Orașul Nou, Anina: arheologia unui eșec sau imaginea abandonului. Cum se construiește un oraș pentru o idee care nu funcționează. Reportaj: video & foto

Rama: întoarcerea

Acum doi ani am ajuns în Orașul Nou din pură întâmplare. Stăteam de o vreme la Reșița și un suflet bun (mulțumesc Claudiu Dolot) s-a oferit să mă ducă spre Dunăre, pe fosta „zonă de contrabandă" cu sârbii, devenită mitologică: Coronini, Liborajdea, Liubcova, Berzasca. Zona unde, pe vremea embargoului iugoslav, se făceau bani cu sacii și țigara se aprindea, zice mitul, de la o bancnotă de 20 de mărci. Acum pare moartă: nici mașini nu prea trec. La întoarcere, pe drumul de o frumusețe rară dinspre Oravița spre Anina, amicul m-a întrebat dacă știu Orașul Nou. Credeam că e un cartier. „O să vezi", mi-a zis.

Am văzut. Prin ceața deasă de după ploaie, într-una din cele mai frumoase zone ale României — suntem în plin Parc Național Semenic–Cheile Carașului — se ridicau blocuri părăsite. Ceva din Mad Max: se vede că a existat un proiect urbanistic, că cineva a gândit asta, că trebuia să fie ceva excepțional — și vezi realitatea. Blocuri fără geamuri, blocuri cu două scări moarte și una vie. Mașini parcate lîngă ruine, iar în garaje — lemne de foc. Și printre toate astea, oameni. M-am întrebat atunci, într-o țară membră UE, cu salt economic aparent mare, cu ambiții de tot felul: cum e posibil așa ceva? Și nu am fost în război.

Am scris atunci un text furios despre Orașul Nou — și numele, cum sună prin contrast — despre stigmatul unei Românii care se dezvoltă profund inegal. Dar întrebarea a rămas deschisă. Între timp Reșița mi-a devenit casă, iar Orașul Nou nu mai e o oprire de drum: e la o oră distanță. Așa că m-am întors. Nu ca turist șocat, ci ca vecin care sapă. Iar ca să înțelegi Orașul Nou, trebuie să sapi. La propriu: locul e o săpătură arheologică perfectă. Sus e ruina de azi. Sub ea, dezmembrarea anilor '90. Mai jos, agonia anilor '80. Apoi utopia șantierului. Iar la fund de tot, decizia. Coborâm strat cu strat.

Suprafața: orașul de nevândut

Orașul Nou avea aproximativ o sută de blocuri. Azi mai sânt locuite în jur de douăzeci — cifra trebuie luată cu precauție, nimeni nu o mai numără oficial. Apartamentele mai au canalizare și apă rece. Căldura vine de la lemne. Orașul construit pentru cea mai modernă centrală electrică a României se încălzește cu focul, ca acum o mie de ani. Asta nu e metaforă. E instalația de bază.

Iar aici intervine detaliul care spune tot despre prezent: treisprezece blocuri din Orașul Nou au fost cumpărate acum vreo cincisprezece ani de un investitor privat. Le vinde cu 49.000 de euro bucata. Un bloc întreg la prețul unei garsoniere de Cluj. Nu le cumpără nimeni. Statul comunist a construit orașul pentru o economie care nu a existat; piața capitalistă confirmă, treizeci și cinci de ani mai târziu, același verdict: locul acesta nu are rațiune economică. Două sisteme opuse, aceeași sentință.

Am revenit să mai văd locul: cu artistul Dani Brici şi omul care ne-a adus, Marius Bădescu - mulțumiri.

Dezmembrarea: 1990–2004

Cum moare un oraș? Nu dintr-odată. Se demontează: încet şi sigur.

Plecările au fost stratificate, aproape didactic. În 1990 au plecat nemții — spre Austria și Germania, pe filiera veche a Banatului. În 1992–93, la ultimele valuri de disponibilizări, au plecat moldovenii — cei aduși cu zece ani înainte să construiască viitorul. Se spune că unii au luat cu ei țevile și chiuvetele din blocuri. Ferestrele le-au pus pe foc cei rămași. Cine avea unde să se întoarcă s-a întors. Cine nu — a rămas să locuiască în carcasă.

Căci asta a devenit marele proiect: o carcasă. Din termocentrală s-au recuperat, se estimează, vreo 130.000 de tone de fier vechi. În 2004, ce mai rămăsese a fost vândut unei firme grecești, care a terminat treaba: totul la fier vechi. Un miliard de dolari, cântărit la kilogram.

