Când și cine stinge lumina? Despre reacția de nesupunere a becurilor....

E căldură mare și guvernul ne anunță că e criză energetică. Pe ecranele noastre apare comunicatul oficial, solemn ca o slujbă de pomenire: „Stimați cetățeni, vă rugăm să economisiți energia." Iar poporul, disciplinat cum îl știm, a reacționat imediat: a dat drumul la reșou, bec și ce mai are prin casă. Invers decât cerea puterea. Statul a cerut economie iar poporul a răspuns cu risipă. La moldovenii de peste Prut e identic: a crescu cu 12% consumul după rugămintea noului guvern de a economisi.

Experții aprigi și supuși puterii s-au pus pe treabă. Populație needucată, spun ei. Lipsă de cultură civică, replică gulerele albe. Poporul nu-și prea merită elita, se pare. Le țin isonul și vocile educate că na: toți au guri de hrănit.

Dragii mei, stați jos. Poporul ăsta e campion mondial absolut la economisire. Bunicile și mamele noastre stingeau lumina după tine ca după un ”dușman de clasă”. Poporul ăsta a iernat cu mai nimic sub trei imperii și două dictaturi, a făcut mâncare din aer și răbdare. Nu are nevoie de lecții de cumpătare de la nimeni de pe planeta asta: mai ales de la noua elită parvenită. Deci problema nu e ce se cere. Problema e cine cere.

Cunoaștem cu toții scena cu Maria Antoaneta: „N-au pâine? Să mănânce cozonac." Elita sătulă care nu pricepe foamea poporului. Noi am inventat varianta superioară: elita sătulă care îi cere poporului să se abțină. „Aveți două becuri? Stingeți unul." Ministrul coboară din mașina de serviciu de o sută de mii de euro, își aranjează cravata și ne explică, cu gravitate în glas, importanța sacrificiului. Consilierii dau din cap precum papagalii din cușcă. Ei nu vor duce lipsă de nimic niciodată: au generator, au decont, au au de la doua sore șapte case.

Austeritatea, la noi, e ca ploaia din bancul vechi: cade numai pe sărac. Mesajul real nu e „economisiți". Mesajul real e: economisiți voi. Sacrificiul e întotdeauna pentru voi, niciodată pentru noi.

Iar poporul aude perfect. Are ureche musical-politică formată istoric. Pentru că statul, pe la noi, n-a fost niciodată perceput ca ”al nostru”: nu a fost perceput niciodată așa. A fost otoman, fanariot, țarist, boieresc, fascist, comunist. Mereu sub ocupație: fie și ocupați ”de ai noștri”. Statul nu protejează ci colectează fără a oferi mai nimic în loc. Iar față de un colector nu te supui: te eschivezi.

Antropologul James C. Scott le numește „armele celor slabi": sabotajul mărunt, tergiversarea, prostirea în față, furatul de la colectivă, munca de mântuială, zvonul, bășcălia. Noi n-am avut nevoie să-i citim cartea, noi am scris-o, pe teren, cu cinci secole înainte. Țăranul nostru nu se răscula ci se făcea că nu pricepe.

Muncitorul nu protesta: muncea încet și pleca acasă cu o șurubelniță în buzunar. Ei se făceau că ne plătesc, noi ne făceam că muncim. Asta nu e lene, cum cred experții. E o școală de viață precum un contract social. Cea mai veche universitate a noastră: Facultatea de Nesupunere Pasivă. Tradiție de cinci secole, promovabilitate sută la sută, fără corupție la examene. Este singura instituție curată pe care o avem.

Singura libertate pe care am exercitat-o vreodată a fost cea negativă: să nu facem, să nu luam de bune ce ne spune puterea de ocupație. Refuzul e singurul teritoriu unde am fost, măcar o dată, suverani.

Pe urmă a venit tranziția, marele experiment de laborator. În '89 la București și în '91 la Chișinău am crezut, scurt, câteva luni, că statul poate fi al nostru. Am primit în schimb privatizări-jaf, mineriade, spitale în care mori cu șpaga în pumn și câteva milioane de oameni exportați ca forță de muncă ieftină.

Neîncrederea noastră nu e superstiție balcanică. E o ipoteză științifică, verificată experimental pe pielea a multe generații la rând. De altfel, România și Moldova sânt aici un singur pacient cu două fișe medicale: singura reunificare deja înfăptuită e cea a neîncrederii în stat, în instituțiile lui și în elita parvenită.

 La vaccinare s-a văzut cel mai limpede: o mare parte nu s-au vaccinat nu pentru că nu credeau în vaccin, ci pentru că nu credeau în cel care ni-l organiză. Statul care a mințit de atâtea pori și ne-a tratat cu cinism  și dispreț nu mai poate spune adevărul nici atunci când îl spune. A fost un gest de nesupunere civică cu rădăcini în neîncrederea totală în stat.

Și aici începe partea care nu mai e de râs. Pentru că instrumentul care ne-a salvat cinci secole — refuzul, eschiva, neîncrederea — ne omoară exact în momentele rare când statul, o dată la o sută de ani, spune adevărul. Criza energetică era reală. Frigul și căldura nu țin cont de demnitatea noastră istorică. Reșoul sau aerul condiționat pornite în ciudă e o victorie morală plătită la factura de curent. Numai că nu poporul trebuie reparat aici. Poporul funcționează destul de bine: răspunde exact statului pe care îl cunoaște.

Ce ar trebui reparat? Creditul de adevăr și legitimitate al statului trebuie reparat. Iar ăla se reface într-un singur fel, neîncercat încă pe la noi: elita se sacrifică prima și se solidarizează în jos. Pentru a căpăta încredere și legitimitate.

Pentru a te solidariza de jos în sus e nevoie de o lungă istorie de solidarizare de sus în jos: ”păturile de jos” au fost tratate mai mereu cu dispreț și cinism. Chiar și această ”rugăminte” sună a învinuire: nu guvernanții au fost un dezastru în ce privește gestiunea sistemului energetic ci populația consumă aiurea. Serios?

Un popor care a supraviețuit pentru că nu s-a supus nu poate fi salvat prin ordine de supunere. Poate fi câștigat doar printr-un lucru pe care nu l-a văzut niciodată: un stat care stinge primul lumina la el în birou, o elită care plătește un preț credibil, real și care ia măsuri pentru bunăstarea tuturor nu doar pentru o mică parte din societate.

Căci altfel e greu să fii crezut când tu ceri din vilele de protocol, sau din cele multe proprietăți pe care le ai, ca cel cu două becuri să stingă primul lumina. În acest caz efectul este invers: fiți siguri! Și asta anunță un viitor deloc sigur.

Această reacție o întâlnesc la tot pasul prins atele, cătunele și orășelele din provincie pe unde merg. Ar trebui să ne îngrijoreze serios această ruptură.