Masca de porțelan: fragment din noul volum semnat de Dan Sociu

Ce este «Masca de porțelan» de Dan Sociu?

«Masca de porțelan» este un fragment din noul roman al scriitorului Dan Sociu, publicat în premieră de Guvernu: o proză de ficțiune care urmărește, noaptea, într-o clădire de justiție, întîlnirea dintre procurori, avocați și ofițeri.

Era ora 02:14 dimineața, o oră la care, în mod normal, doar arestații de serviciu și ofițerii de la Omoruri mai bîntuiau prin clădire. Victor mergea în spatele unui subofițer a cărui cheie de la brîu îi zdrăngănea ritmic pe picior. În mînă strîngea o servietă din piele neagră, uzată la colțuri, care conținea singura lui armă: o delegație de substituire emisă în alb de avocații platformei Perspectiva.

— Avocățele, ești sigur că vrei să facem asta acum? întrebă subofițerul fără să întoarcă capul. Procurorul e cam capsat. Nu-i place cînd vin civilii să-i sufle în ciorbă la ora asta.

 — Articolul 92 din Codul de Procedură Penală nu menționează nicio restricție orară pentru exercitarea dreptului la apărare, răspunse Victor cu o voce plată, de o politețe tăioasă. Iar asistarea la percheziția informatică este un drept, nu o concesie.

Fuseră introduși într-o cameră tehnică, ticsită cu unități centrale sigilate, laptopuri și cabluri încîlcite. În mijlocul haosului, așezat pe un scaun de birou care scîrțîia la fiecare mișcare, stătea procurorul Laurențiu Popescu. Era un bărbat spre cincizeci de ani, cu o cămașă albă șifonată și cravata desfăcută, genul de magistrat care își construise cariera pe „dosare la comandă” terminate mereu cu prescripție sau achitări bine plătite.

— Stamate, pufni Popescu, ridicînd ochii dintr-un proces-verbal. Am auzit că ai plecat de la băieții cu ochi albaștri ca să te faci apărătorul săracilor. Ce cauți aici? Perspectiva nu e de nasul tău. Ăștia n-au bani de onorarii, trăiesc din donații de zece euro.

— Sînt aici pro bono, domnule procuror. Și sînt aici pentru că Mandatul de Percheziție Informatică nr. 82/2026, emis de Tribunalul București, este lovit de o nulitate relativă pe care aș prefera să o rezolvăm amiabil, înainte să ajungem în fața judecătorului de drepturi și libertăți. Popescu se lăsă pe spate, zîmbind ironic.

— Nulitate? Hai, plimbă ursul. Mandatul e beton.

— Mandatul vizează date stocate pe suporturi magnetice și optice aflate în incinta redacției. Obiectul de acolo, spuse Victor, arătînd spre imprimanta masivă Kyocera Taskalfa care trona sigilată într-un colț, este clasificat în Nomenclatorul de Echipamente Informatice drept „periferic de procesare a imaginii”. Nu este un computer, nici un server. Dar, conform specificațiilor tehnice pe care le am aici, conține un disc SSD intern de 256 GB pentru stocarea temporară a joburilor de printare. Ridicarea lui fără un mandat specific pentru echipamente de multiplicare cu memorie volatilă încalcă Articolul 168, privind percheziția în sistem informatic. Dacă vă atingeți de el fără acordul meu sau fără o extindere de mandat, tot ce găsiți e inadmisibil.

Popescu tăcu. Știa că Victor nu blufează. Jargonul juridic amestecat cu cel tehnic era specialitatea lui Stamate, o combinație care făcea orice procuror să transpire.

— Bine, Stamate. Asistă. Dar dacă atingi ceva, te leg pentru favorizarea făptuitorului înainte să apuci să zici „recurs”. Specialistul nostru de la Criminalistică vine acum. În timp ce așteptau, telefonul lui Victor vibră în buzunar. Era un apel FaceTime. Roxana.

