Cele trei morți ale minei de la Anina. Două secole de cărbune, o mie de morți și un tren care încă circulă. O istorie de la 1.250 de metri adâncime

Am buletin de Reșița

M-am mutat într-un oraș pe care-l iubesc: Reșița. În ciuda lucrurilor extraordinare care se întâmplă pe aici el este orașul cu recordul național la depopulare. Reșița a pierdut 40% din locuitori de la ultimul recensământ comunist încoace — nici o altă reședință de județ din România nu a reușit performanța asta. Caraș-Severinul întreg e campionul țării la dispariție: minus 16,6% într-un singur deceniu, între 2011 și 2021. Când te uiți pe harta demografică a României, județul drag mie e pata cea mai închisă la culoare.

Și totuși, la o oră de mers cu mașina, există un loc față de care Reșița pare un oraș în plină expansiune.

Reșița și Anina sânt într-o strânsă relație în logica de dezvoltare a Banatului industrial. Reșița — uzina, fierul, furnalele pornite la 1771. Anina — mina, cărbunele care hrănea furnalele. Două secole și jumătate, cele două orașe au respirat împreună: una ardea ce scotea cealaltă din pământ. Acum aparent se sting împreună.

Am crescut în alt imperiu, la altă margine. Dar specia asta o recunosc de departe: orașul monoindustrial căruia i s-a luat industria. Am văzut-o în toată geografia post-sovietică, de la Donbas la Karaganda. N-aveam nevoie să merg atât de departe. Era aici, la o oră de locul unde sunt cazat.

Anina a murit de trei ori. Prima dată violent, a doua oară de megalomanie, a treia oară prin abandon. Textul acesta e povestea celor trei morți. Și a celor care n-au murit şi care ne mai aduc speranța.

Piatra neagră

Începutul e o scenă de film. La 24 iunie 1773, un grup de 94 de oameni — 34 de familii de tăietori de lemne și cărbunari aduși din Stiria de funcționarul minier Peter Kastel — ajunge, după un drum pe Dunăre și apoi prin păduri, într-o poiană din Munții Banatului. Prima lor grijă nu e adăpostul. Fac o slujbă, o țin în aer liber, sub cerul gol, între copaci. Pe locul acelei liturghii se va ridica o cruce care există și azi.

Își numesc satul Steirer-Dorf — satul stirienilor. Veniseră să facă mangal pentru topitoriile de la Oravița. Atât. Nimeni nu le spusese că stau pe cel mai bun cărbune al Imperiului şi al viitoarei Românii.

Descoperirea vine în 1790 și are, ca toate întemeierile adevărate, o legendă cu animale. Povestea, transmisă de Alexander Tietz, culegătorul de folclor al Banatului montan, sună așa: fiul tăietorului de lemne Mathias Hammer păzea porcii comunității, când unul dintre ei a scurmat din pământ o piatră neagră și lucioasă. Copilul i-a arătat-o tatălui, tatăl a dus-o la Oficiul minier din Oravița, iar domnii de acolo, brusc foarte prietenoși, i-au numărat 50 de florini. Valea în care s-a întâmplat minunea se cheamă până azi Valea Purcariu — în amintirea porcului providențial.

Rețineți simetria: mineritul de la Anina începe cu un porc și se termină, peste două veacuri, cu o hotărâre de guvern. Nu știu care dintre cele două a fost mai atentă cu oamenii.

În mai 1792, Viena aprobă arendarea terenurilor carbonifere. Începe mineritul propriu-zis: 214 ani fără întrerupere, până în 2006. Huila de aici era de cea mai bună calitate — o spun toate sursele, de la rapoartele imperiale la ultimele evaluări dinaintea închiderii.

Trenul care urcă muntele

Cărbunele bun are un singur defect: trebuie cărat. Din 1847 exista un drum până la Oravița, pe care huila cobora cu căruțele. Nu ajungea. Așa că imperiul a făcut ce știa el mai bine: infrastructură.

La 15 decembrie 1863 se inaugurează calea ferată Oravița–Anina: 33,8 kilometri, 338 de metri diferență de nivel, 14 tunele, 10 viaducte, săpate în mare parte de muncitori italieni care aveau să construiască apoi linia Villach–Udine. Prima cale ferată montană de pe teritoriul actual al României. I se spune și azi Semmeringul Bănățean. CA om care a văzut cam tot ce se mișcă în Europa, depun mărturie: e o minune - o dată în viață trebuie să teci pe aici (revin cu o poveste pe temă)

Iar aici e primul paradox al Aninei, unul pe care merită să-l lăsăm să lucreze: trenul acela circulă și acum. Un Regio pe zi, două vagoane, două ore prin tunele. Cărbunele pentru care a fost construit nu mai există. Infrastructura a supraviețuit rațiunii ei de a fi — ca un schelet care continuă să meargă după ce l-a părăsit trupul.

