Școala - Fabrica de emigranți. Despre școala din Republica Moldova: ultimii 20 de ani

În anul școlar 2017–2018, Republica Moldova a închis 48 de școli. Aproape una pe săptămînă. 46 dintre ele erau la sate. Nu a fost un accident. Nu a fost o catastrofă. A fost un an obișnuit.

Despre școala moldovenească se vorbește de douăzeci de ani în același registru: criză, colaps, dezastru. Noi propunem o lectură inversă. Școala din Republica Moldova nu e o instituție falimentară. E o fabrică ce funcționează bine. Are finanțare peste media mondială, control al calității cu camere video, produs certificat și piață de desfacere asigurată. O singură problemă: produce altceva decît scrie pe firmă. Pe firmă scrie „cetățeni". Fabrica produce emigranți calificați.

Să facem turul fabricii. Stație cu stație.

Stația 1. Materia primă

Orice fabrică începe cu materia primă. Aici încep și problemele sau, mai exact, aici se termină.

În anul 2000, Republica Moldova avea 600.000 de copii în școli. Astăzi are 334.500. Jumătate. Ministrul Educației, Dan Perciun, o spune fără ocolișuri: pînă în 2050 urmează o scădere de încă peste 20% a populației școlare, din cauza copiilor „care nu s-au născut": o realitate pe care, admite ministrul, nimeni nu o mai poate schimba. E poate cea mai onestă declarație făcută vreodată de un demnitar moldovean: recunoașterea că viitorul a fost deja consumat.

Cifrele au și o geografie. În 2015–2016, satele aveau 177.500 de elevi, orașele 157.000. Zece ani mai tîrziu, raportul s-a răsturnat: 139.200 la sate, 195.500 la orașe. Economistul Veaceslav Ioniță (IDIS „Viitorul") semnalează localități în care școala mai are sub zece copii. 40% dintre liceenii țării învață în Chișinău. Satul moldovenesc, care a alimentat fabrica un secol, nu mai livrează.

Și mai e ceva. Materia primă vine la fabrică fără părinți. La sfîrșitul lui 2023, autoritățile aveau în evidență aproape 30.000 de copii cu părinții plecați peste hotare, 70% la sate și recunosc că cifra reală e mult mai mare, pentru că nimeni nu-i numără pe toți. Estimările organizațiilor pentru drepturile copilului din anii 2010 mergeau pînă la 170.000 de copii crescuți fără unul sau ambii părinți — fiecare al cincilea copil al republicii. Abia în 2024 s-a ajuns ca 80% dintre acești copii să aibă un tutore legal. Pînă atunci, cei mai mulți erau lăsați la bunici, la mătuși, la vecini. Informal. Fără acte. Statul care filmează examenele nu avea acte pentru copiii care le susțin.

Aceasta e materia primă a fabricii: mai puțină de la an la an, concentrată în orașe, crescută pe video-apeluri cu Italia.

Stația 2. Utilajele

O fabrică serioasă are utilaje și personal. Să le inventariem.

Clădirile. În 2008, republica avea 1.526 de școli. Un deceniu mai tîrziu — 1.243. Astăzi — în jur de 1.170. Media perioadei de vîrf a „optimizării": zece mii de elevi și aproape treizeci de școli pierdute pe an. „Optimizare" e cuvîntul oficial. E un cuvînt bun. Nu minte: rețeaua chiar era supradimensionată, construită pentru generațiile sovietice de treizeci de copii în clasă. Doar că în limba română administrativă „a optimiza" a ajuns să însemne un singur lucru: a închide.

Personalul. Unul din șase profesori activi e la vîrsta pensionării. În satul Obileni, raionul Hîncești, jumătate din corpul didactic e format din pensionari, iar școala caută de trei ani un profesor de limba română. Nu-l găsește. Directoarea spune simplu că angajarea pensionarilor e singura soluție. Din urmă nu vine nimeni: doar 10% dintre absolvenții specializărilor pedagogice intră în sistem. Anul școlar 2024–2025 a început cu un deficit de 1.833 de cadre didactice, deși statul a ridicat indemnizația de instalare pentru tinerii specialiști pînă la 200.000 de lei. Tinerii iau banii altundeva. Fabrica e ținută în funcțiune de oameni care aveau dreptul să plece acasă acum zece ani și n-au plecat, pentru că n-avea cine să le ia locul.

