„Literatura de blamare a părinților mă plictisește îngrozitor”. Andrei Gorzo despre „Ce am învățat de la Graham Greene” și „Sfârșit de aventură”

Interviu cu Andrei Gorzo: 13 întrebări de la Vasile Ernu

De mult zic să fac un interviu cu Andrei Gorzo. Cu el vrei să discuți despre film căci e criticul nostru de film cel mai semnificativ. Dar de data aceasta am vrut să discut despre ultimele lui două cărți care par a fi un diptic. Ne apropie mult genul - un soi de docuficțiune memorialistică - așa că am fost curios să văd cum fac ații acest tip de muncă mai ales că ce face el e cam unic pe la noi.

Așa că vom vorbi despre cele două cărți apărute la editura Polirom: Ce am învățat de la Graham Greene și Sfârșit de aventură.

Ce am învățat de la Graham Greene

 Dragă Andrei, ai fost un adolescent care fugea în romane de spionaj. Mai târziu ai ajuns traducătorul lui Greene, inclusiv al lui Brighton Rock. Iar acum ai scris o carte despre tatăl tău care poartă numele lui Greene în titlu. Ce ai învățat, concret, de la Graham Greene? Și de ce a fost nevoie de el ca intermediar ca să poți scrie despre tatăl tău?

Tatăl meu, un copil al Războiului Rece (s-a născut în 1951), a dezvoltat de tânăr o fascinație pentru lumea spionajului. Inițial a dezvoltat această fascinație prin literatură (și prin cinema) – nonficțiune, dar și multă ficțiune. Ulterior, în urma unor accidente, ca să le spun așa, din biografia lui, care s-au potrivit cu accidente din istoria României, în anii ’80 și ’90, ani bogați în așa ceva, a ajuns să-și trăiască această fascinație în lumea reală. Ceea ce s-a terminat prost pentru el, deși fascinația lui n-a murit niciodată și nici nu și-a pierdut cu totul componenta romantică, poate chiar copilăroasă (așa a descris-o distinsul jurnalist Liviu Tofan, care l-a cunoscut pe tatăl meu în ultimii săi ani de viață – l-a cunoscut în sensul că s-au întâlnit o dată și au corespondat un pic). Cândva prin adolescență (asta înseamnă anii ’90), am început să-l citesc obsesiv pe Graham Greene, un mare romancier necantonat nici pe departe într-o tematică legată de spionaj, dar asociat puternic cu tematica asta. Nu tatăl meu mi-a pus în mână cărțile lui Greene. Din contră, am ajuns să le citesc atât de febril tocmai pentru că găseam în ele o demistificare a fascinației tatălui meu, fascinație despre care sora mea, Iulia, și cu mine începuserăm la vremea aceea să avem senzația că ne duce întreaga familie la ruină. Ce mi-a pus în mână tatăl meu a fost firul care m-a dus la literatura lui Greene, literatură în care mi s-a părut că găsesc o explicație a acestei ruine. Ăsta e motivul pentru care, atunci când m-am hotărât să scriu despre tatăl meu (după moartea lui din 2019), am avut nevoie de Greene ca intermediar.  

 Tatăl tău a fost medic legist la Călărași. A făcut autopsia lui Virgil Trofin, demnitarul căzut în dizgrație, și a ajuns apoi în închisoare pentru infracțiuni de drept comun fabricate. Cum ai aflat povestea asta în copilărie? Și cum arăta o familie care trăia cu un astfel de secret în anii '80?

