Rusia. Noul imperialism rus

Recenzie scrisă de Jean Batou / Jean Batou, professor of Contemporary International History at the University of Lausanne

Recenzie la Ilya Budraitskis și Ilya Matveev, Russia's New Imperialism: Capital and Ideology, Stanford University Press, septembrie 2026. (sursa)

Imperialismul rus este un subiect care a primit puțină atenție din partea marxiștilor contemporani, unii dintre ei punând chiar sub semnul întrebării însăși existența lui. De aceea, cartea lui Ilya Budraitskis — istoric și politolog la Universitatea din California, Berkeley — și Ilya Matveev — economist și politolog la Centrul de Cercetare pentru Europa de Est (Forschungsstelle Osteuropa) din Bremen — umple un gol important. Amândoi sunt ruși și și-au părăsit țara după începutul invaziei militare la scară largă a Ucrainei, pe 24 februarie 2022. Cum poate fi explicată o întreprindere care pare atât de irațională și contraproductivă pentru clasele conducătoare ruse? Acesta este punctul de plecare al analizei lor.

Cei doi autori examinează mai întâi fundamentele materiale ale imperialismului post-sovietic. Între 1999 și 2013, stocul de investiții străine directe (ISD) al Rusiei a crescut de la 2,2 miliarde de dolari la 501 miliarde de dolari, plasând-o chiar în spatele Chinei la acea vreme. Acest lucru reflecta o expansiune foarte rapidă a integrării sale în economia globală, în special cu cele ale Europei de Vest și ale Statelor Unite. Ei subliniază totuși că articularea dintre sfera economică și cea politică a rămas marcată de moștenirea unei economii dirijate de stat (în 2007, șapte dintre cele mai mari douăzeci de companii ale Rusiei erau deținute de stat) și de relații asimetrice cu teritoriile fostei URSS. Astfel, manipularea prețurilor în scopuri politice, și chiar întreruperea exporturilor de hidrocarburi, au fost folosite pe larg ca mijloace de constrângere internațională. Din momentul venirii la putere, Putin și-a strâns și el controlul asupra sferei economice, înconjurându-se de un cerc de oameni de afaceri cu care ceilalți oligarhi au fost tot mai mult constrânși să coopereze.

În 1930, Troțki scria că „dublul imperialism al burgheziei ruse avea, în esență, caracterul unei agenturi în slujba altor puteri mondiale mai puternice." [1] Totuși, Budraitskis și Matveev susțin că, în anii 2000, Rusia putea fi considerată și un „subimperialism", în sensul dat termenului de Ruy Mauro Marini, care ducea o politică de cooperare antagonistă cu imperialismele dominante. Sprijinul său logistic pentru intervenția militară occidentală în Afganistan este un exemplu în acest sens. În acest context, „realismul ofensiv" conceptualizat de John Mearsheimer a jucat, fără îndoială, un rol important în relațiile sale internaționale. Această integrare în globalizarea capitalistă a început totuși să scadă după criza financiară din 2008, din cauza scăderii prețurilor petrolului și a retragerii capitalului străin.

Din 2014 încoace, anexarea Crimeei și intervenția militară în Donbas au subminat sever poziția economică a fracțiunilor de capital rusesc cele mai integrate pe plan internațional, în special din cauza sancțiunilor occidentale. Aceste evoluții au întărit poziția marilor exploatații agricole, rezultate din substituirea importurilor, precum și pe cea a sectorului energetic, susținut de investiții publice substanțiale, și pe cea a complexului militaro-industrial, în detrimentul industriilor civile. În anii următori, desfășurarea în străinătate a trupelor aparținând Federației Ruse sau grupului Wagner a atestat agresivitatea crescândă a imperialismului rus, care căuta astfel, în zadar, să-și compenseze pierderile economice prin jefuirea resurselor din Donbas, Siria și Africa.