Cu trenul vine totul: uzina de fier din Valea Aninei (1858) — de la arinii văii vine și numele românesc al locului —, StEG-ul, societatea austriacă de căi ferate care cumpără minele în 1854, apoi coloniile, fanfara, sindicatul, biblioteca muncitorească — prima din Banatul montan. Steierdorf-Anina devine o lume completă: nemți, români, slovaci, cehi, maghiari, unii peste alții, în colonii răsfirate printre puțuri.

O lume completă — și una care își plătea tributul. Mina lua constant: 47 de morți la incendiul din 1884, 43 la explozia de praf de cărbune de zece ani mai târziu. Minerii germani de aici aveau o vorbă: cine intră în șut îmbracă de fiecare dată cămașa morții. În două secole, adîncurile Aninei au înghițit peste o mie de oameni.

Dar toate acestea au fost doar repetiții.

Prima moarte: dinamita statului

Ceea ce s-a întâmplat la 7 iunie 1920 nu a fost un accident minier. A fost o crimă birocratică cu premeditare de doi ani.

Cronologia, reconstituită de istoricii locali, e de o precizie care doare. În 1918, conducerea minelor primește dispoziție să scoată explozivii depozitați în subteran. Nu se conformează. În februarie–martie 1919, Comisia Militară de Supraveghere a Minelor trimite la Anina peste 3.200 de kilograme de dinamită-gomă confiscată de armata română în campania din Ungaria — dinamită alterată, prost conservată, care nu avea ce căuta sub pământ. E depozitată tot acolo: într-o stație de pompe din mină, lângă stocul propriu. Vremuri tulburi, se va spune. Banatul abia intrase în România Mare. Dinamita a stat în mină un an și jumătate.

În seara de 7 iunie 1920, puțin înainte de ora 22, schimbul II aștepta la orizonturile inferioare să fie scos la suprafață. Schimbul următor începuse să intre. Atunci a explodat prima cameră a depozitului. Apoi, la intervale scurte, încă trei explozii. Martori de la suprafață au văzut ieșind pe puțul Gustav pară de foc și fum negru.

Dar nu focul a ucis. Exploziile au eliberat o cantitate uriașă de gaze toxice care le-a adus moartea.

Au fost scoși 170 de morți și 52 de răniți; 12 dintre răniți au murit în primele zile. Bilanțul acceptat azi: cel puțin 217 morți. În urmă au rămas 155 de văduve și 278 de orfani. Supraviețuitorii din subteran se numără, după sursă, între cinci și opt. Unul dintre ei a povestit cum a călcat peste trupurile ortacilor ca să ajungă la singurul telefon din galeria principală: „dorința de a trăi a învins în mine spaima".

Este, spun istoricii mineritului, singura catastrofă din Europa provocată de explozia unui depozit de explozivi din subteran. Presa locală amintește și un epilog tulbure, demn de un roman rusesc: la câteva zile după explozie, directorul uzinelor ar fi fost găsit împușcat în vila sa — clădirea în care avea să funcționeze, mult mai târziu, primăria orașului.

Morții au fost îngropați în gropi comune, în cimitirele de la Celnic și Sigismund. Monumentele ridicate deasupra lor în 1921 stau și azi. Iar puțul în care a explodat depozitul nu a mai fost deschis niciodată. Mina a continuat în jurul lui, tot mai adânc, ocolind propria rană.

A doua moarte: curent din piatră seacă

A doua moarte a Aninei nu a venit din subteran. A venit de la București.

În anii '70, România comunistă avea o foame de energie pe măsura industrializării forțate. Iar la Anina, geologii știau de mult de un zăcământ ciudat: șisturile bituminoase — roci dure prin care, în ere geologice, a trecut petrol. Teoretic, măcinate și arse cu adaos de păcură sau gaz, pot produce energie electrică. Teoretic.

Ideea a venit de sus, și încă de foarte sus. Inginerul Romeo Zbarcea, detașat la proiect de la Institutul de Proiectări Energetice, a spus-o fără ocolișuri: Elena Ceaușescu a fost cu ideea. Prima savantă a țării văzuse că americanii au șisturi, aflase că chinezii vor tehnologie, și a decis că România va scoate curent din piatră seacă — și va vinde apoi rețeta Orientului.