N-am aflat povestea decât după Revoluție (la scurt timp după). De dinainte nu-mi amintesc decât aluzii, incomprehensibile pentru copilul care eram și cu atât mai tulburătoare. Trofin a murit în ’84. Tatăl meu a fost arestat în ’86, dar eu nu locuiam pe atunci la Călărași cu el și cu mama mea, ci la Drăgășani, în casa părinților lui, medici vestiți în zonă. Surorii mele mai mici și mie ni s-a spus că tatăl nostru fusese luat la armată, din cauză că nu-și făcuse serviciul militar la timp. A fost eliberat la începutul lui ’88, în urma unui faimos decret ceaușist de amnistie. În perioada aia s-au întâmplat și alte lucruri: mama lui, deci bunica noastră paternă, în grija căreia ne aflam eu și sora mea, a făcut un cancer; casa noastră a fost demolată (chiar în primăvara lui ’89: dacă se mai amâna un pic, ar fi rămas în picioare). Ce să spun? Am avut o copilărie foarte privilegiată pentru România anilor ’80, deși pe-atunci n-am perceput-o așa – credeam că toți copiii duc o viață asemănătoare cu a mea. Privilegiată la nivel de provincie mică, nu la nivel de Primăverii, dar privilegiată. Și, din ’86 încolo, în numai trei ani, totul se surpă, totul cade ca o butaforie. Senzația dominantă cu care am rămas de atunci nu e una de durere, ci una de irealitate: ceva care ar fi trebuit să fie solid s-a dovedit imaterial.  

 După 1989, tatăl tău e căutat de oameni ca Gelu Voican sau generalul Militaru. În casă apar pașapoarte false și telefoane misterioase, iar în același timp nu e sigur că familia va avea acoperiș a doua zi. Tatăl tău credea în conspirații. Te-a ajutat Greene să citești lumea asta sau ți-a romanțat-o? Și când te uiți la valul conspiraționist din România de azi, îl înțelegi altfel pe tatăl tău?

Oh, cu siguranță mi-a și romanțat-o, dar chiar cred că într-o anumită măsură m-a și ajutat s-o citesc. (În plus, pe la sfârșitul anilor ’90 mi-a luminat o cale de ieșire din lumea aia: la examene de admitere, la interviuri pentru burse academice, vorbeam despre Greene – o figură multilaterală: a scris și critică de cinema, și scenariile unor filme foarte importante, și jurnalism politic, și teatru - și comisiile erau iar și iar impresionate: dincolo de investiția mea pasională, care trebuie să fi fost evidentă, le suna pe undeva matur ce spuneam.)

Legat de valul conspiraționist din România de azi, e ciudat că în 2024, când am scris Ce am învățat de la Graham Greene, nu m-am gândit deloc la el. N-am văzut nicio legătură cu conspirațiile și conspiraționismele anilor ’80 și ’90, despre care scriam eu. Aveam senzația că scriu despre o lume dispărută și foarte diferită de cea de azi. Dar unii cititori ai cărții – care a apărut chiar în decembrie ’24, moment de mare instabilitate, cu alegeri anulate, suspiciuni de ingerințe rusești și un centru politic care părea să se nu mai țină în fața extremismului – au văzut paralele.  

 În Filmul tranziției ai scris despre cinemaul românesc al anilor ’90. Cum arată anii ’90 din filmele acelea față de anii ’90 din casa voastră? Ce a prins cinemaul și ce i-a scăpat?

Presupun că te referi la cinemaul ăla gen Patul conjugal. Ei bine, aș zice că a prins niște lucruri: obsesia aia de a se reinventa, care cuprinsese atâția oameni, oameni care dăduseră frâu liber fanteziilor lor și mergeau așa, cu capul înainte, mulți dintre ei în direcția unui zid; și cât de urgent-prezente erau marile teme politice (Iliescu, mineriadele, Securitatea) în gândurile de zi cu zi ale atâtor oameni; sau amestecul de disperare economică cu euforie, cu excitație; și paranoia – neapărat paranoia. Astea sunt lucruri pe care le-am văzut în filmele anilor ’90 și pe care le recunosc din experiența familiei mele.