Greutatea ideologiei

Pornind de la Ideologie și utopie (1929) a lui Karl Mannheim, Budraitskis și Matveev disting o primă fază de angajament ideologic parțial în cercurile conducătoare, care durează până la începutul anilor 2010. Ei arată apoi cum politicile elitelor au devenit tot mai mult ghidate de un proces de „ideologizare totală". Acest proces a continuat să avanseze de la revenirea lui Putin la președinție, în 2012. Campania dezlănțuită atunci de mass-media împotriva grupului punk feminist Pussy Riot a fost emblematică pentru această cotitură. Această schimbare nu putea fi explicată printr-o amenințare NATO în creștere: la mijlocul anilor 2010, forțele americane din Europa reprezentau doar o zecime din forța lor din timpul Războiului Rece, în timp ce cheltuielile militare europene se aflau la cel mai scăzut nivel al lor.

În schimb, cercurile conducătoare tot mai ideologizate, adunate în jurul unui Consiliu de Securitate tot mai influent, au înmulțit legile îndreptate împotriva persoanelor LGBT și de promovare a „valorilor familiei", glorificând constant, în același timp, frontierele istorice ale imperiului de-a lungul secolelor, pe care doar forțele militare le făcuseră posibil de apărat. „Experiența de viață a elitei politice — de la cultura stradală infracțională și serviciile secrete sovietice până la «capitalismul sălbatic» al anilor 1990 — a alimentat convingerea că adevărata lege atât a societății, cât și a relațiilor internaționale este forța celui puternic" (p. 79). În același timp, puterea era percepută, mai presus de orice, ca un mijloc de manipulare a maselor.

În acest univers mental, „revoluțiile colorate" (2003–2005), extinderea NATO în Europa de Est, creșterea opoziției interne în 2011–2012, Primăvara Arabă și protestele de la Maidan (2014) au dat consistență ideii obsesive că Occidentul purta un război împotriva valorilor eterne ale Rusiei. O parte tot mai mare a elitei a fost astfel determinată să ia mai în serios diverse teorii ale conspirației. Sistemul de valori al unei „lumi ruse" autocratice (neo-monarhice), înzestrate cu un stat puternic cu vocație imperială și inspirat de escatologia ortodoxă, s-a regăsit acum în opoziție directă cu un Occident decadent.

Pentru cercurile sale conducătoare, „Fortăreața Rusia" era de acum înainte amenințată de propriile sale diviziuni interne, de opoziția internă și, mai fundamental, de disidența ucraineană, toate percepute ca tot atâtea manevre perfide orchestrate de dușman. Influența crescândă a ideilor ultraconservatoare, propagate de intelectuali precum Anatoli Sobceak, Aleksandr Prohanov și Aleksandr Dughin, a alimentat simultan glorificarea unei istorii mitologizate: cea a unui stat și a unui imperiu în continuă expansiune și a realizărilor excepționale ale celor mai neîndurători conducători ai săi — Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare și Stalin; cea a unei unități civilizaționale eurasiatice întruchipate de Rusia; și cea a luptei Bisericii Ortodoxe împotriva Antihristului (katechon).

Cum spunea foarte bine Aleksandr Prohanov: „Nu Putin construiește imperiul; imperiul îl construiește pe Putin." Cu alte cuvinte, Putin a început să-și perceapă rolul ca fiind cel al unui monarh, tinzând să confunde propriile sale concepții politice cu aspirațiile supușilor săi. Într-adevăr, naționalismul expansionist nu s-a bucurat niciodată de o bază populară largă în Rusia: în trecut, ca și astăzi, a fost mereu impus de sus în jos. Rezonanța naționalismului etnic al extremei drepte din alte țări ale lumii este, de altfel, în contradicție cu acest naționalism imperial, care este în mod necesar multinațional. Din acest motiv, extrema dreaptă xenofobă și rasistă, care se adună din 2005 în jurul unei demonstrații anuale — Marșul rus —, a fost supusă unui control tot mai strâns din partea autorităților, combinat cu integrarea sa parțială în discursul oficial și cu reprimarea necruțătoare a tendințelor sale necontrolabile.

La începutul lucrării 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte (1858), Marx scria că „tradiția tuturor generațiilor moarte apasă ca un coșmar asupra creierului celor vii." În aceeași ordine de idei, Budraitskis și Matveev observă că ideologia imperială rusă exercită acum o influență decisivă asupra politicilor cercurilor sale conducătoare, mergând până la a le determina să adopte cursuri de acțiune contraproductive. Acest lucru le permite să explice deciziile succesive ale lui Putin de a anexa Crimeea și de a interveni militar în Donbas în 2014, și cu atât mai mult decizia sa de a lansa invazia la scară largă a Ucrainei în 2022, deși aceste alegeri au împins imperialismul rus într-o fundătură periculoasă.

