Stephen Kotkin: „Sudul Global” e o utopie

Stephen Kotkin este un istoric american, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători actuali ai Rusiei și URSS, profesor la Universitatea Princeton și autorul unei biografii fundamentale în două volume a lui Iosif Stalin. Lucrările lui se ocupă mai ales de stalinism, de sistemul politic sovietic, de politica externă a URSS și de relațiile Rusiei cu Occidentul. Kotkin e cunoscut pentru privirea geopolitică largă: nu tratează istoria sovietică și rusă izolat, ci în contextul competiției dintre marile puteri, al economiei mondiale și al sistemului internațional. Apare constant în marile publicații media și academice americane și europene. Abordarea lui e descrisă adesea ca o îmbinare între munca istorică de arhivă și analiza marii strategii și a tendințelor de lungă durată din politica mondială. În 2024–2026, Kotkin a publicat foarte mult, dar nu cărți, ci eseuri ample, interviuri și texte de analiză.

Ce spune într-o intervenție recentă?

Conceptul de „Lumea a Treia” a fost inventat în Occident și s-a încheiat cu un eșec total

Sintagma „Lumea a Treia” n-au inventat-o locuitorii țărilor sărace, ci demograful francez Alfred Sauvy. El a pornit de la cunoscuta broșură din 1789 a abatelui Emmanuel-Joseph Sieyès, din vremea Revoluției franceze, despre așa-numita „Stare a Treia”. Documentul acela istoric susținea că țăranii și orășenii fără drepturi nu erau nimic, dar trebuie să devină totul. După aceeași logică, se presupunea că țările nedezvoltate vor moșteni cu timpul lumea întreagă și vor deveni principala ei forță. În practică însă s-a întîmplat exact pe dos. În loc de prosperitate, termenul „Lumea a Treia” a ajuns să însemne sărăcie, lovituri militare neîntrerupte, războaie sîngeroase ale altora purtate pe teritoriul propriu și așa-numitele „republici bananiere”. Și conceptul de pe hîrtie, și încercarea reală de a-l pune în practică au suferit un faliment curat, fără să aducă nimic regiunilor sărace. Cînd a devenit evident că noțiunea e complet discreditată, pur și simplu au rebotezat-o. Toate publicațiile științifice și organizațiile care aveau în denumire „Lumea a Treia” au devenit peste noapte structuri ale „Sudului Global”. Vechea idee, care nu funcționa, și-a schimbat doar firma, dar esența ei ratată a rămas absolut aceeași.

Eticheta „Sudul Global” au creat-o rebelii americani, nu țările sărace

Și termenul „Sudul Global” s-a născut în Occident. Autorul lui a fost studentul și activistul american Carl Oglesby, care conducea mișcarea „Studenți pentru o Societate Democratică” (Students for a Democratic Society) și protesta împotriva războiului din Vietnam. El a declarat că lumea bogată a Nordului asuprește Sudul sărac. Soarta autorului acestui termen e foarte grăitoare. Carl Oglesby era un tip simplu din clasa muncitoare, iar curînd propriii lui tovarăși radicali l-au dat afară din organizație. Pretextul a fost aproape comic: a fost acuzat că „s-a împotmolit în stadiul burghez” și n-a reușit să crească pînă la un adevărat marxist-leninist. După acest scandal, expresia „Sudul Global” a fost multă vreme uitată. Era o născocire artificială a tineretului de stînga american și nu avea nicio legătură cu geopolitica reală. Însă după cîțiva ani ideea uitată a fost scoasă iar la lumină.

Încercarea de a împărți lumea cu „linia Brandt” și de a împărți bani a eșuat din cauza legilor economiei

Sintagma uitată a fost readusă la viață de o comisie internațională specială. A condus-o Willy Brandt, primul cancelar social-democrat al Germaniei din 1930 încoace. I-a cerut asta Robert McNamara, unul dintre principalii arhitecți ai campaniei militare americane din Vietnam. Comisia a trasat pe hartă așa-numita „linie Brandt”. Ea nu urma ecuatorul, ci trecea pe unde a vrut Brandt. Planul era ca întreaga lume să devină o mare social-democrație: țările bogate de la nord de linie urmau să dea încasările din impozite Sudului sărac, sub forma unor transferuri uriașe de bani. Proiectul s-a prăbușit imediat după publicare. În economia mondială începuse un cu totul alt proces: chiar și state socialiste precum Suedia au început să renunțe la împărțirea banilor și să treacă la principii de piață. Niciuna dintre recomandările Comisiei Brandt n-a fost pusă în practică, iar ideea redistribuirii impozitelor a eșuat.

Poveștile frumoase despre „sistemele mondiale” ale trecutului nu rezistă la confruntarea cu faptele

Azi e la modă să cauți niște sisteme străvechi, preeuropene, care chipurile ar fi guvernat armonios lumea. De pildă, lumea se extaziază adesea în fața Marelui Drum al Mătăsii. Dar istoricul William Dalrymple a arătat că Drumul Mătăsii e un mit romantic: pe el aproape că nu circula mătase, nu era chinezesc, ci central-asiatic, iar rolul principal în comerțul antic l-a jucat India. Alți cercetători, precum Janet Abu-Lughod, încearcă să demonstreze existența unor sisteme comerciale străvechi, cu mult înaintea europenilor. Numai că rutele negustorești obișnuite și legăturile comerciale nu alcătuiesc o ordine mondială propriu-zisă. Existența piețelor nu înseamnă deloc că civilizațiile antice aveau reguli comune ale jocului sau o organizare politică unitară. Dacă dai la o parte fanteziile romantice despre comerțul antic, devine limpede: în istorie n-a existat niciun sistem ideal preoccidental la care planeta s-ar putea întoarce fără dureri.

