Elena Lotrean: „Dacă am fi medici, jumătate dintre pacienții noștri ar fi morți” Despre școala finlandeză, analfabetismul funcțional, AI și copiii pe care sistemul îi pierde fără să-i caute

Elena Lotrean este profesor, trainer, fondator al Școlii Româno-Finlandeze ERI Sibiu și antreprenor în serie, cu 30 de ani de voluntariat la nivel local, național și european

1. Ați spus: „Dacă am fi medici, jumătate dintre pacienții noștri ar fi morți.” Cînd ați ajuns la fraza asta? Și cum a reacționat lumea din școală?

Dacă efectele unei educații greșite s-ar vedea la fel de repede ca urmările unui tratament greșit, am mai putea privi la fel de liniștiți la ceea ce se întâmplă în sala de clasă? Cred că spuneam fraza de mai sus cu peste șapte-opt ani în urmă, în perioada în care am început seria workshop-urilor Predă în România. Lecții din Finlanda. O vreme care invita la comparații, prilej să înțeleg mai bine ce înseamnă, de fapt, analfabetismul funcțional și care este diferența între ceea ce se întâmplă la noi și ceea ce se întâmplă în alte țări. Mi s-a părut o metaforă potrivită pentru sistemul nostru educațional. Într-un domeniu în care consecințele apar lent, în ani, poate că e mai greu să înțelegi că severitatea lor e comparabilă. Probabil că ar fi șocant să vedem ce-am făcut dacă am scurta perioada de la acțiune la rezultat. Analogia este destul de puternică, de fapt.

Lumea, de obicei, cade pe gânduri, e o tăcere mormântală, nu le vine să creadă că ar putea fi chiar așa. Cei mai mulți încep să gândească ce înseamnă și nu doar ce înseamnă fraza asta, ci ce înseamnă de fapt, impactul lor în sala de clasă, asupra elevilor și asupra viitorului lor. Citeam zilele trecute o altă metaforă cu ecou similar, de natură să te pună pe gânduri, de data asta legată de revoluția tehnologică în educație și de entuziasmul unora pentru instrumente insuficient examinate. Dacă ar fi vaccin, spunea Andreas Schleicher, coordonatorul programului PISA, probabil că am avea mai multe rețineri.

Puține țări ar administra un vaccin nou către milioane de copii fără studii clinice riguroase. În educație, însă, introducem instrumente tehnologice în milioane de clase înainte să avem suficiente dovezi despre efectele lor asupra învățării. Dacă eșecurile în educație ar avea vizibilitatea unei urgențe medicale, probabil ne-am îngrozi. Dar o oportunitate pierdută de învățare nu declanșează imediat alarma: consecințele se acumulează și devin evidente după ani. Întârzierea aceasta ne permite să tolerăm în educație intervenții pentru care, în medicină, am cere cu insistență dovezi clare înainte să le folosim.

2. Înainte de școală au fost cluburile europene de tineret, apoi consulatul Finlandei la Sibiu. Cum ajunge cineva din Sibiu să-și lege viața de Finlanda?

Există, de fapt, un fir roșu care leagă toate rolurile mele profesionale, oricât de diferite ar părea la prima vedere: educația. Înainte de cluburile europene de tineret și cu mult înainte de Consulatul Finlandei, au fost organizațiile de tineret românești. La 16 ani am înființat organizația de tineret Crispus Sibiu. Eram foarte dinamici și foarte entuziaști și am organizat proiecte pentru tineret în toată Europa. Prima dată am ajuns în Finlanda, puțin după 2000, într-un training excepțional cu cluburile de tineret. Acolo, de fapt, mi-am dat seama că se poate și altfel. Am descoperit nu doar un alt sistem de educație, mult axat pe nonformal, ci și felul în care acesta se răsfrânge în economie, în relațiile sociale și în încrederea dintre oameni.