Pe de altă parte, dacă mă gândesc la eroii sau antieroii filmelor românești ale anilor ’90, nu văd printre ei nicio figură care să se apropie de gradul de complexitate al tatălui meu. Care în epoca ceaușistă fusese un privilegiat (medic legist, deci membru al aparatului de justiție), dar și o victimă. Iar anii ’90 și-i începuse la marginea noilor cercuri de putere, pentru ca, după o perioadă în care îl tentase opoziția, să și-i sfârșească, spre propriul lui dezgust de sine, într-un sector al presei românești peste care domneau șovinii și antisemiții. Felul în care era totodată antisecurist și prieten cu tot felul de securiști, de care ajunge treptat să depindă în disperarea lui de a aduce bani acasă. Felul în care se combină, în povestea lui, circumstanțele vitrege cu deciziile personale greșite. Portretistica cinematografică românească din anii ’90 nu e destul de subtilă pentru niște contradicții ca ale lui.

Nu e cartea, până la urmă, o reabilitare a tatălui tău? Unde ai tras linia?

Din punctul meu de vedere, cartea are într-adevăr o dimensiune de act de reparație, dar într-un sens mai larg: am vrut să vorbesc despre lumea din care venea el, despre părinții lui, despre familia lui extinsă – acea burghezie medicală de provincie care trăia bine sub regimul comunist, dar într-o relație cumva ambiguă cu acesta. Am vrut să vorbesc pentru că mi se părea că din narațiunile dominante despre comunismul românesc lipsea în bună măsură genul ăsta de experiență, genul ăsta de familie, genul ăsta de ambiguitate. Am vrut s-o fac nedidactic, fără să dăscălesc și eu cititorii în privința comunismului: să-i las pe ei să extragă din carte ce învățătură vor, dacă sunt genul de cititori care vor neapărat să existe o învățătură. Și am vrut s-o fac cu dragoste – literatura de blamare a părinților mă plictisește îngrozitor.

Nu știu dacă dragostea cu care scriu despre tatăl meu chiar îl reabilitează. Mai curând îl relansează, îl smulge din uitare. Dar nu e o dragoste care să menajeze sau să cosmetizeze. Și nu înghesui cititorii cu dragostea mea; le las spațiu în care să-și formeze propriile opinii. Zonele de mister din biografia tatălui meu – de ce-a făcut aia sau ailaltă?, ce se întâmpla cu adevărat la momentul X sau Y? – sunt marcate ca atare. Nu spun nicăieri: „Așa a fost”. Prezint faptele în versiunea în care au ajuns la mine (prin maică-mea în cele mai multe cazuri), îmi fac clar parti-pris-ul și apoi îi las pe cititori să lucreze cum vor ei cu materialul ăsta. Știu cititori cărora li s-a părut că tatăl meu nu iese deloc bine din carte și chiar cititori care n-au perceput dragostea cu care scriu despre el. Probabil că ideile lor despre dragoste sunt pur și simple diferite de-ale mele, care s-au format în parte sub influența lui Graham Greene, în a cărui concepție, modelată de catolicism, însăși inchiziția poate fi privită ca manifestare perversă a unei forme de iubire.   

Sfârșit de aventură

Ce au spus mama ta și Iulia când au citit cartea? Ce ai lăsat deliberat pe dinafară?

M-au sprijinit foarte mult pe parcursul scrierii. Fără maică-mea nici n-aș fi putut s-o scriu. Cartea se întemeiază pe un interviu cu maică-mea, care a fost lung (s-a întins pe ani) și sistematic (am dedicat fiecare sesiune de interviu câte unei ramuri a familiei, câte unei perioade din viața lor etc.). Mi-a fost practic coautoare. Și bineînțeles că manuscrisul a trebuit să treacă de aprobarea ei. Nu mi-a cerut să cenzurez decât un detaliu – unul la care eu nici nu mă gândisem, mi se părea absolut minor, date fiind nenumăratele praguri de pudoare pe care a trebuit să le depășim amândoi ca să colaborăm la demersul unei asemenea scrieri, dar probabil că fiecare dintre noi are un prag final, de netrecut, și probabil că, văzut din afară, pare cel mai adesea unul arbitrar, nimeni nu va înțelege de ce am tras linia acolo și nu dincolo. Probabil că e valabil și pentru unele decizii de cenzură pe care le-am luat eu de capul meu: unora li s-ar părea arbitrare, deși pentru mine sunt decizii cântărite – pe scurt, am lăsat afară câteva detalii despre care am considerat că riscau să lase o impresie disproporționat de puternică, stricând astfel echilibrul de lumini și umbre pe care încercam să-l mențin în portretul tatălui meu. Și am mai lăsat pe dinafară unul-două lucruri care implicau prea tare alte persoane – care nici nu fac parte din familia mea și nu sunt nici persoane publice.  