Prin decretul de stat 44/1976 începe exploatarea. Lîngă Anina, la Crivina, urma să se ridice o termocentrală de 990 de megawați — cît Porțile de Fier I. Pentru ea s-a retezat un vârf de munte: circa cinci milioane de metri cubi de rocă excavată. S-a tras o conductă de gaz de 45 de kilometri prin munți. S-a înălțat un turn de 220 de metri — cea mai înaltă construcție din România. Și s-a construit, pe un deal abrupt deasupra Aninei, un cartier întreg pentru miile de muncitori aduși din toată țara: Orașul Nou, aproape o sută de blocuri, cu școli, magazine, cinematograf. (Voi povesti separat istoria Orașului Nou)

Termocentrala a pornit în toamna lui 1984, cu primul grup de 330 MW. Morile se blocau în roca prea dură. Ventilatoarele se înfundau cu cenușă. Șisturile nu voiau să ardă. În 1988, după o avarie la un generator, colosul a fost oprit definitiv. Bilanțul total de funcționare: 8.407 ore. Patru ani calendaristici, mai puțin de un an de mers efectiv. Cost: în jur de un miliard de dolari, la valoarea de atunci. A fost, probabil, cel mai scump eșec industrial al Epocii de Aur.

Apoi colosul a fost mâncat. Se estimează că 130.000 de tone de metal au plecat la fier vechi. Turnul de 220 de metri — „teza de doctorat a Elenei Ceaușescu", cum i-au spus demolatorii — a fost pus la pămînt în 2009, cu 50 de kilograme de explozibil. A dispărut în cîteva secunde, cu peste două decenii mai iute decît a fost construit.

Ce a rămas: muntele ciuntit, barăcile de la Crivina în care mai trăiesc câteva zeci de oameni fără apă curentă, care adună apă de ploaie în butoaie. Și Orașul Nou, cartierul-fantomă de deasupra Aninei despre care voi povesti separat.

Și încă un detaliu, pe care îl las fără comentariu, pentru că nu are nevoie: conducta de gaz trasă atunci prin munți, cu eforturi uriașe, trece la câțiva kilometri de oraș. Anina nu are gaze naturale nici astăzi.

A treia moarte: eutanasia

Prima moarte a fost violentă. A doua — megalomană. A treia a fost o eutanasie cu acte în regulă.

La începutul lui 2006, mina Anina era deja condamnată: prinsă într-un program de conservare, cu jumătate din mineri în preaviz de disponibilizare. Se lucra la 38–40 de grade. „Fierbea cărbunele sub noi", avea să spună minerul Vasile Dumitrescu.

În dimineața zilei de 14 ianuarie 2006, la ora 5.30, la puțul I, în sectorul III Vest, un artificier detonează o încărcătură de dinamită. În spatele peretelui — o pungă de metan. Explozia ucide șapte oameni: Dănuț Pușcău, Daniel Vânău, Virgil Schneider, Matei Izvernariu, Gheorghe Marișescu, Marc Ioan Vasile, Daniel Cristian Bălan.

Citiți încă o dată lista. E acolo un Schneider între Pușcău și Izvernariu — ultimul ecou al Steierdorfului german, mort în șut alături de ortacii români. Și mai e ceva, aproape insuportabil: trei dintre cei șapte erau pe lista de disponibilizări. Mina i-a ucis în timp ce îi concedia.

La Anina au venit, în aceeași zi, președintele Băsescu, premierul Tăriceanu și ministrul economiei Sereș. Au decis pe loc închiderea imediată. S-au făcut promisiuni — locuri de muncă, alternative, viitor. Aninenii își amintesc și azi ce a rămas din ele: gustul amar de după plecarea coloanei oficiale. În vara lui 2006, cea mai veche exploatare de huilă a României — și cea mai adâncă mină a țării, cu puțuri coborând la 1.250 de metri — a fost închisă definitiv.

Iar acum, cifra care schimbă sensul întregii povești: la momentul închiderii, rezervele de cărbune ale Aninei erau estimate la o sută de ani de exploatare, dintre care zece ani în câmpuri deja deschise.

Mina de la Anina nu a murit de moarte bună. Nu s-a epuizat, nu a secat, nu și-a terminat treaba. A fost închisă cu o sută de ani de viață în ea. Dacă vreți o singură frază care să rezume ce s-a întâmplat cu industria românească după 1989, e aici: am eutanasiat un pacient care mai avea un secol de trăit, pentru că ni se părea prea scump tratamentul.

Cei rămași

Am lăsat la urmă moartea cea mai lentă, cea care le conține pe toate: plecarea oamenilor.

Cifrele, întâi. La recensământul din 2002, Anina avea 9.167 de locuitori. În 2011 — 7.485. În 2021 — 5.521. Minus 26% într-un singur deceniu; peste jumătate din oraș, dus, față de începutul anilor '90. Anina e unul dintre cele două orașe ale României care au pierdut mai mult de jumătate din populație de la căderea comunismului. Un prieten care a făcut propriul recensământ îmi șoptește să situația e chiar mai gravă.

