Ce ne spune ”războiul merdenelelor” despre societate? Interviu cu antropologul Florin Dumitrescu

Cele 10 întrebări pentru antropologul Florin Dumitrescu

Dragă Florin, să începem cu gestul, nu cu merdeneaua: un om se filmează în fața prăvăliei vecinului și declară clienții acestuia „o specie". Ca antropolog, ce vezi în acest gest — o gafă de marketing sau un act de putere? Cine i-a dat autoritatea să claseze gusturile unui cartier?

 Există deja o cultură a segregării în care Edmond Niculușcă pare să se situeze comod, fără rezerve etice. Pe substack-ul său, Monica Stroe semnalează că pornirea lui EN de a împărți oamenii în fascii tipologice face un regretabil ecou Atlasului de mitocănie urbană din 2009. Atunci, ceea ce pornise ca o campanie publicitară pentru Radio Guerrilla, cu panouri în care erau reprezentate caricatural așa-zise specii de „mitocani” (față de care, chipurile, ne delimităm „noi, finuții”), s-a transformat într-un întreg album, publicat de Editura Art și distribuit masiv în librării.

Eu, unul, am acuzat în presa vremii toată acea ispravă discriminatorie, pretins elitistă, am tras semnale de alarmă asupra nocivității ei, dar... campania a repurtat de premii, cartea – cronici laudative; iar eu, care la vremea aceea nu mă desprinsesem complet de lumea publicității, am fost acuzat de invidie față de succesul colegilor de la Next. În anii următori derapajele „haioase” au continuat (anti-știrbi, anti-„săraki”, anti-„ciori”, anti-lombrosieni etc.), chiar s-au agravat, odată cu avântul social media. Totuși, am sesizat că s-a constituit în ultimii ani o rezistență democratică destul de viguroasă, care denunță pericolele unor astfel de „haioșenii”. Reacția bucureștenilor la hybris-ul de Chirițoaie al lui EN atestă maturizarea acestui tip de rip civică.

 Niculușcă nu e un patron oarecare — e activistul de patrimoniu, „salvatorul" clădirilor vechi. Cum se face că același om care apără zidurile vechiului București disprețuiește obiceiurile vechiului București? Se pot iubi casele fără oameni?

 Evident, nu. Din câte am putut afla, Niculușcă este exponentul unui grup de interese edilitar-imobiliare. Este o interfață, un tânăr drăguț și entuziast, așa cum a fost însuși George Simion în perioada militantismului anti-Roșia Montană. Un „tânăr de viitor”, gen Miki Neamțu în primul stagiu NEC. Opinia publică bucureșteană a acceptat tacit, poate chiar cu o adiere de speranță, evenimentele ARCEN-ului, ca forme ale unei noi viziuni administrative, mai respectuoasă față de trecut și de moștenirea culturală a orașului. Eram epuizați, chiar disperați, de politicile anti-patrimoniu ale clicilor Oprescu-Firea-Negoiță. Să ne amintim de intervențiile de tip „degradare asistată”, prin care clădiri de patrimoniu, chiar cartiere întregi (precum Matache-Berzei) erau „fezandate” în scopul demolării, prin acțiuni subversive de insalubrizare. Mulți naivi de bună-credință acuzau „focarele de infecție”, gata să accepte un „fie ce-o fi” salvator, care echivala – ce să vezi? – cu demolarea. Casa Miței se afla pe această listă a clădirilor condamnate. Zona Matache a avut mai mult ghinion, Oprescu a reușit să-și păcălească votanții cu celebra „străpungere” (care, în fapt, nu a fluidizat deloc traficul) și a „chiuretat” in sit istoric de inestimabilă valoare. L-am văzut atunci pe activistul civic Nicușor Dan luat pe sus și băgat în dubă. Atunci mulți bucureșteni și-au pus speranțele în el și, mai apoi, în oamenii din umbra lui. La modul: OK, măcar ăștia au o minimă cultură, s-au școlit la Mincu sau undeva pe afară și nu vor mai demola case vechi. Și, într-adevăr, nu le-au mai demolat, ba chiar le-au salvat. OK, am zis mai apoi, acele imobile de patrimoniu vor găzdui petrecerile lor private, dar poate că, după ce se vor sătura îmbuibații de azi, vor fi accesibile și urmașilor noștri, sau măcar urmașilor urmașilor...

