România cucerită de parveniți:  blazonul fals al românului ajuns și ura de sine

Ce înseamnă «parvenit» și ce spune textul despre România?

Parvenitul — din franceza «arriver», a ajunge — este, în literatura secolului al XIX-lea (Balzac, Stendhal), tipul omului ajuns social fără bagajul care să-l susțină. Textul de față citește prin acest tip o discuție de magazin despre «Evul Mediu» din noi: modernizarea accelerată prin violență, blazonul fals și ura de sine a românului ajuns.

Războiul merdenelei mi-a amintit de o poveste recentă prin care am trecut.

Am asistat fără să vreau la o discuție în ceva magazin. Un tânăr îi explica unei mame bătrâne: mamă, tu ești din Evul Mediu, tu trăiești încă în Evul Mediu, lumea s-a schimbat! Tânărul avea un telefon şmecher, plătea direct de pe el la casă. Genul de tânăr corporație, bine îmbrăcat, adaptat — prima generație îmbrăcată la Zara. Dar sub costum se vedea bine apropierea de rural, încă foarte puternică în România. Aşa sînt de fapt majoritatea. Mama, vizibil femeie de la ţară, venise la oraş probabil să-i mai aducă ceva de-ale gurii „ăluia mic" sau să se lecuiască de o boală, că la sat spitalele au dispărut de mult.

Acel „medieval" aruncat în obraz are ceva foarte violent: e modernizare accelerată prin violență. E ca şi cum ai vrea să arzi etapele cu tot cu istoria ta, cu satul tău, cu casa părinţilor, cu părinții din ea. Nu e doar distanţare. E nevoie de uitare, ură, dispreţ faţă de ce ai mai intim. O ură violentă faţă de sine, în definitiv.

Eu n-am niciun fel de nostalgie față de rural – îl vizitez, apreciez și încerc să-l înțeleg. Dar asta nu mă împiedică să regândesc fenomenul. Și tiparul ăsta are un nume vechi în limba română: ciocoiul.

Parvenitul, varianta autohtonă

Termenul savant vine din franceză — arriver, a ajunge — fixat de literatura secolului al XIX-lea (Balzac, Stendhal) ca tip uman: cel ajuns social fără bagajul care, în logica vremii, „ar justifica" poziţia. Parvenitul nu e omul de succes. E omul al cărui succes pare nelegitim — pentru că s-a produs prea repede, fără filtrul recunoscut: educație,  muncă lentă, timp de acumulare.

Românul a tradus tiparul francez în figura proprie: ciocoiul. La Caragiale, ciocoiul e administratorul fascinat de forme occidentale şi disprețuitor cu tot ce miroase la mahala — inclusiv, de cele mai multe ori, cu originea proprie. Diferența de ritm e esenţială: el mimează dra nu are timp să interiorizeze și asimileze.

Franţa şi-a digerat burghezia de-a lungul mai multor generaţii. România a trecut prin cel puţin trei rupturi bruşte de elite în mai puțin de un secol şi jumătate: boierimea fanariotă cedând burgheziei paşoptiste, burghezia interbelică lichidată de comunism, nomenclatura comunistă recompunându-se brusc, după ’89, în clasa de afaceri şi politică de azi.

De fiecare dată, un val nou de „ajunşi" a trebuit să-şi justifice rapid poziția, fără timpul necesar ca ea să devină organică. România este caracterizată nu de continuități ci de discontinuități. E o „ipoteză", nu „fapt stabilit" — dar e ipoteza care explică cel mai bine de ce ciocoiul nu moare niciodată la noi. Doar îşi schimbă hainele.

Ura de sine ca piesă de construcție

Aici lucrurile se complică puțin. Ura de sine a parvenitului nu e o stranietate gratuită. E o piesă de construcție necesară. Bourdieu a arătat că, pe lângă capitalul economic, există un capital cultural: gustul, dicția, postura, reperele — lucruri care nu se cumpără, se încorporează prin ani de socializare. Cine îl are de la naștere îl simte ca natural, nu ca pe o achiziție. Tânărul nostru are bani şi telefon șmecher, dar nu are timp să-şi încorporeze şi restul. Un ceas elveţian nu produce peste noapte postura „omului de familie". Singura strategie rapidă rămâne negarea: dacă nu poţi avea retroactiv ”originea corectă”, așa că neagă cu violenţă originea pe care o ai deja.