Problema de care te lovești atunci când scrii literatură confesională este că, în mod inevitabil, nu scrii doar despre tine, ci și despre alții, care n-au nicio vină în afara aceleia de a fi făcut parte din viața ta sau de a fi trecut prin ea. E dreptul tău să scrii autodenunțuri, dar oamenii ăia nu ți-au cerut să-i dai în gât și pe ei cu ocazia asta. Însuși dreptul meu de a scrie despre tatăl meu, fie și după moartea lui, poate fi chestionat: știu sigur că el n-ar fi vrut – mai mult decât atât, ar fi fost oripilat. Dar în cazul lui am o scuză: pot să-mi invoc dreptul de a scrie despre mine (e chiar o necesitate: n-aș ști cum altfel să mă țin la un loc, să nu mă destram) – or, sunt atât de profund format de tatăl meu, încât n-o pot face decât scriind pe larg despre el.

Mama mea a crezut în Ce am învățat de la Graham Greene. Receptarea cărții i-a dat mari satisfacții. Dar a și tulburat-o. A tulburat-o faptul că unii cititori îl percepeau pe tatăl meu, devenit personaj de carte, ca pe un fel de aventurier fantast, înclinat să vadă himere. Nu m-a blamat niciodată pentru acest efect al cărții, dar subiectul a rămas deschis între noi – am continuat să facem hermeneutică pe enigme din anii ’80 și ’90. Și așa am ajuns să scriu cea de-a doua carte: Sfârșit de aventură.

 Cristian Teodorescu scrie că unele cărți nu te lasă să te oprești, pentru că te obligă cititorii care se recunosc în ele. Tu ai spus că scrisul te ajută „să te ții laolaltă”. Ce te-a obligat să scrii a doua carte: cititorii, tatăl tău sau propria nevoie? Ce nu încăpuse în prima?

Într-un fel, eu nu încăpusem. Nu mă las întrezărit decât de două-trei ori. În rest, rămân ascuns în spatele copilului care eram în anii ’80 și în spatele adolescentului care am fost în anii ’90. Și sigur că un copil sau un adolescent în jurul căruia se întâmplă toate lucrurile alea sinistre e o figură automat înduioșătoare. Dar povestea rămâne incompletă fără portretul adultului care a rezultat din ea: o creatură prin definiție mai puțin drăgălașă – un bărbat care se apropie de 50 de ani, cu tot felul de opinii care pot să enerveze, cu o sexualitate etc.

  Ai plecat pe urmele lui Greene, în Panama și în Vietnam, locurile din The Quiet American și din istoria lui cu Torrijos. Te descrii ca pe un turist care vede, dar nu înțelege nimic. Pe cine căutai acolo, pe Greene sau pe tatăl tău? Și ce înseamnă să fii, la rîndul tău, un „american liniștit” al propriei povești?

Păi chiar asta înseamnă: să vezi, dar de fapt să nu vezi, nu în ultimul rând din cauza propriilor tale idei, luate din cărți; să rămâi inocent în sensul ăsta, care la Greene e apăsat-peiorativ. Bine, conceptul de „american liniștit” are și alte aspecte, care mie cred că mi se potrivesc mai puțin (sau mai știi?): să fii tot timpul convins că știi ce e mai bine pentru alții și să ții morțiș să le faci bine, fie și cu forța; să nu ai nici cea mai mică îndoială că you are the good guy. Asta-i reproșează englezul din roman, alter ego-ul lui Greene, tânărului american: că se bagă orbește, convins că face bine. Pe de altă parte, englezul descoperă până la sfârșitul cărții că trebuie să-ți alegi o tabără. Și Greene însuși a luptat pentru tot felul de cauze. Și i se poate reproșa că uneori n-a văzut bine sau n-a înțeles ce vede. Ca să-ți răspund până la capăt, pe Greene îl căutam la Saigon, la Antibes... Una dintre întrebările cu care mă joc în Sfârșit de aventură este în ce măsură cineva ca el, un mare scriitor al secolului XX, mai ales al Războiului Rece, mai poate servi de ghid al lumii noastre de azi.  