Pentru a-și susține argumentul, ei invocă distincția lui Mannheim între ideologia „specifică" [2] și cea „totală". În primul sens, ideologia unui grup social sau a unei clase este influențată de interesele sale, dar doar într-o măsură limitată. În al doilea, întreaga sa viziune asupra lumii și întregul său aparat conceptual sunt determinate de o ideologie mai mult sau mai puțin coerentă. Pentru Budraitskis și Matveev, Rusia a trecut treptat de la primul la al doilea dintre aceste scenarii. Ei adaugă că Mannheim distinge ideologia, „orientată spre menținerea prezentului", de utopie (reacționară [fascism] sau revoluționară [comunism]), „axată pe respingerea prezentului în numele unui viitor mai bun sau al unei întoarceri la trecut" (p. 43). Ei subliniază totuși că Rusia lui Putin „nu oferă o alternativă la ordinea socială existentă, [nu] caută să creeze «un om nou», ci mai degrabă radicalizează tendințele capitalismului neoliberal" (p. 43).

În ciuda acestor considerații, și în ciuda unor circumstanțe istorice profund diferite, ei propun totuși ca Rusia contemporană să fie considerată „o nouă formă de fascism […] ca fenomen transistoric" (p. 44), sau ca un regim aflat în plin proces de „fascizare" (p. 170). [3] Această concluzie surprinde, dat fiind că Putin nu se bucură de sprijinul unei mișcări de masă militante, că societatea civilă rusă este profund depolitizată, și că el nu propune deloc crearea unui „om nou". Or, aceste trăsături au fost în centrul experiențelor fascismului italian și german. De fapt, în panorama largă a regimurilor autocratice, reacționare, cu naționalism expansionist, militariste și polițienești, Rusia lui Putin ar semăna probabil mai mult cu Rusia țarului Nicolae I, cu bonapartismul lui Napoleon al III-lea, sau cu regimurile de la sfârșitul Imperiului Otoman sau al Imperiului Austro-Ungar, în măsura în care o comparație cu exemple atât de îndepărtate în timp are vreun sens.

Cu privire la forța materială a ideologiei, Budraitskis și Matveev îi citează pe scurt pe Gramsci și Althusser (pp. 40–43). Aceste dezvoltări ar fi meritat mai mult spațiu. Dintr-o perspectivă gramsciană, ar fi fost interesant să revenim asupra influenței puternice exercitate asupra lui de Aleksandr Bogdanov și Anatoli Lunacearski, [4] și să discutăm abordările filosofice ale lui Lukács și lucrarea istorică a lui Edward P. Thompson. Cât despre Althusser, referirile la gândirea sa sunt oarecum sumare și, uneori, confuze, în special în ceea ce privește rolul aparatelor ideologice de stat — care nu reprezintă „forma în care ideologia este interiorizată" (p. 41), ci mai degrabă instituțiile și practicile prin care ideologia este reprodusă. În continuarea lui Althusser, Budraitskis și Matveev ar fi putut discuta despre Poulantzas și concepția sa despre stat ca fiind condensarea materială a relațiilor de clasă, care extinde reflecția acestuia asupra materialității ideologiei. Mai general, ar fi fost util să se sublinieze că un număr tot mai mare de istorici și antropologi marxiști contribuie de mulți ani la depășirea schemei fosilizate „bază/suprastructură", care este în mare parte străină de gândirea lui Marx și Engels.

Greutatea istoriei

Cei doi autori au dreptate atunci când caută să înțeleagă „noul imperialism al Rusiei" luând în considerare povara istoriei și greutatea ideologică ce o străbate. În acest scop, ei caută să aprofundeze conceptul de imperialism, respingând o interpretare economică reducționistă și subliniind greutatea factorilor politici și ideologici, deci a istoriei. Nucleul conducător al regimului rus din jurul lui Vladimir Putin, explică ei, caută să reproducă un stat total, perceput drept condiția sine qua non a existenței Rusiei ca putere mondială, în concordanță cu traiectoria sa multiseculară.

