde altundeva aș putea fi?!”

Pe aceeași temă recomandăm: ”Dar recunosc că e greu să trăiesc, în ultimii ani, cu cele două sentimente amestecate: silă de ce vine dinspre sistem, bucurie – dinspre copii.” Despre educație de la cea mai iubită profesoară de română din Iași