Și în interiorul acestei topiri, o dispariție în dispariție. Orașul întemeiat în 1773 de 34 de familii germane mai avea în 2002 — 763 de germani. În 2011 — 423. În 2021 — 197. Aritmetica e de o cruzime perfectă: cam câți au venit acum 250 de ani, atâția au rămas: şi aceea foarte bătrâni. Restul au plecat în valuri — vânduți la bucată de regimul Ceaușescu prin Acțiunea Recuperarea, operațiunea prin care statul român încasa valută pe fiecare german lăsat să plece, apoi în exodul mare de după '90, când s-a golit definitiv Steierdorful. Nemții au plecat înaintea minei. Orașul și-a pierdut întîi memoria, apoi rostul.

Ar fi simplu să închei aici, în doliu. Ar fi și fals. Pentru că Anina mai are câteva lucruri care refuză să moară: sânt mai bătrâne decât toate morțile ei.

Primul: în 2002 — anul în care orașul își număra ultimii nemți —, într-o peșteră de lîngă Anina, speologii au dat peste cele mai vechi rămășițe de om modern descoperite vreodată în Europa. Vreo 40.000 de ani. Cercetătorii i-au spus, cu umor involuntar de recensământ, „Ion din Anina". Locul de pe continent unde omul european e atestat de cel mai mult timp este, astăzi, unul dintre locurile pe care omul le părăsește cel mai repede. Nu știu ce concluzie se trage de aici. Știu doar că lui Ion nu i-a pus nimeni preaviz.

Al doilea: trenul. Regio de Oravița pleacă și azi din gara monument istoric a Aninei, o dată pe zi, pe șinele din 1863. Două vagoane aproape goale, două ore, paisprezece tunele. E singurul lucru din tot ce a construit imperiul aici care încă se mișcă. A fost făcut să care cărbune și a ajuns să care amintirea lui.

Undeva sub el, la 1.250 de metri, într-un întuneric perfect și definitiv, stă un secol de cărbune neatins. Poate cea mai adâncă mină a Europei nu e goală (se spune că ar fi a doua ca adâncime din Europa). Asta e, poate, tot ce trebuie știut despre felul în care murim noi, aici, la margine: cu rezervele neatinse, cu infrastructura funcțională, cu slujba ținută, ca la 1773, sub cerul liber — pentru că biserica s-a golit.

Speranța

Închei cu o știre, nu cu o metaforă. Marți, 14 iulie 2026, la ora 11, la Anina s-a deschis Muzeul Mineritului. Am fost să văd cu ochii mei.

E amenajat în incinta Ansamblului Puțului I, monument istoric de clasă A, restaurat cu fonduri europene — un proiect pornit în 2017, cu mașina de extracție cu aburi recondiționată (ar fi identică cu cea de pe Titanic) și cu planuri pentru o galerie subterană care să lege, în viitor, muzeul de oraș. La deschidere s-a ținut un moment de reculegere pentru victimele mineritului. În special pentru cei șapte din 14 ianuarie 2006.

Pentru că — și aici istoria își arată simțul ei teribil al compoziției — muzeul s-a deschis exact la Puțul I. Puțul celei de-a treia morți. Locul unde au murit Pușcău, Vânău, Schneider, Izvernariu, Marișescu, Marc și Bălan este acum locul unde se povestește despre ei.

N-o să idealizez. Aritmetica rămâne strâmbă: statul a închis în șase luni o mină care funcționa de 214 ani și a deschis în nouă ani un muzeu despre ea. Un muzeu nu ține locul unei industrii, iar biletele de intrare nu vor plăti niciodată cît plătea șutul. Știu toate astea.

Și totuși. Un oraș care își face muzeu e un oraș care refuză să-și piardă memoria — iar memoria e singura resursă a Aninei care chiar nu se epuizează niciodată.

Trenul din 1863 încă urcă muntele. Omul de 40.000 de ani stă în vitrină. Iar de azi, la gura uneia dintre celei mai adânci mine a Europei, cineva aprinde dimineața lumina și așteaptă vizitatori.

Nu e o înviere. Dar e prima dintre morțile Aninei care s-a întors să povestească.

Vizitați muzeul aici dar mai ales mergeți să vedeţi

Mulțumesc Marius, Daniel, Dorinel şi toţi cei care m-au ajutat să ajung bine şi să am tot confortul. Mulțumesc gazdelor şi colegilor fotografi, reporteri care m-au sprijinit.

Text lucrat cu consilierea şi cercetarea făcută cu Claude  Anthropic

Surse principale folosite: Historia, Caon (comemorarea centenarului 1920, cu cronologia dinamitei), Argument, Radio România Actualități, Radio Reșița, Adevărul, Economica.net, ProTV/ZF (ancheta Rareș Năstase despre termocentrală, cu mărturia Zbarcea), DoR „Crivina Blues" (2019 — de citit obligatoriu, ca reper și delimitare), VICE/Oliver Merce (foto Crivina), istoriabanatului.wordpress.com (întemeierea, legenda Hammer/Tietz), baza Varga E. Árpád (etnii), INS/RPL2021 (demografie).