La început a fost mai degrabă o frustrare, iar, mai apoi, o dorință de a face. Rămăsese o idee care s-a transformat treptat în proiect, pe măsură ce realitatea mi-a oferit noi oportunități. Unele etape au fost întâmplătoare. Prietenul meu și colegul meu Radu Szekely s-a mutat în Finlanda și am lucrat foarte mult timp împreună în proiecte finanțate de Comisia Europeană și destinate formării profesorilor. Încet, încet am ajuns să cunosc destul de bine sistemul educațional finlandez. Apoi, când a crescut fiica mea, m-am întrebat ce pot să-i ofer din ceea ce știu, pentru viitorul ei. Și ceea ce știu eu să fac cel mai bine este să creez contexte pentru educație. Și astfel am început să gândesc un proiect care să arate că se poate și în România, cu profesorii de aici, cu resursele de aici, cu copiii de aici.

3. La ERI predați programa românească cu metodă finlandeză. Ce ați luat din Finlanda și ce ați lăsat deoparte, pentru că aici nu prinde?

Am înțeles acolo că un sistem bun nu prescrie fiecare mișcare. Construiește suficient de bine cadrul, astfel încât oamenii competenți să poată lua decizii bune în interiorul lui. De la finlandezi am învățat în primul și în primul rând ce înseamnă un proces. Atunci când ai procesul bine stabilit, când este foarte clară structura, când regulile sunt clare, când obiectivele sunt clare, conținuturile pe care le pui, ulterior, pe acest cadru fix pot varia.

Poți face orice. Gluma mea preferată din sesiunile pentru educația adulților este: Pentru ce vreți să vă țin training? Pentru fizică cuantică? Nicio problemă, dați-mi două săptămâni. Asta pentru că mă bazez pe un proces foarte clar. De fapt, misiunea mea nu este să știu fizică cuantică. E suficient să știu ce trebuie să se întâmple cu o informație pentru ca altcineva să o poată înțelege, să o poată exersa, integra și, în cele din urmă, folosi. Expertul în fizică este cel care aduce conținutul. Procesul prin care acel conținut devine învățare este meseria mea. Eu doar îl așez în felurile în care poate fi mestecat, adoptat și, după caz, implementat.

Acesta este, de altfel, “detaliul” care face diferența: pentru că știm mult, dar implementăm foarte puțin. Am importat, să zicem, acest proces din Finlanda. Motoarele sunt românești, totul este legat de societatea românească. Filozofia, conceptul, ideea, procesul sunt finlandeze. Punem acolo ce funcționează pentru noi, pentru societatea românească. Finlanda combină un nucleu național foarte clar cu o libertate pedagogică foarte mare. Cu alte cuvinte, nu este libertate în locul structurii, ci libertate în interiorul unei structuri bine definite. Ce nu prinde așa de bine? Din păcate, tocmai această libertate, autonomia. Nu prea știm să fim liberi. Avem nevoie mereu să ne raportăm la o autoritate, fie directorul, fie inspectoratul… ministrul. Din ce în ce mai mult, în ultimii ani, acest reper sunt părinții. Și atunci când profesorul intra la clasă, poartă pe umeri toată greutatea asta. Apoi, felul în care este construit sistemul finlandez, arhitectura lui flexibilă, care îi ajută mult pe copii să crească și să-și aleagă drumul potrivit lor, primind sprijin pe tot parcursul acestui proces.

4. Școala finlandeză e publică, gratuită și egalitară. ERI e o școală privată. Nu e un paradox să aduci modelul egalității printr-o școală pe care și-o permit puțini?