În tot acest peisaj, oamenii nu există decât ca masă de manevră. Ei sunt acel popolo din Machiavelli, acea prostime din Miron Costin. Dar, deși am înțeles că suntem mai puțin importanți decât proiectele imobiliare ale acestor ștabi protejați de ANAF, i-am acceptat ca fiind mai benigni decât demolatorii fără scrupule dinaintea lor. E un pact tacit pe care EN l-a încălcat printr-un gest de mare violență simbolică.

 Scuzele au venit în 24 de ore și au fost bine scrise — „Nea Mihai e un simbol al pieței". Dar iată paradoxul: în scuze, Nea Mihai devine monument, adică tot obiect de patrimoniu, nu om viu. S-a schimbat ceva de fond sau doar registrul?

Eu bănuiesc că un jurist i-a șoptit lui EN că publicitatea comparativă este interzisă prin lege și că, în consecință, trebuie s-o dreagă într-un fel. Scuzele pe care le-a recitat în fața camerei păreau să fie tipizate la modul „PR de criză”. Însă că el s-a apărat – culmea! - spunând că intenționa să facă un „atlas” taxonomic al consumatorilor, ceea ce îl incriminează poate mai rău. E o agravare inconștientă de tipul: scuze că am condus fără permis, eram beat.

„Cu margarină am crescut cu toții." De ce e margarina, în Estul Europei, mai mult decât o grăsime — biografie colectivă, stigmat, memorie a penuriei? Și cînd anume a devenit untul certificat de civilizație?

 Aici EN a jucat-o magistral: ne-a dictat termenii în care avea să se ducă dezbaterea și care, în opinia mea, ne îndepărtează de miza cu adevărat importantă: avem un oraș al cetățenilor sau al potentaților? S-a discutat infinit, chiar nepermis de mult, despre unt și margarină: care e mai sănătos, care e mai progresist, care mai suveranist etc. S-au accesat până și conotațiile erotice ale acestor termeni, care, împreună cu termenul franțuzesc pentru brutărie, au alimentat hăhăieli homofobe greu de strunit în peisajul social media. A fost o nebunie totală. Ca de obicei, algoritmii au privilegiat scandalul și scandalul a accentuat violența...

În plan strict culinar, și margarina, și untul - sunt întrebuințate în cofetărie. Sunt încredințat că EN a vrut să prezinte folosirea untului ca avantaj competitiv: da, patiserii francezi folosesc unt și la petits fours (fursecuri), și la celebrele madlene, și la tot felul de hors dʼoeuvres; și asta le conferă o anumită finețe, o anumită dulceață. Patiseriile din colț de stradă nu îți oferă această experiență gustativă, e adevărat. Dar nu-mi prezenta aceste ingrediente în contrast simbolic, nu mi le învrăjbi artificial: ele reprezintă lumi complementare (nu antagonice).

Tot Monica Stroe, încă de când etnografia terasa Obor, nota înclinația actualei clasei de mijloc către flânerie (deh, tot un cuvânt franțuzesc), către experimentarea de spații și gusturi diverse, în căutarea unei autenticități tot mai rare în peisajul urban actual. Sunt oameni care au deseori ocazia să „mănânce franțuzește”, și care vânează „conținuturi semnificative”, vorba lui Ritzer; care caută Ceva-uri într-o mare de Nimic urban. Și un astfel de loc care furnizează autenticitate și sens, mai nou și comuniune și sentimentul solidarității, este Patiseria Comteia din Amzei, cea căreia i se spune în mod neoficial, dar consfințit de uzanță, „La Nea Mihai”.

Din câte știu, însă, cofeturile fine de la Mița vin semipreparate și congelate de la un laborator extern, după tiparul pe care l-au încercat și câteva librării Humanitas înainte de pandemie; în timp ce la Nea Mihai duduie tot timpul un cuptor de patiserie care coace bunătăți pregătite la fața locului. Pe lângă Nea Mihai vedem niște doamne care trudesc din greu: pregătesc aluat, frământă, pun la dospit... Astfel, margarina, deși aparent mai industrială, se încarcă de semnificație, de tușă umană, de trăire.

 Merdenea vs. croasant: două produse sau două proiecte de țară? Cît e Franța reală în francofilia gastronomică bucureșteană și cît e o „Franță" imaginată de orașul care se visează, de 150 de ani, Micul Paris el fiind mai degrabă o periferie a Istambulului? 