Și acum partea care strică toată povestea despre „statul sărac care nu dă bani la educație". Statul dă. Cheltuielile publice pentru educație au oscilat în 2020–2023 între 5,5 și 6,3% din PIB — peste intervalul de 4–6% în care se încadrează majoritatea statelor lumii, peste multe țări occidentale prospere. Iar istoric, în 2012, educația consuma 8,39% din PIB. Republica Moldova nu are o școală subfinanțată. Are o școală scump întreținută, în care o parte tot mai mare din bani se duce pe încălzirea metrilor pătrați construiți pentru copii care nu mai există. Nu e zgîrcenie. E doliu bugetar: plătim în continuare facturile unei țări care a plecat.

Stația 3. Controlul calității

Orice fabrică respectabilă are un compartiment de control al calității. Al nostru are ceva ce puține fabrici din lume au: camere video.

În mai 2013, Ministerul Educației, condus atunci de Maia Sandu, a instalat camere de supraveghere în cele 100 de centre de bacalaureat. Protestele au fost imediate: camerele „stresează" elevii, examenul e „prea greu", deputați indignați cereau retragerea măsurii. Ministra a răspuns că nu vrea ca tinerii să-și înceapă drumul în viață mizînd pe copiat.

Ce a urmat e unul dintre cele mai brutale exerciții de sinceritate pe care și le-a permis vreodată un stat post-sovietic. Pînă în 2012, bacalaureatul se promova în proporție de circa 90%. În 2014, sub camere, rata a căzut la 56%. Nu elevii se prostiseră peste noapte. Sistemul încetase să se mintă. Douăzeci de ani, diploma moldovenească certificase nu cunoștințe, ci o înțelegere: noi ne facem că vă învățăm, voi vă faceți că știți, hîrtia acoperă totul. Camerele au filmat, de fapt, un singur lucru: distanța dintre ce pretindea fabrica și ce producea ea.

Apoi s-a întîmplat ceva și mai interesant. Rata a început să urce. Cinstit, lent, an de an: 68,76% în 2023, 72,68% în 2025, 75,4% în 2026 — cu un record de medii de 10 și, pentru prima dată în treisprezece ani de camere, zero cazuri de fraudă. 90,76% dintre liceeni au promovat din prima. Controlul calității funcționează.

Testele internaționale confirmă, cu o nuanță dublă. Da, tabloul e sumbru: la PISA 2022, jumătate dintre adolescenții moldoveni sînt analfabeți funcțional — citesc cuvintele, nu înțeleg sensul. Scorurile — 414 la matematică, 411 la citire, 417 la științe — sînt cu mult sub mediile europene. Iar în interiorul țării trece o falie: elevul din oraș a obținut 433 de puncte la matematică, cel de la sat — 385. La citire, satul coboară la 376. Două sisteme de învățămînt paralele, în aceeași țară, cu același minister.

Dar și aici trebuie să fim la fel de cinstiți ca acele camere, decalajul Moldovei față de țările dezvoltate s-a înjumătățit: de la doi ani și jumătate de școală în urmă la matematică, în 2009, la puțin peste un an, în 2022. Fabrica nu e o ruină. Fabrica se modernizează. Produsul e din ce în ce mai bun. Tocmai asta e problema.

Stația 4. Produsul finit

Să privim produsul finit al fabricii, așa cum iese el pe poartă în iulie: un tînăr de 18–19 ani, cu o diplomă de bacalaureat curată, obținută sub camere, incontestabilă. Vorbește româna nativ, deci n-are nevoie de niciun certificat lingvistic la vest de Prut. A crescut, statistic vorbind, cu cel puțin o rudă apropiată deja instalată în Uniunea Europeană. A învățat de mic geografia pe rutele de autocar Chișinău–Bologna. Are pașaport românesc sau dosarul depus.