Așa este. Poate părea aproape paradoxal să încerci să transferi principiile unui sistem profund egalitar într-o societate în care egalitatea de șanse rămâne, prea adesea, mai curând o aspirație normativă decât o realitate. Am vrut, înainte de toate, să demonstrăm că un alt mod de a construi școala este posibil și, apoi, să folosim experiența acumulată pentru a contribui la schimbarea sistemului dincolo de limitele unei singure instituții. Am avut nenumărate discuții la nivelul Ministerului Educației, cu aproape fiecare dintre miniștrii care s-au succedat vremelnic în această funcție, și am încercat să traducem în context românesc câteva dintre principiile care dau coerență sistemului finlandez: echitatea, încrederea în profesioniști, autonomia, centrarea pe copil și construcția politicilor educaționale pe termen lung. Am participat cu foarte mult drag și implicare la începuturile programului România Educată și am contribuit intens la ceea ce s-a construit acolo. Eu personal, mai ales în zona evaluării. Am încercat ca o parte dintre aceste principii să capete expresie concretă în legislație, în metodologii și în mecanismele de funcționare ale școlii românești.

Nu pot spune că am reușit la scara la care mi-aș fi dorit. Doar câteva dintre aceste idei au ajuns, fragmentar, în școala de masă. Dar cred că am demonstrat ceva important prin ERI: că o școală din România poate funcționa după o filozofie educațională diferită, fără să aștepte ca întregul sistem să se transforme. Iar asta le-ar putea da și altora curaj. Până la urmă, cultura unei școli, felul în care este privit copilul, relația dintre profesori și elevi sau gradul de încredere pe care îl construim nu depind exclusiv de minister. O parte esențială a schimbării se află în deciziile pe care le poate lua fiecare comunitate școlară.

5. Ați adus Eduten la Sibiu acum nouă ani, cînd era un startup al Universității din Turku. Ce ați văzut atunci într-o platformă de matematică?

I-am întâlnit pe cei de la Eduten pentru prima dată cu nouă ani în urmă, la Helsinki Education Week, și am fost impresionată de felul în care au generat partea de exercițiu a matematicii. Mi s-a părut ceva excepțional, mai ales că, la momentul respectiv, tehnologia la clasă era cumva la început și nu erau foarte multe variante sau platforme care să fie atât de practice și atât de bine realizate pedagogic. Mi s-a părut că platforma asta reușește să combine foarte bine câteva lucruri esențiale: un timp rezonabil petrecut pe dispozitiv, o experiență de învățare foarte atractivă pentru copii și o abordare pedagogică susținută de un volum impresionant de cercetare.

Asta mi-a plăcut mult, mai ales că, la vremea aceea, analizam totul și din perspectiva de părinte. O vedeam pe fiica mea lucrând exercițiile primite ca temă pentru acasă sau reluând exercițiile pe care nu reușea să le termine în clasă și puteam observa direct ce înseamnă Eduten pentru elev, dincolo de teoria pedagogică și de date. Am văzut ce poate face și mi se pare în continuare unul dintre proiectele cu cel mai mult sens pentru învățarea matematicii și nu doar pentru învățare, ci, cum spuneam și mai sus, pentru implementare, pentru aplicare, pentru că este extrem de practic și aduce matematica în viața reală a copiilor.

Pentru a ne întoarce la metafora vaccinului folosită de Schleicher, Eduten nu este un „vaccin” netestat, introdus în școală înainte să-i cunoaștem efectele. Este rezultatul a peste 18 ani de cercetare și dezvoltare pornite la Universitatea din Turku, o soluție testată în contexte reale de învățare și evaluată inclusiv în România, la începutul acestui an.

6. Studiul din România arată o creștere de 23,1% la copiii care au lucrat cu Eduten, față de 9,6% la predarea clasică, cu o singură oră pe săptămînă. Ce a făcut diferența: platforma sau profesorii motivați și pregătiți special pentru pilot?

Cred că este un mix de factori care a contribuit la acest succes. Avem, o dată, platforma - care este extrem de bine gândită pentru lecțiile de matematică, iar apoi profesorii - care au fost pregătiți special pentru pilot. În același timp, au avut mai mult timp liber la clasă să se aplece asupra copiilor care aveau nevoie de ajutor.