În această privință, merită să revenim la reflecțiile marxiștilor de la începutul secolului XX, foarte adesea caricaturizate, chiar dacă imperialismul rus a fost un subiect central al controverselor lor. Luxemburg, de exemplu, explica faptul că „trăsătura sa cea mai puternică nu este totuși, ca în Germania sau Anglia, expansiunea economică a capitalului, flămând de acumulare teritorială, ci interesele politice ale statului." [5] Lenin s-a străduit să-i identifice principalele caracteristici: un capital monopolist „mai slab", „prins într-o rețea deosebit de strânsă de relații precapitaliste", care se sprijinea pe un stat „militaro-autocratic și feudal" unde „concentrarea politică era ridicată", pentru a apăra „vaste teritorii" și a se bucura astfel de „facilități speciale pentru jefuirea naționalităților minoritare." [6] Această concepție de ansamblu reiese din numeroase pasaje ale operei sale și nu și-a pierdut cu totul relevanța nici astăzi.

Pentru a înțelege mai bine perspectiva lui Lenin, este așadar necesar să lăsăm deoparte o tenace tradiție marxistă care reduce imperialismul la o transformare economică a capitalismului, survenită la sfârșitul secolului al XIX-lea — trecerea de la libera concurență la dominația monopolurilor. Această viziune revendică drept autoritate cadrul analitic al broșurii sale din aprilie 1917, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, neglijând totodată avertismentul cuprins în prima sa prefață rusă:

Această broșură a fost scrisă cu gândul la cenzura țaristă. Prin urmare, nu doar că am fost obligat să mă limitez strict la o analiză exclusiv teoretică, specific economică, a faptelor, ci și să formulez cu o extremă prudență, prin aluzii, puținele observații necesare privind politica […] E dureros, în aceste zile de libertate, să recitești pasajele broșurii, distorsionate, strangulate, comprimate într-o menghină de fier. [7]

Această observație decisivă privea în mod special imperialismul rus, ceea ce l-a determinat să precizeze:

Am fost nevoit să vorbesc într-o limbă „de sclav" și trebuie să-l trimit pe cititorul interesat de subiect la articolele pe care le-am scris în străinătate în 1914-17 […]. În privința chestiunii anexărilor […] am fost obligat să citez drept exemplu — Japonia! Cititorul atent va înlocui cu ușurință Japonia cu Rusia, iar Coreea cu Finlanda, Polonia, Curlanda, Ucraina, Khiva (sublinierea în original). [8]

Din păcate, acest avertisment a fost în mare parte uitat. Or, textul lui Lenin, „distorsionat, strangulat, comprimat", sublinia totuși că, în ciuda înapoierii sale economice, imperialismul rus stăpânea al doilea cel mai mare imperiu colonial din lume ca suprafață și al treilea ca populație. Într-un articol anterior, el explica:

În Rusia, imperialismul capitalist de tip cel mai recent s-a manifestat pe deplin în politica țarismului față de Persia, Manciuria și Mongolia; dar, în general, în Rusia predomină imperialismul militar și feudal. [9]

Joseph Schumpeter avea, așadar, parțial dreptate atunci când vedea imperialismul ca pe o supraviețuire din trecut. Rusia nu este nicidecum singura care a cucerit o mare parte a imperiului său colonial înainte de apariția imperialismului modern. Anglia, Franța și Țările de Jos se află în aceeași situație. Caracteristicile principalelor puteri imperialiste nu pot fi așadar înțelese fără a lua în considerare dezvoltarea lor multiseculară și condițiile în care s-au integrat în sistemul politic și economic al lumii contemporane. Cu toate acestea, istoria dezvoltării inegale și combinate a principalelor state imperialiste rămâne un teren încă puțin explorat. În această privință, lucrarea lui Zbigniew Marcin Kowalewski despre istoria îndelungată a imperialismului rus indică drumul de urmat. [10]