Statul a fost absent de două ori. O dată ca planificator care a decis fără calcul. A doua oară ca lichidator care a închis fără plan. Între cele două absențe — oamenii.

Agonia: 8.407 ore

Termocentrala de la Crivina — la nouă kilometri de Orașul Nou, să nu le confundăm: acolo centrala și colonia de barăci, aici blocurile — a fost pornită în 1984. A fost oprită definitiv în 1988. În patru ani a funcționat 8.407 ore. Adică, în total, mai puțin de un an dintr-o viață proiectată pe decenii. Restul timpului a stat. Se defecta, se repara, se defecta.

Problema era simplă și fusese cunoscută de la început: șisturile bituminoase nu ard. Puterea lor calorică e de 800–1.200 kcal/kg. Ca să înțelegem: e abia peste cea a pământului negru de Bărăgan. Ceaușescu a construit o centrală de 990 MW — cât Porțile de Fier I — ca să ardă ceva doar puțin mai caloric decât pământul.

A urmat cascada improvizațiilor, fiecare mai eroică și mai absurdă decât precedenta. Șisturile nu ard singure? Aducem păcură. Păcura îngheață în conducte iarna? Aducem gaz. S-a tras o conductă de gaz de 45 de kilometri prin munte, în trei luni, montată pe alocuri cu elicopterul. Când centrala totuși pornea, casele și pădurile din jur se acopereau de cenușă de șist. Iar roca dură rodea morile și ventilatoarele ca la polizor.

Sfârșitul a fost tragic. În 1988, rotorul generatorului s-a defectat și a fost trimis la București, la reparat. Nu s-a mai întors: guvernul a decis că e mai necesar la Turceni. Revoluția a prins colosul de la Anina cu inima scoasă. Legenda — pe care o dau ca legendă, căci documentul nu l-am văzut — spune că în 1991, pe memoriul prin care direcția cerea repornirea, premierul Petre Roman ar fi scris: „mortul nu se mai întoarce de la groapă."

Utopia: șantierul fericit

Și aici textul trebuie să încetinească, pentru că aici e stratul pe care presa îl sare mereu. Pentru cei care au trăit-o, povestea nu a fost de la început un eșec. A fost o tinerețe.

Din 1976 până la mijlocul anilor '80, la Anina au venit mii de oameni din toată țara — din Moldova, din Oltenia, din Maramureș. Șantierul a crescut spre 8.000 de muncitori: cam cît toată populația Aninei de azi. Salariile erau uriașe pentru epocă — sursele vorbesc de 10–13.000 de lei pe lună, de câteva ori salariul unui medic din Timișoara. Tineri căsătoriți primeau apartament nou, în munte, în aer curat. Orașul Nou avea cinematograf. Veneau artiștii vremii în turneu. Se făceau nunți, se nășteau copii.

Aici e capcana în care nu trebuie să cădem: să le spunem acestor oameni că au trăit o minciună. Nu au trăit o minciună. Au trăit o viață — în interiorul unei erori care nu le aparținea. Când un om de acolo îți spune azi că „era bine", nu face apologia lui Ceaușescu. Își apără biografia. Între narațiunea națională — „cel mai mare eșec al Epocii de Aur" — și narațiunea locală — „aici am fost tineri" — nu trebuie să alegem. Trebuie să le ținem pe amândouă în mână. Asta e toată arta de a înțelege Estul.

Decizia: 1970–1976

Și acum, fundul săpăturii. Cine a decis? Cum arată momentul zero al unui dezastru de un miliard de dolari?

Traseul e geopolitic și aproape comic. În 1970, soții Ceaușescu vizitează SUA, la invitația lui Nixon, și află că americanii studiază producerea de energie din șisturi bituminoase. Doi ani mai târziu, în China, află că chinezii au zăcăminte uriașe, dar nu au tehnologia. Logica de la vîrf: au americanii, vor chinezii — deci facem noi. Ideea prinde contur la ICECHIM, institutul condus de Elena Ceaușescu: România nu doar că va produce energie din piatră, ci va vinde tehnologia în Orient. Nu era doar vis de independență energetică. Era vis de export de tehnologie. Hybris la pătrat.

