Izgoniți de două ori. Povestea Zidarilor (Video: episodul I)
Excomunicați de două ori — o dată de lumea artei, o dată de lumea credinței. Nu cunosc mulți artiști care să fi plătit un preț atât de mare pentru consecvență. Profetul şi artistul e alungat din cetate — asta o știam din cărți. Că poate fi alungat din două cetăți deodată, am aflat de la ei.
EPISODUL 1 - VICTORIA și MARIAN ZIDARU în dialog cu VASILE ERNU și DAN POPESCU
În iunie am ajuns la tabăra de sculptură de la Timișoara –doream mult să-l cunosc pe sculptorul Napoleon Tiron cu care am făcut un material. Acolo i-am întâlnit pe Victoria și Marian Zidaru. Auzisem multe lucruri contradictorii despre ei dar nu-i cunoșteam. Eram curios de ani buni de arta lor religioasă și apocaliptică — și mai curios de oamenii din spatele legendei.
Prietenul Dan Popescu, care-i cunoaște mai bine, mi-a explicat puțin despre anarhismul lor artistic. Mă interesa în mod special elementul de conflict „eretic” atât cu establishement-ul religios, cât şi cu cel artistic. Paradoxal, acum se mișcă spre centru – au o expoziție la MNAC: Crucile îndoite, curator Călin Dan. Canonizarea "periferiei eretice."
Cum sunt un om foarte curios, subiectul mă interesează aşa că nu am pierdut ocazia de a discuta şi povești cu ei.
Despre ei s-a vorbit enorm și s-a înțeles puțin. Povestea lor e simplă și imposibilă. Doi copii născuți în același an, 1956 — ea la Liteni, în Suceava, el la Balotești, lângă București. Se întâlnesc la Institutul „Nicolae Grigorescu". În anii '80, Marian e vedeta sculpturii tinere românești, premiat, expus, admirat. Victoria vine în urma lui, mai tăcută, cu bronzul și pânza ei. Puteau avea cariere confortabile. Au ales altceva.
Au ales Pucioasa. O comunitate adunată în jurul unei femei, Virginia, care din 1955 spunea că primește mesaje de la Dumnezeu, adunate într-o carte-fluviu: „Cuvântul lui Dumnezeu". Zidarii s-au mutat acolo cu tot cu artă. Expozițiile lui Marian din anii '90 nu mai erau expoziții, erau vestiri: „Bunavestirea Noului Ierusalim", „Slava Noului Ierusalim", „Curățirea României". Lumea artei s-a crucit. Biserica i-a declarat schismatici. Presa i-a redus la o etichetă: „secta de la Pucioasa".
Apoi a venit partea cu adevărat biblică: au fost izgoniți chiar din comunitatea pentru care lăsaseră totul. Excomunicați de două ori — o dată de lumea artei, o dată de lumea credinței. Nu cunosc mulți artiști care să fi plătit un preț atât de mare pentru consecvență. Profetul şi artistul e alungat din cetate — asta o știam din cărți. Că poate fi alungat din două cetăți deodată, am aflat de la ei.
Ce m-a interesat mereu: n-au făcut niciodată „artă religioasă" cuminte, decorativă, de vândut pe lângă mănăstiri. Au făcut artă care se vrea lucrare, în sensul aproape liturgic al cuvântului, dar şi operă de artă. Îngerii de lemn ai lui Marian nu sunt îngerași — sunt prezențe severe, monumentale, care mai degrabă te judecă decât te mângâie. Victoria coase, țese, împletește: pânza de in lucrată de femeile din satul ei natal, ierburi de leac, cordoane vegetale — sculpturi care miros. Apocalipticul lor nu e horror hollywoodian. E așteptare țărănească: lumea se sfârșește, deci trebuie să fii curat, să ai casa măturată și pâinea pe masă. Arta apocaliptică ca un soi de priveghi arhaic în context tehno depresiv.
Simbolul lor central spune tot: crucea îndoită — crucea vie, care se încovoaie de durerea unui Hristos părăsit de oameni. Și aici e paradoxul pe care lumea artei nu l-a digerat decenii întregi: arta contemporană iartă orice. Sânge, blasfemie, sex, provocare, scandal — toate se premiază. Un singur lucru nu l-a putut ierta multă vreme: doi oameni care chiar cred. În ce? Pentru mine e greu de înțeles: dra procesul e indiscutabil unul care trage un semnal - un semnal al unei crize profunde.
Istoria are însă umor. Acum, când amândoi împlinesc 70 de ani, retrospectiva „Cruci îndoite" le ocupă tot etajul întâi al Muzeului Național de Artă Contemporană — în Palatul Parlamentului, adică în chiar casa puterii. Poate fi vizitată până pe 18 octombrie. Erezia a ajuns canon. Marian spune despre Brâncuși că e o onoare să fii iarba de la poalele unui stejar. La Timișoara m-am convins de un lucru: iarba asta a crescut, între timp, pădure.
Despre viață, credință, izgonire și artă am stat de vorbă cu ei pe îndelete împreună cu curatorul Dan Popescu. Dialogul îl găsiți în cele două episoade: azi primul.
TABĂRA DE SCULPTURĂ de la Muzeul Satului Bănățean
Muzeul Satului Bănățean Timișoara, în colaborare cu Centrul de Voluntariat Reșița și cu sprijinul Consiliului Județean Timiș, au organizat prima ediție a Taberei de Sculptură, un proiect cultural care reunește nouă sculptori consacrați.
La ediția din acest an au participat artiștii: Napoleon Tiron, Dumitru Șerban, Marian Zidaru, Aurel Vlad, Victoria Zidaru, Vlad Olariu, Miki Velciov, Cătălin Bădărău și Dan Vezentan.
Curatorii proiectului sunt Dan Popescu și Adrian Florin Pop
Echipa de asistenți a fost formată din studenți și absolvenți ai secțiilor de sculptură de la diferite universități din țară: Marius Vlad Bîrnoagă, Cristorian Denis, George Cîrstoiu, Ionuț Sergiu Cîmpanu și Andrei Pituț.
Mediatoarelor culturale: Antonia Bici, Claudia Ignat și Denisa Rusza.
Concept Vizual: Studio REN
Producător cultural: Dorinel Hotnogu
Filmul/Podcast/Concept: Vasile Ernu & Grațian Gâldău
Interviu: Vasile Ernu & Dan Popescu
Fotografie: Andrei Infinit & arhiva Zidaru
Filmare și montaj: Grațian Gâldău