Fuga înainte

Din 2017 până în 2020, subliniază Budraitskis și Matveev, diverse proteste populare au fost reprimate. În 2020, Putin a modificat constituția pentru a-și permite încă două mandate suplimentare. În vara lui 2021, a publicat un articol intitulat „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor", a cărui lectură a fost făcută obligatorie în armată și a devenit chiar parte a instrucției acesteia. Pregătirea ideologică și operațională a agresiunii din 24 februarie 2022 era acum completă. În același timp, acordurile de la Minsk din 2014–2015 dăduseră naștere unor interpretări contradictorii; Statele Unite și NATO adoptaseră un ton mai dur și îi oferiseră Ucrainei primul ei sprijin militar, încă modest. În sfârșit, invazia din februarie 2022, lansată în pofida vocilor disidente din interiorul Consiliului de Securitate, a provocat „auto-încercuirea" Rusiei, așa cum a descris-o Jack Snyder în Myths of Empire (1991).

Eșecul său militar și succesele imediate ale rezistenței ucrainene au împiedicat Kremlinul să caute o soluție negociată cu Washingtonul. Deși Rusia nu se pregătise pentru un război lung, restructurarea parțială a economiei sale începută din 2014 i-a permis să reziste mai eficient noilor sancțiuni occidentale, într-un context în care greutatea relativă a țărilor G7 scăzuse considerabil (de la 65% din PIB-ul mondial în 2000 la 45% în 2021). Din 2021 până în 2024, cheltuielile militare ruse s-au mai mult decât dublat, iar sectorul apărării a creat încă jumătate de milion de locuri de muncă, modificând astfel compoziția și circuitele de acumulare ale elitei economice. Totuși, acest regim de criză va fi greu de susținut pe termen lung (secarea pieței forței de muncă, dificultăți de aprovizionare în anumite sectoare-cheie, inflație etc.).

Confruntat cu această nouă realitate, cercul liderilor cei mai apropiați de Putin a răspuns prin ideologizarea războiului. Cum altfel putea fi explicată rezistența ucraineană decât prin controlul exercitat de „lideri naziști" care reușiseră să pună stăpânire pe populație? De aici, nevoia presantă de denazificare a Ucrainei și de reeducare temeinică a poporului său rătăcit. Mai mult, la începutul lui 2024, principalul canal politic al Bisericii Ortodoxe a proclamat un „război sfânt". Aleksandr Dughin a afirmat necesitatea de a lucra pentru „decolonizarea conștiinței" rușilor înșiși. De la grădinițe până la universități, au fost puse în aplicare programe de îndoctrinare. Ultimele focare de opoziție internă au fost neutralizate. Mass-media și rețelele sociale au fost supuse unui control mai strict. De la reprimarea opozanților ca „agenți străini", legea a fost înăsprită și vizează acum toate persoanele „aflate sub influență străină". Independența relativă a partidelor permise, precum Partidul Comunist, a fost redusă la zero: puținii opozanți ai războiului din rândurile sale au fost excluși în mod preventiv. În martie 2024, singurii candidați autorizați să candideze „împotriva" lui Putin au sfârșit prin a-i chema pe alegători să voteze pentru el.

Astăzi, societatea rusă este depolitizată, ceea ce, în termeni simpli, înseamnă că nu se implică în politică, dar și că politica nu îi tulbură prea mult viața cotidiană — lucru care este din ce în ce mai puțin cazul. Provocarea pentru cercurile conducătoare ale Rusiei este să treacă de la o non-opoziție populară marcată de cinism, scepticism și resemnare — „toată lumea minte" — la un sprijin activ, ceea ce ar necesita o îndoctrinare de masă prelungită, o abordare de eficacitate redusă în fața nevoilor imediate ale războiului. Mai mult, la fel ca eforturile de mobilizare a unei mâini de lucru suplimentare, o asemenea întreprindere comportă riscuri.

Sub ce forme se manifestă opoziția față de război în Rusia? Pe 24 februarie 2022, mii de oameni au ieșit în stradă la Moscova și Sankt Petersburg, iar aceste manifestații, sever reprimate, au continuat timp de două săptămâni. Le-au lipsit canalele organizatorice și o strategie comună care le-ar fi permis să dureze. În ultimul deceniu, diversele opoziții față de sistem — liberală, de stânga, chiar naționalistă — au fost reduse la tăcere și marginalizate prin represiune și execuții extrajudiciare. Singurele voci de opoziție tolerate parțial au fost cele ale micului partid liberal Iabloko, care nu are reprezentare parlamentară, și cea a lui Boris Nadejdin, candidat la alegerile prezidențiale din 2024, care reușise să strângă peste 200.000 de semnături în sprijinul său înainte de a i se refuza dreptul de a candida.