Vine șocul petrolier din '73, care transformă visul în urgență. Iar în 1976, Decretul de stat nr. 44 pornește exploatarea șisturilor de la Anina. Actul există, e citabil, stă în arhivă. Dezastrul are număr de înregistrare.

Dar adevărata lovitură a acestei istorii e alta, și e locală. Șisturile de la Anina mai fuseseră exploatate o dată. De austrieci, în secolul XIX. Care le-au abandonat prin anii 1880, când a apărut o resursă mai bună: petrolul. Cu alte cuvinte: eșecul proiectului era deja documentat, în același oraș, cu un secol înainte. Imperiul Habsburgic făcuse experimentul, trăsese concluzia și o arhivase. Anina e orașul în care aceeași greșeală s-a făcut de două ori — doar că prima dată s-a oprit la timp, iar a doua oară s-a construit un oraș pe ea.

Și mai e ceva, poate cel mai grav. Specialiștii știau. Mărturiile inginerilor din epocă spun același lucru: din testele de laborator reieșea că șisturile nu au putere calorică suficientă. Nimeni nu a contestat nimic. S-au făcut studii de fezabilitate în grabă, iar când proiectanții au văzut că lucrurile scârțâie, nu a avut nimeni curajul să spună că va fi dezastru. Aici e cheia întregii povești: nu o idee proastă a ucis Anina. Idei proaste au toate regimurile. Anina a fost ucisă de un sistem care nu avea niciun mecanism prin care cineva să poată spune „nu".

Ieșirea din groapă

Am coborât până la fund. Ce se vede de acolo, privind în sus?

Se vede că nu a plătit nimeni. Niciun proces, nicio anchetă, nicio asumare. Dimpotrivă: în 2004, inginerului-șef de proiect al termocentralei i s-a conferit ordin de cavaler, pentru merite deosebite în domeniul energetic. Statul român a decorat proiectantul celui mai mare eșec industrial din istoria sa. Cei care au plătit sînt cei care nu au decis nimic: cei 8.000 deveniți șomeri, județul care a pierdut 17% din populație într-un deceniu, oamenii care iarna încălzesc cu flacăra țevile în care îngheață apa.

Și se mai vede ceva: că mecanismul care a ucis Anina nu a murit cu regimul. Forma s-a schimbat, structura nu. Și azi deciziile mari se iau departe de locurile care le suportă; și azi expertiza tace când puterea vrea altceva; și azi nimeni nu răspunde. Orașul Nou nu e o ruină comunistă. E o oglindă a României: a unei românii abandonate şi nereprezentate.

Am venit aici cu o întrebare pregătită pentru oamenii din scările locuite: de ce ați rămas? Am înțeles repede că e o întrebare greșită. Întrebarea corectă e: de ce nu pot pleca? Dacă un bloc întreg nu se vinde cu 49.000 de euro, apartamentul tău nu valorează nimic. Nu e capital, e capcană. Nu poți vinde ca să pleci, nu ai din ce lua altceva în altă parte, iar munca ta de o viață s-a evaporat odată cu locul. Oamenii din Orașul Nou nu rămân. Sânt prinși în capcană.

Și aici e concluzia întregii mele aventuri aici. Am construit un stat care știe să decidă, dar nu știe să răspundă și nu știe să ofere soluții. Un stat care nu-și eliberează cetățenii — și-i capturează. Prin abandon. Cetățeanul abandonat nu e un cetățean liber: e un om legat de un loc căruia statul i-a retras orice viitor, fără să-i dea vreo ieșire. Asta e forma noastră de captivitate, mai subtilă decât cea veche: nu te oprește nimeni la graniță, te oprește apartamentul care nu valorează nimic, școala care nu mai există, spitalul de la o sută de kilometri.

Acum doi ani scriam, furios, că de aici ar trebui să înceapă campaniile electorale: i-aș fi adus pe toți, de la toate partidele, cu trenul de noapte, de clasa a doua, să pornească de la nevoile celor pe care nu vrea să-i reprezinte nimeni. Nu m-am înșelat, dar am fost prea modest. Alegerile trec, capcana rămâne. De aici nu trebuie să înceapă o campanie. De aici trebuie să înceapă un nou contract social: unul în care statul care decide e și statul care răspunde, iar cetățeanul abandonat redevine cetățean. O nouă Românie ori începe din locuri ca Orașul Nou, ori nu începe deloc. Invers e prea ușor.

Text lucrat sub consilierea şi cercetarea făcută cu Claude Anthropic