De-aceea ura de sine lovește, în primul rând, propriul trecut — satul, blocul, comunismul, mama cu plasa (recent - margarina versus unt): ascundeți buletinele mamelor și bunicilor că nu știu cum să voteze! Am uitat?

E igienizare biografică. Dar mecanismul nu se oprește la atât. La Caragiale, ura ciocoiului nu rămâne treabă privată ci devine ciment social: personajele mici din comediile lui se înțeleg perfect, se stimează tocmai prin disprețul comun față de „ciocoi".

Ura de sine a celui ajuns produce, în oglindă, ură unui grup social față de cei rămași acolo de unde el a venit, pentru că existenta lor e probă vie a ceea ce el vrea să șteargă. Mama din magazin nu e doar mamă. E mărturie incomodă.

Şi mai există un etaj: ura de sine colectivă, națională. Discursul prin care românul îşi descrie singur țara ca înapoiată, balcanică, „nu ca afară" — e aceeași igienizare, doar la scară de popor. Un popor întreg care vrea să dea foc satului din el ca să nu mai pară medieval în ochii cuiva? Ai cui anume?

De ce e România teren aşa fertil

Pentru că ura de sine nu e doar un simptom. E marfă, e statut, e blazon. Produce un blazon fals, o legitimare de împrumut pentru o poziție altfel suspectă. Şi ca orice marfă are cost de producție: trecutul propriu, sacrificat ca materie primă. România oferă condiții ideale pentru producția în masă: discontinuități istorice repetate, care au scos valuri succesive de „ajunşi" fără habitus organic; o tranziție post-’89 care a împărţit putere şi capital fără niciun filtru meritocratic vizibil; şi o presiune occidentalizatoare accelerată, veche de două secole, care a făcut din „a nu fi văzut ca înapoiat" miza centrală a oricărei ascensiuni. Un fel de ”orintalism pe invers”.

Bourdieu mai observa că hipercorectarea trădează pe cel care nu are regula în corp, ci doar în cap, învățată pe de rost şi de-asta o aplică mai dur decât cel născut cu ea. ”Șefii de plantație” mereu sunt puși dintre localnici.

Exact tiparul tânărului nostru: mai occidental decât occidentalul (vezi cazul Miţa Biciclista - modelul parvenitismului total), mai dur cu „mentalitatea românească" decât ar fi vreodată un străin, mai disprețuitor cu satul decât ar fi cineva care n-a văzut un sat în viața lui. Nu pentru că ar crede mai tare în superioritatea formelor noi, ci pentru că negarea radicală a trecutului e singurul fel în care poate fabrica, rapid, blazonul de care are nevoie ca să rămână acolo unde a ajuns.

Același mecanism a pornit, de fapt, odată cu orice modernizare capitalistă peste tot, nu doar la noi. Comuniștii l-au accelerat în Est. Dar performanța finală la noi n-a dat-o comunismul, a dat-o neoliberalismul de după. În cîţiva ani ruralul românesc devine ghetou al sărăciei şi al oamenilor inutili — exact „evul mediu" căruia toată lumea vrea să-i dea foc şi nimeni nu ştie cum să scape de el. Nimeni nu mai protestează pentru satele care dispar. Şi nici pentru viaţa catastrofală a celor rămaşi în ele. Pentru sărăcie, inechitate şi inegalitate nu se protestează aici: "cei noi superiori" aruncă cu mărunțiș la cei "râmași în urmă", "inferiorii".

Suntem încă ţară destul de rurală, dar de mult nu mai suntem țară agricolă. Niciun partid nu-i reprezintă iar ei sînt utili doar ca decor pentru cei plecați, care vor să povestească de unde au „evadat".

Atâta timp cît mai avem „medievalii" ăștia pe lingă noi, măcar să-i înțelegem. N-au de ce să le fie rușine — au rezistat mii de ani la situații cumplite, fără tehnologiile noastre. Tânărul cu telefonul șmecher n-ar fi rezistat nici el la crizele trecute fără ca mama medievală să-i aducă ceva de-ale gurii. Asta e trebui să-l facă să se gândească. Nu se va gândi: e ocupat să-şi construiască blazonul.

O traiectorie care ilustrează exact tema asta — de la apărarea cetățeanului la servirea puterii: episodul 2 GuvErnu, cu Renate Weber.