 Culmea este că acum 150 de ani importurile din Franța erau la fel de lăudate de către „influencerii” vremii. C.A. Rosetti și Luigi Cazzavillan, mari fondatori de gazete, făceau reclamă în paginile acestora la depozitele de vinuri franțuzești pe care tot ei le aprovizionau constant. Bucureștiul era - și încă este - un oraș cosmopolit. Numai că, în acești 150 de ani a acumulat o tradiție, un specific și o identitate ale lui, care transpare tot mai puternic și care îi asigură un farmec genuin. Da, asta conține și o latură balcanic-otomană: în Piața Amzei se află și localul La Băiatuʼ, restaurantul fără fițe deținut de o harnică familie de turci. Mulți dintre prietenii mei care frecventează patiseria lui Nea Mihai apreciază și localul turcesc. Eu personal, când lucram în Romană, obișnuiam să prânzesc cu o schembea de la Băiatuʼ șicu o merdenea la Comteia. Dar copiilor mei le place localul de tacos de pe colțul cu Mendeleev. Și tot așa...

Cred, însă fără a avea certitudini, doar din vorbele șoptite ale unor prieteni arhitecți, că distrugerea – sub pretextul modernizării – a Pieței Amzei în 2007 și apoi gentrificarea treptată a întregii zone s-au realizat din zelul excesiv de a face pe plac Ambasadei Franceze, situată pe strada Biserica Amzei. „Hai să pitim toată țărănia asta de piață, să igienizăm și să estetizăm locul, că dă prost, monșer, în ochii francezilor!” - bănuiesc eu că și-au zis autoritățile administrative și urbanistice de atunci. Eu zic că a fost o pornire proactiv-slugarnică, pe care nimeni de la Ambasadă s-o fi încurajat. Dimpotrivă, eu cred că francezii adorau Piața veche. Regretatul Claude Karnoouh, marele tău prieten, ne-a lăsat pagini antologice, pline de pitoresc, despre Piața Amzei ante-2007, cu larma ei, cu mirosurile ei, cu vibrația ei vitală care lui îi procura încântări extatice. Francezii care vin în România vin pentru că iubesc România; și o iubesc nu pentru că pe colț cu Ambasada îi întâmpină un fel de Guliță Bârzoi cu croasanți decongelați; ci o iubesc pentru ce are ea mai genuin și – în ochii lor - mai exotic. Gentrificarea Pieței a fost – vorba francezului – un faux pas.

 Patiseria lui Nea Mihai nu are scaune: se vine, se cumpără, se pleacă. „Stabilimentul creativ" e făcut ca să stai, să privești, să postezi. Sunt două regimuri de timp și spațiu. Ce oraș produce fiecare — și cine încape în el? Cu toate că aici fiind centru publicul celor două uneori se surapun... E un război intre cele două sau e o coincidenţă de ierarhie şi putere?

 Corect. Istoricește, orașele se dezvoltă pe tensiunea dintre potentați și cetățeni. Ne-o spun Weber și Polanyi, ne-o reprezintă actualitatea de pe teren. Însăși Piața Amzei este rezultatul tensiunilor și frământărilor dintre „vlădică” și „opincă”. A fost înființată pe la 1840, ca să-i adune într-un loc pe țăranii negustori care hălăduiau pe ulițe și „poduri”, a trecut prin faza halelor (tot după model francez) spre sfârșitul secolului XIX, s-a tot refasonat și reinventat în timp; autoritățile i-au trântit în mijloc un edificiu tutelar (dacă nu mă înșel, în epoca legionarilor), tot mai multe negoțuri s-au împământenit și au devenit prăvălii, magazine, mai nou supermarketuri. Din piața agroalimentară au mai rămas azi doar două-trei tarabe ale unor revânzători. Producătorii rurali au refuzat să coboare în subsolul care le-a fost destinat în 2007 și s-au reorientat către alte piețe. Familia care, de mai multe generații, aducea andive românești tocmai din județul Neamț s-a splituit în două: o parte vinde la Matache, alta vinde în Moghioroș.

Nu-i nimic. Dacă nu putem negocia cu autoritățile (așa cum prevede legea, care le obligă la consultare publică), le înfruntăm, facem skanderbeg cu ele. Firește, bătălia pentru merdenea s-a dat cu armele deriziunii și ale râsului popular (Rabelais e la el acasă în piețe și târguri – tot un francez, deh!)...