Prima carte a fost nominalizată la Premiul „Romulus Rusan” pentru literatura memoriei, un premiu legat de memoria comunismului. Cărțile tale vorbesc însă la fel de mult despre anii '90. Avem o literatură a memoriei pentru tranziție, sau anii '90 sunt încă o zonă neasumată?

Dacă sunt încă o zonă relativ neasumată, cartea ta din 2024, Generația canibală (care a apărut în același timp cu Ce am învățat de la Graham Greene), constituie o contribuție importantă la asumarea ei.

 Mulțumesc. Revenim. Greene și-a legat viața de cauze și de oameni puternici, iar uneori cauzele acelea s-au dovedit pierdute. Tatăl tău a stat și el aproape de putere, în 1990 și 1991, și a ieșit de acolo cu datorii și cu teorii ale conspirației. Ce e pentru tine o cauză pierdută? Și ai și tu o cauză de felul ăsta?

Greene a fost un om de litere dintr-o specie care s-a cam stins odată cu secolul XX: oameni de stat îi cereau sfatul; a fost chemat să negocieze în incidente internaționale cu luări de ostatici; la un moment dat, în timpul Războiului Rece, părea să se erijeze într-un fel de mediator între cele două mari blocuri ideologico-militare aflate în conflict. Alții din specia asta au fost Malraux, Márquez, Llosa, dar alonjele lor erau mai degrabă regionale (o țară, un continent), în timp ce a lui Greene se voia planetară. John Banville îi reproșa recent că s-a antrenat în prea multe aventuri geopolitice în loc să stea aplecat asupra literaturii, dar eu regret că nu mai e loc pentru asemenea figuri, că un simplu romancier nu mai poate spera să fie luat în serios, nicăieri în lume, în felul în care era cândva luat în serios Graham Greene, căruia i se atribuia o abilitate de a presimți revoluții și lovituri de stat. Cât despre tatăl meu, da, mi-e destul de clar că a avut, în vreo două momente din viața lui, senzația amețitoare că participă la istorie, că pune umărul concret la mersul ei.

Eu n-am avut niciodată asemenea ambiții sau fantezii. Cauzele mele sunt incomparabil mai modeste. Un exemplu de asemenea cauză, de care mă agăț, deși pare destul de pierdută, este demnitatea esteticului, pe care o înțeleg ca având de-a face cu redobândirea unei relative autonomii, cu recunoașterea statutului său de cale legitimă și particulară – adică diferită de alte căi – către cunoaștere, către autocunoaștere, către autoconstruire. Sunt un umanist old school în privința asta. Oricât mi-ar explica unii sociologi ai artelor că discernământul estetic se reduce în bună măsură la exhibarea unor semne de distincție prin care acumulezi capital social, oricât mi-ar explica unii activiști că arta nu-și poate justifica existența decât servind cauze politice corecte, eu nu-i cred. Arta nu poate salva lumea (dacă mă întrebi pe mine, nimic n-o poate salva: ce-am făcut noi, oamenii, din lumea asta, e absolut oribil și dincolo de salvare), dar la nivel individual poate salva câte ceva. Ca să fiu uncool până la capăt, poate salva suflete – sau măcar le poate ajuta să reziste un pic mai mult, să nu se ducă la fund din prima.     

 Ai spus că, spre final, a doua carte se apropie de un fel de self-help. Pentru un critic, cuvîntul sună aproape ca o provocare. Ce ai vindecat scriind-o? Și ce a rămas nevindecat?