Din punctul de vedere al oricărui departament de resurse umane european, e un produs excelent: tînăr, educat rezonabil, vorbitor nativ al unei limbi UE, mobil, motivat, ieftin. Fabrica moldovenească a produs exact ce cere piața.

Doar că piața nu e aici.

Stația 5. Exportul

Nicio fabrică nu trăiește fără piață de desfacere. Aceasta are una stabilă, generoasă și instituționalizată: statul român.

România oferă anual cetățenilor Republicii Moldova un pachet de burse care, citit la rece, arată ca un contract de import: 1.570 de locuri pentru învățămîntul preuniversitar, 3.190 pentru licență, 700 pentru masterat, plus rezidențiat și doctorat. La Chișinău, tîrgul universităților românești crește în popularitate de la an la an; organizatorii o spun cu bucurie sinceră — „lumea apreciază studiile în România". Nimic din toate acestea nu e făcut cu rea intenție. Dimpotrivă: e fraternitate, e reparație istorică, e cea mai bună șansă individuală a fiecărui absolvent în parte. Fiecare bursă e un act de generozitate. Suma lor e un canal de export.

Cîți dintre absolvenții unui an pleacă în primele douăsprezece luni? Am căutat cifra. Nu există o statistică oficială consolidată. Rețineți asta, pentru că e poate cea mai elocventă informație din tot acest text: statul care își filmează examenele ca să-și numere corect produsul nu ține evidența produsului după ce iese pe poartă. Fabrica are control al calității la ieșirea din secție, dar nu are contabilitate la rampa de export.

Iar exportul nu se oprește la absolvenți. Pleacă și utilajele: profesorii tineri care nu mai intră în sistem n-au dispărut — predau, meditează, lucrează în alte sisteme, pe alte piețe. Pleacă și materia primă: părinți care își iau, în sfîrșit, copiii la Padova. Fabrica exportă pe toate ușile deodată: iar cifrele estimate de noi sunt îngrijorătoare.

În loc de bilanț

Să recapitulăm turul. O fabrică cu finanțare peste media mondială. Cu un control al calității atît de sever încît s-a filmat pe sine ca să nu se mai poată minți. Cu un produs în ameliorare constantă, certificat, competitiv. Cu o piață de desfacere garantată prin acorduri interstatale. Din perspectivă strict industrială — un succes.

Din perspectiva firmei de pe fațadă — pe care scrie, totuși, „școală națională" — bilanțul e altul. Fabrica a fost gîndită să producă cetățeni pentru o țară. Produce cetățeni pentru alte țări. Și o face din ce în ce mai bine: fiecare reformă reușită, fiecare punct în plus la PISA, fiecare diplomă mai credibilă crește valoarea de export a produsului. Acesta e paradoxul pe care nicio guvernare nu vrea să-l rostească pînă la capăt: în condițiile date, a face școala mai bună înseamnă a face emigrantul mai competitiv. Iar a nu o face mai bună nu e o opțiune.

Există o singură ieșire din paradox, și ea nu se află în școală. Cîtă vreme diploma rămîne mai valoroasă decît țara care o eliberează, fabrica va lucra pentru export. Școala nu poate produce motive de rămas. Le poate doar certifica, atunci cînd vor exista.

Pînă atunci, clădirile închise își găsesc întrebuințări. Din cele aproape patru sute de școli dispărute în ultimele două decenii, unele au devenit primării, altele depozite, cîteva aziluri de bătrîni, ceea ce, dacă stai să te gîndești, e cea mai exactă descriere a tranziției demografice care se poate formula în beton și var. În altele n-a mai intrat nimeni. Stau cu ferestrele bătute în scînduri, cu tabla de scris rămasă pe perete, la marginea satelor din care au plecat toți cei care ar fi avut ce scrie pe ea.

Fabrica-mamă își închide, una cîte una, secțiile. Filialele ei funcționează excelent — la Padova, la Dublin, la Cluj.

Cercetare şi date adunate cu consilierea Claude Ai.