Mulți le-au reproșat „merdeneliștilor” neseriozitate și indiferență față de marile mize ale momentului: CCR-ul, precaritatea din educație, tăierea burselor sociale etc. Dar asta denotă, să fiu scuzat, lipsa unei culturi a contestării. Coada la merdenele a fost o acțiune de tip frivolitate tactică: minimală, eficace și biciuitoare. Protestele prea încrâncenate nu au deloc succesul garantat. Când, în vremea guvernului Boc, o demonstrație a sindicaliștilor din Piața Victoriei s-a terminat cu un mare Dans al Pinguinului, aceștia au fost ridiculizați și disprețuiți public. Dar dansul acela a avut efectul său; iar textul parodic al cântecului a rămas mult timp în memoria colectivă. În 2013 am scris o carte, care tratează, printre altele, dimensiunea carnavalesc-festivă a manifestației-maraton din Piața Universității 1990. Ceea ce a rămas consemnat ca o manifestație a patosului și durerii a fost totodată una plină de veselie și deriziune.

Înainte gentrificarea se făcea prin chirii; acum se face prin meniu? E gastronomia noul limbaj în care se poartă războaiele pentru centrul Bucureștiului?

 Păpica îi animă pe oameni, este simbol, miză politică și scânteie a mișcărilor sociale. Consumul alimentar poate genera revoluții. Independența Americii a pornit de la ceai. Revoluția Franceză a fost întărâtată de Maria Antoaneta care îi batjocorea pe cei din „starea a treia” spunându-le că, în lipsă de pâine, pot să mănânce cozonac. Gastronomia ar trebui să unească, să creeze convivialitate și bucurie. Bucureștenii care s-au așezat la coadă la Nea Mihai (nu toți ostentativi, nu toți virtue signaling sau oportuniști politic) au demonstrat că solidaritatea și generozitatea sunt încă posibile într-o lume atomizată.

Tu ai studiat ani de zile cum comerțul vinde „tradiția" la superofertă. Privește reelul lui Niculușcă ca artefact publicitar, nu ca gafă morală: ce vinde de fapt Mița Biciclista când vinde „gustul rafinat"? Și ce vinde, acum, coada de la Nea Mihai?

Uite, eu o admir pe Mița Biciclista ca personalitate a istoriei „mărunte”. Figura ei poate fi valorificată în cheie feministă. Ca pionieră a mersului pe bicicletă, ea poate deveni eroina ciclismului urban, într-o perioadă în care bicicliștii continuă să fie desconsiderați, dacă nu chiar persecutați. Mița a avut curajul să înfrunte prejudecățile vremii, să-și sfideze detractorii și să-și ia destinul în propriile mâini. Da, ea este azi evocată ca o curtezană profitoare, ca o protejată al cărei unic merit este să fi prilejuit construcția micului palat care îi poartă numele, oarecum ironic. Dar acest blazon promiscuu poate fi reevaluat și chiar răsturnat. Mița poate deveni protectoarea exclușilor și a nonconformiștilor. Numele ei nu rimează cu aroganța și fandoseala elitistă; ci cu lupta pentru recunoaștere socială.

Contrareacția a fost veselă: „Je suis merdenea", merdeneaua mâncată demonstrativ în fața Miței. Dar dacă Bourdieu are dreptate și gustul e clasă, atunci și mâncătorii demonstrativi fac distincție — cu semn inversat: autenticitatea ca nou snobism. Există vreo poziție inocentă în acest război?

 Pierre Bourdieu ne-a lăsat acest instrument de analiză – distincția – care ne arată cum gustul elitelor dă tonul și tinde să fie urmat și emulat de categoriile sociale mai sărace și mai puțin școlite. Dar Bourdieu mai spune ceva: anume că distincția poate împinge clasa dominantă să reevalueze mai vechi obiceiuri de consum, redându-le un neașteptat prestigiu. Ca exemplificare avem cazul, semnalat de Claude Fischler, al elitei japoneze care, revalorizând vechea băutură tradițională shochu, multă vreme catalogată „pentru săraci”, a reorientat gustul întregii piețe de tării. Merdeneaua e shochu-ul bucureștenilor. Elita se dovedește a fi cea care, cu toată libertatea conștientă de alegere, optează pentru o gustare umilă, dar încărcată de conotații identitare. Și dimpotrivă, EN rămâne în urma trendului, ca un vasal al patiseriei franceze, pe care nu a reușit s-o impună ca vector de statut social.