În ora petrecută cu Eduten, profesorul câștigă, înainte de toate, timp pedagogic. Platforma generează și adaptează exercițiile în funcție de nivelul fiecărui elev, astfel încât cadrul didactic nu mai este nevoit să pregătească separat, în afara orelor, seturi diferențiate de exerciții pentru fiecare copil. Timpul astfel eliberat poate fi folosit de învățător pentru a observa mai atent cum lucrează elevii, unde se blochează, ce ritm are fiecare și ce tip de sprijin îi este necesar. În loc să consume energie pentru producerea materialelor, profesorul o poate investi în intervenția pedagogică propriu-zisă. Iar asta înseamnă, foarte concret, mai mult timp și mai multă atenție pentru fiecare copil.

Dacă doriți, profesorul devine tot mai mult un arhitect al experienței de învățare: nu mai consumă cea mai mare parte a energiei pentru a produce exerciții, ci poate proiecta traseul, are instrumente adecvate pentru a observa progresul, poate interpreta datele și, mai ales, poate interveni acolo unde fiecare copil are nevoie de sprijin. Tehnologia oferă analize în timp real și preia o parte din munca repetitivă, iar cadrul didactic se poate concentra asupra deciziilor pedagogice pe care niciun algoritm nu le poate lua în locul lui.

7. Studiul e făcut de echipa Eduten, iar dumneavoastră reprezentați Eduten în România. Cum răspundeți unui sceptic? Ați accepta un studiu independent, pe un eșantion mai mare?

Sigur că da! S-a și făcut, de altfel. Nu doar unul, ci patru evaluări independente, în școli selectate de UNICEF și/sau de Ministerul Educației, cercetări făcute cu hârtie și creion, ca să nu fie discuții că examenul este în platforma Eduten și i-ar favoriza pe elevii care s-au obișnuit deja cu tehnologia. În statele în care a fost reluat testul, au fost create subiectele cu ministerul de resort al țărilor respective și avem în 2025 Vietnam și Sri Lanka, iar în 2023 Laos și Uzbekistan, iată, în 2026 România.

Toate au avut scoruri care s-au menținut și la doi ani după terminarea cercetării.

De altfel, tocmai această bază solidă de dovezi a stat la baza recunoașterii internaționale a platformei: rezultate semnificative statistic, cu mărimi ale efectului relevante, obținute în contexte educaționale diferite și prin evaluări independente. De altfel, a fost unul dintre motivele pentru care Eduten a primit premiile prestigioase de la Unicef și Unesco. În 2020, platforma a primit UNESCO ICT in Education Prize, iar în 2022 - UNICEF EdTech Award. În ambele cazuri, platforma a fost remarcată pentru abordarea pedagogică bazată pe cercetare, pentru îmbunătățirea demonstrabilă a rezultatelor de învățare, pentru capacitatea de adaptare la programe și contexte culturale diferite și pentru accesibilitate, pentru că poate fi folosită pe mai multe tipuri de dispozitive.

UNICEF a subliniat în mod special și potențialul de scalare, Eduten fiind selectată ca soluție cu perspectiva de a ajunge, în timp, la experiențele de învățare a până la 100 de milioane de copii.

8. Studiul vorbește de copii de clasa a III-a, iar dumneavoastră spuneți că jumătate dintre liceeni sînt analfabeți funcțional. Unde se pierd copiii între a III-a și liceu? Poate tehnologia să oprească pierderea asta?

Asta este o întrebare foarte bună, pe care eu însămi o reiau constant. Pentru că, dintr-o cohortă, pierdem pe undeva mai mult de jumătate dintre copii, iar cei care rămân, sunt analfabeți funcțional. Cifrele analfabetismului, de fapt, sunt mult mai mari decât ceea ce măsoară PISA. Ei măsoară doar acei elevi care încă mai sunt înrolați în sistemul educațional formal. Și pur și simplu nu știm, ca societate, unde ne sunt copiii. Nu prea cred că tehnologia singură poate să oprească pierderea asta. Cred că aici este nevoie de un cumul de măsuri, atât din punct de vedere al școlii, dar și al celorlalte instituții ale statului.

