România trebuie să renunțe la exportul de animale vii și să construiască o zootehnie sigură, cu valoare adăugată

Asociația Eco Ruralis înțelege situația dificilă în care se află crescătorii de ovine și caprine și efectele economice pe care restricțiile sanitar-veterinare le au asupra fermelor. Protestele din aceste zile, generate de prelungirea până la sfârșitul anului 2026 a interdicției privind exportul de ovine vii,  trebuie însă să deschidă o discuție mai amplă: ce fel de zootehnie vrem în România?

Soluția nu este revenirea la situația de dinaintea crizei. România trebuie să își reducă radical dependența de exportul de animale vii și să își asume eliminarea transporturilor de animale pe distanțe lungi și a exportului de animale vii. Acest model este vulnerabil economic, sanitar și din perspectiva bunăstării animalelor și lasă prea puțină valoare adăugată în ferme și în comunitățile rurale.

Să exportăm produse cu valoare adăugată, nu animale vii

Exportul de animale vii înseamnă exportul unei materii prime. Sacrificarea, tranșarea, procesarea și comercializarea cărnii sunt activitățile care pot crea valoare adăugată și locuri de muncă.

Avem nevoie de abatoare locale de capacitate mică, abatoare mobile, centre de sacrificare și unități de procesare accesibile crescătorilor de animale mici și mijlocii. Lipsa acestei infrastructuri îi face pe fermieri dependenți de intermediari și de exportul în viu. Politica publică trebuie să îi ajute să urce în lanțul valoric, astfel încât o parte mult mai mare din prețul produsului final să rămână la producător și în economia locală.

Bunăstarea animalelor nu se termină la poarta fermei

Pentru noi, ca producători, contează ce se întâmplă cu animalele și după ce părăsesc ferma. Ne interesează în ce condiții sunt transportate și ce se întâmplă cu ele până la destinația finală. Transporturile pe distanțe lungi, în special cele maritime, expun animalele la suferință, stres, temperaturi extreme, răniri, îmbolnăviri și, în cazurile cele mai grave, moarte. Numeroasele incidente petrecute de-a lungul anilor în transportul internațional de animale vii arată că e o problemă majoră pentru bunăstarea animalelor.

De aceea, susținem că animalele trebuie sacrificate cât mai aproape de locul în care au fost crescute. Pe distanțe lungi ar trebui să transportăm carne și produse procesate, nu animale vii.

Protejarea raselor autohtone și a micilor crescători trebuie să devină o prioritate

Un model zootehnic mai bun înseamnă și protejarea și promovarea raselor autohtone, a fermelor țărănești, a păstoritului extensiv și a micilor producători. Rasele locale sunt rezultatul unei selecții și adaptări de generații la condițiile de climă, relief și pășunat și reprezintă o resursă genetică, economică și culturală care trebuie conservată.

Sprijinul public trebuie orientat și către crescătorii care mențin aceste rase, către accesul lor la pășuni și terenuri, către cooperative și infrastructură locală de sacrificare și procesare și către dezvoltarea unor piețe pentru produse provenite din rase autohtone. Nu este suficient să creștem animale. Trebuie să construim economii locale în jurul lor, astfel încât de valoarea cărnii, laptelui, brânzeturilor, lânii și a altor produse să beneficieze cât mai mult fermierii și comunitățile rurale.

Criza sanitar-veterinară cere responsabilitate

Actuala situație nu poate fi pusă pe seama Comisiei Europene. România se confruntă din 2024 cu pesta micilor rumegătoare. Restricțiile actuale sunt consecința unei probleme epidemiologice reale. Protestul actual contestă tocmai prelungirea restricțiilor impuse din cauza acestor focare.

Autoritățile române, în primul rând ANSVSA, trebuie să răspundă pentru felul în care au prevenit, supravegheat și gestionat aceste epidemii. România are nevoie de un sistem sanitar-veterinar mai transparent și mai eficient, cu supraveghere epidemiologică reală, trasabilitate, biosecuritate și măsuri de prevenție aplicate consecvent.

Vaccinarea trebuie să fie unul dintre instrumentele centrale de prevenire și control al bolilor, mai ales în cazul animalelor destinate comercializării, alături de supraveghere epidemiologică, trasabilitate și măsuri stricte de biosecuritate. Dacă România dorește să mențină circulația și comerțul cu animale vii, trebuie să poată garanta un nivel ridicat de protecție sanitar-veterinară. Nu putem cere libertate de export fără să ne asumăm, în același timp, măsurile necesare pentru prevenirea și controlul răspândirii bolilor.

Trebuie să discutăm și despre riscurile asociate concentrării unui număr foarte mare de animale în exploatații intensive. Cu cât efectivele sunt mai concentrate, cu atât consecințele unui focar pot fi mai grave. O zootehnie rezilientă înseamnă ferme diversificate, efective adaptate resurselor locale și standarde serioase de biosecuritate.

Avem nevoie de o altfel de zootehnie

Eco Ruralis nu susține abandonarea crescătorilor de ovine și caprine. Dimpotrivă, vrem ca această activitate ancestrală să aibă un viitor economic și social în România. Dar pentru asta nu putem continua cu un model dependent de exportul de animale vii și vulnerabil la fiecare criză sanitară sau comercială.

Cerem Guvernului României:

1.⁠ ⁠Un plan național pentru eliminarea treptată a exportului de animale vii și a transporturilor de animale pe distanțe lungi, însoțit de măsuri care să permită crescătorilor să facă tranziția către comercializarea cărnii și a produselor cu valoare adăugată.

2.⁠ ⁠Dezvoltarea unei rețele naționale de abatoare mici, locale și mobile, accesibile gospodăriilor țărănești și crescătorilor mici și mijlocii, împreună cu investiții în unități de tranșare, procesare, depozitare și lanțuri frigorifice. Sacrificarea trebuie să poată avea loc cât mai aproape de fermă.

3.⁠ ⁠Sprijinirea cooperativelor și a infrastructurii deținute sau administrate de producători, astfel încât o parte mai mare din valoarea cărnii, laptelui, brânzeturilor, lânii și a altor produse să rămână la fermieri și în comunitățile rurale, nu la intermediari.

4.⁠ ⁠Protejarea raselor autohtone și a păstoritului extensiv, prin programe dedicate crescătorilor care conservă patrimoniul genetic local, acces echitabil la pășuni și stimularea procesării și comercializării produselor provenite din aceste rase.

5.⁠ ⁠O politică sanitar-veterinară bazată pe prevenție, nu doar pe intervenții în situații de criză, care să includă supraveghere epidemiologică, trasabilitate, controale eficiente, biosecuritate și vaccinare atunci când aceasta este justificată și permisă.

6.⁠ ⁠Transparență și responsabilitate din partea ANSVSA și a celorlalte autorități competente, inclusiv publicarea clară și la timp a informațiilor privind focarele, măsurile de control, strategia de vaccinare și negocierile cu instituțiile europene.

7.⁠ ⁠Reorientarea politicilor și a banilor publici către fermele țărănești și crescătorii mici și mijlocii. România are nevoie de o zootehnie diversificată, adaptată resurselor locale și capabilă să susțină economia rurală.

Eco Ruralis este o asociație de țărănci și țărani, activă la nivel național, care reunește aproape 20.000 de membri din toate județele României. Înființată în 2009, asociația apără și promovează drepturile și interesele țăranilor și țărăncilor, ale micilor producători de hrană și ale persoanelor care lucrează în mediul rural.

Sursa