Și încă ceva. Bourdieu ne-a mai lăsat un concept folositor: acela de habitus. Habitusul este un set de obiceiuri, preferințe sau gusturi care, cu timpul, se transformă în adevărate instituții sociale, de cele mai multe ori neconștientizate. Eu îndrăznesc să spun că o piață veche de 200 de ani impune un habitus al său. Am discutat pe fb cu tineri care credeau că Piața Amzei a fost dintotdeauna un spațiu al scumpetei și fandoselii snoabe. Încerc să le spun tuturor că, dimpotrivă, centrul Bucureștiului a avut piețe ieftine și populare, nicidecum exclusiviste și scumpe.

În afară de Piața Amzei (care în anii ʼ90-2000 făcea parte din circuitul piețelor impropriu denumite „la ruși”, dedicate micului trafic practicat de basarabeni), mai erau Piața Gemeni (azi decimată și abia gâfâind), Piața Unirii (mutată câțiva ani sub cupola de la Sfânta Vineri, înainte să fie desființată complet). Cei de vârsta mea își amintesc de Piața Latină și de piețișoara din gangul de la Kogălniceanu. Centrul Bucureștiului deborda de ruralitate, multiculturalism și sociabilitate populară. Extirparea treptată a acestor noduri ale unei vaste rețele târgovețești face parte din mai largul fenomen al gentrificării, impus cu forța de interese imobiliar-edilitare.

Dar iată că vechiul habitus târgovețesc dăinuie și scoate capul ici și colo: ba la Obor, ba prin câteva localuri din Centrul Vechi, ba prin piața Râmnicu Sărat (Dristor). În zona Amzei au rămas trei localuri port-stindard ale „bucureștenității”: La Băiatuʼ, Camera din Față (unde încă se bea cafea la ibric) și, evident, Comteia (La Nea Mihai). Unii dintre noi își amintesc de covrigăria din capătul dinspre Romană a străzii Mendeleev și de berăria Turist de vizavi (unde se mânca și o excelentă plăcintă dobrogeană). Sunt localuri populare, care au marcat mai multe generații de bucureșteni. Aș mai pune pe listă și două biblioteci publice care flanchează zona Amzei: Biblioteca Mihail Sadoveanu (unde încă poți citi pe gratis în primitoarele săli de lectură) și Biblioteca Ion Creangă (cu un personal erudit și primitor), ambele adăpostite în superbe clădiri de patrimoniu.

Da, am amestecat mâncare cu cafea și cu consum de carte, fără niciun complex, conștient că întregul ansamblu definește cultura orașului.

 Și ultima, cea incomodă: antropologul care analizează snobii vorbește, inevitabil, dintr-o poziție de superioritate — vede ce alții nu văd. Tu, antrolpolog, din ce poziție vorbeţi? Și ce mănânci, ca să știm cine eşti?

 Îmi pare nespus de rău că maxima lui Brillat-Savarin, conform căreia preferințele culinare individuale îți exprimă identitatea, a fost instrumentalizată în sens exclusivist și snob. Trăim o adevărată revoluție a noii bucătării românești. Antropologi și gastronomi precum Adriana Sohodoleanu și Cosmin Dragomir se străduiesc de câțiva ani să promoveze aceste tendințe, care deopotrivă respectă tradiția autohtonă și experimentează deschiderea, inovația. Și vine EN cu tava aia de croasanți ca niște purcei de lapte și ne vămuiește bunul-gust, agățându-se pasămite de Brillat. Oricine în locul lui ar intra în pământ de rușine după această pățanie.

Eu, unul, nu m-am încumetat să studiez categoriile „creative” asimilabile cu snobii, hipsterii sau „babaioții”. E domeniul predilect al unor socio-antropologi cu mai mult fler analitic, precum Ciprian State și Dinu Guțu. Eu mă încumet cel mult să analizez breasla publicitarilor și a oamenilor de marketing, pe care am apucat să o cunosc ca insider, timp de decenii. Și, fiind și eu unul dintre ei, îi înțeleg și evit să-i privesc superior, „entomologic”.

Vezi și: Cum au rescris dronele regulile războiului

Vezi și: Am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România