Inima îi sări din ritm, o reacție chimică pe care logica lui nu o putea neutraliza. Se retrase spre fereastra zăbrelită a camerei tehnice. Ecranul se lumină cu chipul ei perfect. Roxana era într-un decor care părea un club exclusivist din zona de Nord. Lumini stroboscopice albastre îi măturau fața, făcîndu-i ochii să pară două pietre prețioase de un albastru ireal. Părul blond îi cădea în valuri pe umerii dezgoliți.

 — Puiu, de ce nu răspunzi la mesaje? strigă ea peste muzica bubuitoare. Sînt la evenimentul ăla de lansare de care ți-am zis. E groaznic de plictisitor, abia aștept să vin acasă. Tu unde ești? Tot cu actele alea bătrînești? Victor simți un ghem în stomac.

— Sînt la sediul Poliției, Roxi. Am un caz urgent. Ești sigură că ești la o lansare? Se aude cam tare muzica pentru o prezentare de machiaj.

— E after-party, prostule! rîse ea, iar în spatele ei, pentru o fracțiune de secundă, Victor văzu reflexia unui bărbat într-o oglindă imensă. Bărbatul purta un costum gri petrol și avea o atitudine de stăpîn al locului. Victor îl recunoscu instantaneu: era Bogdan Viziru, regele imobiliarelor din Ilfov, cel al cărui nume apărea în dosarul nr. 4502/2/2026, cel repartizat la ora 03:14. Ce căuta Roxana în aceeași încăpere cu Viziru?

— Puiu? Mai ești?

— Da, Roxi. Trebuie să închid. Specialistul a sosit. Vorbim mîine. Închise telefonul cu o mînă ușor tremurîndă. E doar o coincidență, își spuse el, deși creierul lui de „Arhitect” deja începea să calculeze probabilitățile. Viziru era clientul salonului unde lucra ea? Sau era ceva mai mult?

— Stamate! Trecem la treabă sau stăm pe Tinder? strigă Popescu. Specialistul criminalist, un tînăr cu ochelari groși care părea că nu mai văzuse lumina soarelui de la admiterea la facultate, se apropie de imprimantă.

— Trebuie să inițiez procedura de System Recovery pentru a accesa log-urile, explică el. Asta va șterge automat cache-ul de securitate.

— Nici gînd, interveni Victor, poziționîndu-se între specialist și aparat. Procedura de Recovery distruge metadatele. Conform standardelor ISO 27037 privind manipularea probelor digitale, trebuie să facem o copie bit-stream. Am aici un dispozitiv de tip Write-Blocker. Garantează că nu scriem nimic pe disc, doar citim. Victor scoase din servietă un aparat mic, negru, cu cîteva leduri verzi. Era un instrument pe care îl păstrase din vremurile de la SRI, o piesă de tehnologie militară pe care poliția română nu și-o permitea.

— Ce-i aia? întrebă Popescu suspect.

— Se numește Tableau Forensic Bridge, domnule procuror. Dacă vreți ca probele să reziste la Curtea de Apel, folosim asta. Dacă nu, puteți continua cu Recovery-ul și voi cere anularea dosarului în camera preliminară pentru distrugere de probe. Popescu bombăni ceva despre „avocați mai deștepți decît prevede legea”, dar îi făcu semn specialistului să-l lase pe Victor.

Victor se așeză în fața imprimantei. Mîinile lui, care cu zece minute înainte tremuraseră de gelozie, acum se mișcau cu o precizie chirurgicală. Conectă puntea hardware la portul de mentenanță al Kyocerei și își deschise laptopul de pe care rula o versiune customizată de Linux.

Pe ecran începură să curgă linii de cod. Arhitectul preluase controlul. Imprimanta nu era doar un periferic, era o poartă deschisă. În memoria ei, găsi ceea ce jurnaliștii de la Perspectiva încercaseră să protejeze: un document PDF imens, de 500 de pagini, trimis la printare cu doar cinci minute înainte de intrarea mascaților.

Titlul documentului: PROTOCOLUL KRONOS – REȚEAUA DE SUPRAVEGHERE A MAGISTRATURII.

Vezi și: Vizita lui Pasolini în România