Proteste mai mult sau mai puțin spontane au avut loc în mai multe regiuni, în special în republicile musulmane ale Federației Ruse, împotriva mobilizării, adesea conduse de femei. Cetățeni anonimi și-au exprimat, de asemenea, dezaprobarea depunând flori la memorialele improvizate ridicate în memoria victimelor civile ale războiului. Șapte sute de mii de oameni — în majoritate bărbați — au părăsit țara în toamna lui 2022 pentru a evita încorporarea, în timp ce dezertările au continuat să crească printre trupele mobilizate. O serie de acte de sabotaj au fost, de asemenea, comise de mici grupuri clandestine.

În aceste condiții, concluzia autorilor pare greu de contestat: „Un nou Război Rece, provocat chiar de Kremlin, este în plină desfășurare. Europa este ferm pe calea remilitarizării. Înainte de 2014, statele NATO europene erau reticente în a adopta ținta de 2% din PIB pentru cheltuielile militare, cerută de multă vreme de SUA. Cu toate acestea, până în 2025, ele conveniseră să crească cheltuielile militare la uimitorul procent de 5% din PIB în decurs de zece ani (NATO 2025). NATO este ocupat cu reconstrucția infrastructurii necesare pentru a deplasa rapid sute de mii de soldați pe flancul său estic. Suedia și Finlanda s-au alăturat alianței, transformând Marea Baltică într-o frontieră de securitate mult mai dificil de gestionat pentru Rusia. Mai mult, […] mai multe state europene caută să dobândească capacitatea de a lovi în profunzime teritoriul rusesc" (p. 168). O carte fascinantă și de o mare actualitate, care merită neapărat citită.

11 septembrie 2026

Note de subsol

[1] Leon Troțki, Istoria revoluției ruse, vol. 1 (1930), cap. 2, https://www.marxists.org/archive/trotsky/1930/hrr/ch02.htm.

[2] Budraitskis și Matveev traduc termenul german „partikulare", folosit de Mannheim, prin „parțial", deși acesta este în general tradus în engleză prin „peculiar" (specific, particular).

[3] Aceste două observații nu sunt pe deplin compatibile. „Transistoricitatea" fascismului, așa cum este concepută de Enzo Traverso (The New Faces of Fascism: Populism and the Far Right, Londra și New York, Verso, 2019), se referă la conceptul de fascism mai degrabă decât la manifestările sale empirice, în timp ce „fascizarea", așa cum este descrisă de Dimitrov în raportul său la cel de-al șaptelea Congres al Internaționalei Comuniste (1935), implică evoluția efectivă a dominației de clasă burgheze către fascism.

[4] Angelo D'Orsi, Gramsci. La biografia, Milano, Feltrinelli, 2024, pp. 195–197, 280–281 și 305; Romain Descendre și Jean-Claude Zancarini, L'œuvre-vie d'Antonio Gramsci, Paris, La Découverte, 2023, pp. 69–71, 179, 186, 436, 439.

[5] Rosa Luxemburg, Broșura Junius, 1915, https://www.marxists.org/archive/luxemburg/1915/junius/ch04.htm.

[6] Aceste pasaje sunt extrase din operele lui Lenin, în următoarea ordine: „Falimentul celei de-a doua Internaționale" (mai-iunie 1915), https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1915/csi/v.htm#v21pp74h-227; Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1916/imp-hsc/ch06.htm și https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1916/imp-hsc/ch07.htm (aprilie 1917); „Politica social-șovină sub acoperirea frazeologiei internaționaliste".

[7] Lenin, Prefața rusă din 26 aprilie 1917 la Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1916/imp-hsc/pref01.htm.

[8] Ibidem.

[9] Lenin, „Socialismul și războiul", iulie-august 1915, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1915/s-w/ch01.htm.

[10] Zbigniew Marcin Kowalewski, „The Conquest of Ukraine and the History of Russian Imperialism", New Politics, 12 iunie 2022, https://newpol.org/the-conquest-of-ukraine-and-the-history-of-russian-imperialism/.