Tu, ca primărie, știi exact câți copii ai în satul tău, în comuna ta, în orașul tău și ar trebui să te asiguri că toți acești copii sunt în școală. Și că nu dispar pur și simplu fără să se vadă, fără să-i pese nimănui. Există instituții de protecție socială care ar trebui să lucreze împreună cu școala, există centre de sprijin - sigur, insuficient dotate cu resursă umană, dar ele există și ar trebui să poată să propună niște activități foarte clare prin care copiii să vină și să rămână în școală.

Tehnologia poate fi parte din soluție, dar nu poate compensa absența unui mecanism coerent prin care școala, administrația locală și serviciile sociale să-și asume să identifice, să urmărească și să sprijine copiii înainte ca ei să dispară din sistem.

9. Cum va arăta profesorul peste cinci ani? Ce rămîne de neînlocuit în meseria lui și ce va prelua mașina?

La întrebarea cum va arăta educația peste cinci ani, răspunsul scurt este că nimeni nu știe cu adevărat. Așa cum spunea coordonatorul pilotului românesc, dacă cineva vă spune cu exactitate ce se va întâmpla cu inteligența artificială și cu digitalizarea în următorii cinci ani, probabil că încearcă să vă vândă iluzii. Sunt, totuși, unele lucruri pe care le putem anticipa. Cred că profesorul va rămâne cel care vede potențialul din fiecare copil înainte ca el însuși să-l poată vedea limpede și cel care îl însoțește pe drumul pe care și-l alege. Iar când cade de pe cal, rolul profesorului este să fie acolo: să-l ajute să se ridice, să se urce din nou în șa și să nu renunțe la efortul de a învăța, de a crea, de a transforma ceea ce știe în ceva care poate fi folosit în lume. Educația nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe, ci formarea unui om capabil să-și construiască propriul drum și, mai departe, să participe cu sens la viața societății.

Dacă un copil este bine, dacă are cunoștințele, abilitățile și atitudinile de care are nevoie pentru a se mișca competent prin lume, atunci cred că și societatea în care va trăi va arăta puțin mai bine. Tehnologia va prelua tot mai mult din munca repetitivă, volumele mari de corectat, de evaluat, de testat, iar asta va schimba profund însuși modul în care înțelegem evaluarea. Cred că aici vom vedea unele dintre cele mai interesante transformări ale educației în anii care vin. Ce sens mai are să corectezi cu inteligență artificială o temă pe care elevul a scris-o tot cu inteligență artificială? Probabil că vom ajunge să evaluăm tot mai puțin simpla producere a unui răspuns și tot mai mult competențele care nu pot fi externalizate ușor către AI: înțelegerea, judecata, argumentarea, capacitatea de a pune întrebări bune, de a verifica, de a compara și de a transfera ceea ce știi într-o situație nouă.

Inteligența artificială va prelua, probabil, și o parte din ghidajul învățării, pentru că poate identifica foarte repede unde apar dificultățile cognitive ale unui copil și îi poate propune, în timp real, exerciții, explicații sau trasee mai potrivite nivelului lui.

10. În „Rethink Education” ați propus un jurămînt al profesorilor, după modelul celui medical, adică ne întoarcem la medicii de la început. Dacă l-ați scrie azi, ce ar spune jurămîntul despre AI?

Tot în Rethink Education am lansat și metafora medicilor și tocmai de aceea era nevoie de un jurământ: dacă medicii sunt cei care ne salvează viețile, profesorii sunt cei care ne creează viețile. Dacă l-aș scrie astăzi, jurământul ar spune că voi folosi instrumentele pe care mi le oferă societatea și pe care le poate crea mintea umană, așa cum este și inteligența artificială, pentru binele celorlalți, pentru dezvoltarea lor, pentru a le arăta diverse perspective și pentru a-i putea duce sau a-i putea ajuta să-și trăiască cea mai bună versiune de viață pe care pot s-o realizeze pentru ei.