N-am vindecat nimic, de fapt. Cartea m-a ajutat să navighez printr-o zonă de turbulență din viața mea interioară. Scrierea ei a funcționat ca o formă de reglaj. Dar de vindecat n-a vindecat nimic. Observația mea cum că Sfârșit de aventură seamănă cu o carte de self-help privea mai mult forma ei, cu care m-am jucat puțin în direcția asta: faptul că tot mersul ăla pe urmele lui Greene pare la un moment dat că începe să se adune într-o călătorie terapeutică; faptul că în Panama nu-mi iese mai deloc, în sensul că acolo nu simt mai deloc urme ale trecerii lui, apoi merg la Antibes, unde parcă mă apropii un pic mai mult, în sensul că mă reculeg în fața vechii lui locuințe, deși nu intru în clădire, pentru ca, în sfârșit, la Saigon să stau în vechea lui cameră de hotel și, în timp ce umblu fermecat prin oraș, să par la un moment dat că mă îndrept spre un moment de epifanie, pe care însă îl ratez, după cum mărturisesc chiar în fraza cu care se încheie cartea. Din punctul meu de vedere, călătoria terapeutică eșuează, pentru că nu reușesc aproape niciodată să fiu cu totul prezent în locurile în care mă aflu. La Saigon mă apropii cel mai mult de o reușită, dar ratez și acolo. Astea fiind zise, m-aș bucura dacă unii cititori ai cărții n-ar fi de acord cu mine și ar găsi că ea are ceva vindecător.   

 Scrii critică de film din 1996, adică de 30 de ani. Acum cronicarii scriu despre tine, iar Cristian Teodorescu îți laudă talentul de prozator. Cum e să treci de partea cealaltă? Te-a ajutat ochiul criticului când ai scris despre tine sau te-a încurcat?

Eu nu percep dipticul ăsta ca pe ceva radical nou față de ce am scris până acum. Scriitor mă consideram și înainte, deși unul nișat pe subiectul cinemaului. În cărțile astea două continui să scriu analitic, discursiv, eseistic. De altfel, în cele două romane de Graham Greene, scrise la persoana I, care mi-au servit drept modele principale – Sfârșitul unei iubiri și Americanul liniștit –, e vorba despre o persoana I foarte cerebrală, vocea unui intelectual care se poate vedea pe sine din afară și se ține în permanență sub o observație foarte severă.

De aproape 30 de ani visam să scriu o carte întreagă cu o versiune a vocii lui Greene din Sfârșitul unei iubiri: trist-versată, autoflagelant-autoanalitică, supercerebrală la suprafață, dar cu emoții puternice – pasiune, disperare – palpitând dedesubt. Astea fiind zise, acum mi se pare că în Ce am învățat de la Graham Greene sunt un pic crispat, un pic pedant – și nu mă refer la capitolele de critică literară straight, ci la părțile celelalte, în care spun povestea familiei mele. E o pedanterie acolo, o preocupare crispată for getting the facts right, în care se poate ghici că vin din zona academică. În Sfârșit de aventură mă joc un pic mai mult. Și acolo am vocea asta „de critic”, care ține cu autoritate prelegeri despre Graham Greene în Vietnam, despre literatura de călătorie sau despre istoria Republicii Panama, dar, în unele momente ale cărții, vocea asta e contestată, pusă la îndoială, destabilizată.   

 Și ce ai învățat, până la urmă, de la tatăl tău și de la Graham Greene?

După ce am scris două cărți despre asta, sunt tentat să răspund scurt că de la ei am învățat tot ce știu. Numai că n-ar fi adevărat. Procentul real nu cred că ajunge la 50%. Restul lucrurilor importante le-am învățat de la bunica mea paternă, de la mama mea, de la sora mea și de la alte câteva persoane, vreo zece cu totul, să spunem, aproape toate femei, dintre care pe unele (Pauline Kael sopra tutte) le-am cunoscut doar citindu-le.