Imperiile străvechi ale lumii preoccidentale n-au adus armonie, ci ucideri în masă

Datele istorice reale despre organizarea preoccidentală a lumii arată extrem de dur. Să luăm Imperiul Mongol, pe care unii îl consideră un exemplu de unificare reușită a continentului. După estimările cercetătorilor, cuceririle mongole au luat în jur de 29 de milioane de vieți omenești. Ca să pricepi amploarea acestei cifre de 29 de milioane, merită s-o compari cu cele mai crunte regimuri ale secolului XX. Regimul lui Iosif Stalin a luat în jur de 20 de milioane de vieți. Doar Mao Zedong a reușit să-i întreacă pe mongoli la numărul de victime pe același teritoriu. Oștile mongole ardeau semănăturile, distrugeau sistemele de irigație, ucideau pruncii și ștergeau de pe fața pămîntului orașe întregi. Faimoasa „Pace mongolă” (Pax Mongolica) a fost clădită pe un munte de cadavre. De aceea, orice afirmație că lumea străveche preoccidentală ar fi fost mai dreaptă sau mai umană e complet contrazisă de fapte.

Mișcarea de Nealiniere s-a transformat într-o adunare de dictaturi dure

La mijlocul secolului XX, țările în curs de dezvoltare au încercat să se unească la Conferința de la Bandung din 1955. Însă imediat după încheierea ei, aproape toți participanții s-au pus repede sub aripa Statelor Unite ale Americii. Apoi a fost creată „Mișcarea de Nealiniere”, promovată de Iugoslavia. Iugoslavia însăși a dispărut de mult de pe harta lumii. Iar lista țărilor care au găzduit summiturile ulterioare ale mișcării vorbește de la sine: a doua întîlnire a avut loc în Cuba lui Fidel Castro, apoi în Teheranul islamist, apoi în Venezuela lui Nicolás Maduro. Întîlnirile următoare au avut loc în Azerbaidjan, cu dictatura lui ereditară, în Uganda, iar următoarea e programată în Uzbekistan. Mișcarea care promitea să devină o alternativă la marile puteri s-a transformat cu timpul într-un club de autocrați și de conducători ereditari.

Conceptul de „Sud Global” e un instrument comod pentru promovarea intereselor Chinei totalitare

Răspîndirea largă a termenului „Sudul Global” azi se explică prin avantajul pe care îl aduce conducerii Chinei. Beijingul folosește aceste cuvinte ca instrument diplomatic pentru a rescrie regulile internaționale. Scopul principal al Chinei e ca, sub pretextul apărării „Sudului Global”, să substituie noțiunile de bază. În locul „drepturilor omului” e promovat conceptul de „drepturi ale statelor”. Asta le permite regimurilor dictatoriale să facă orice vor cu propria populație, acoperindu-se cu apărarea suveranității de stat. China e o mare civilizație străveche, dar azi e o dictatură coruptă și crudă. Folosind termenul „Sudul Global”, țările și experții occidentali ajută cu mîna lor regimul chinez să distrugă normele internaționale.

Viitorul ordinii mondiale depinde de reechilibrarea puterii americane, nu de acțiunile țărilor în curs de dezvoltare

Procesele din așa-numitul „Sud Global” nu joacă un rol decisiv pentru viitorul planetei. Principala întrebare de însemnătate mondială e dacă America va reuși să-și reechilibreze cu succes forțele. Acum Statele Unite trec printr-un proces întîrziat, haotic și neplăcut de revizuire a rolului lor în lume. În politica americană se amestecă un realism nebun și un idealism nebun, dar SUA au un avantaj important: un dinamism economic turbat. Dacă americanii vor reuși să se restructureze și să-și păstreze stabilitatea, aceasta e întrebarea-cheie a prezentului. Nicio acțiune a țărilor din Africa, Asia sau America Latină nu va putea schimba cursul istoriei, fie că procesul acesta eșuează, fie că, dimpotrivă, reușește.

Uniunea Europeană s-a împotmolit într-o fundătură între integrarea profundă și destrămare

Al doilea factor determinant al ordinii mondiale e soarta Uniunii Europene. Europa a ajuns într-o fundătură: nu poate merge înainte, dar nici să facă un pas înapoi nu e în stare. Ca să iasă din starea asta, Europa trebuie să aleagă. Fie merge pînă la capăt și formează o piață unică deplină, transformîndu-se practic într-un singur stat, fie dă înapoi și anulează înțelegerile trecute. Însă Europa nu are flexibilitatea și energia pe care le au SUA. Dacă sistemul european va reuși să depășească stagnarea, aceasta e o problemă majoră, a cărei soluție nu depinde în niciun fel de țările în curs de dezvoltare.

Principala provocare internă a Chinei: imposibilitatea de a-și reforma sistemul politic fără să-l distrugă complet

Al treilea factor major al politicii mondiale e organizarea internă a Chinei înseși. Adevărata amenințare pentru regimul chinez nu stă în dușmanii din afară, ci în criza inevitabilă a transferului de putere. Xi Jinping nu e veșnic și, mai devreme sau mai tîrziu, va muri, așa cum a murit Mao Zedong. Întrebarea principală e dacă sistemul monopolist chinez va putea supraviețui schimbării liderului fără zguduiri interne. Societatea chineză a devenit flexibilă și modernă, dar sistemul politic a rămas osificat. Guvernul Chinei se teme de propriul popor și nu are încredere în el. Capacitatea regimului de a face față acestei contradicții va determina viitorul țării mult mai mult decît orice discuții despre leadershipul Beijingului.

În sistemele comuniste nu există „echilibru al reformelor”: orice democratizare duce la prăbușirea lor

În istoria regimurilor comuniste funcționează o regulă clară: în ele nu există o stare stabilă a reformelor. Niciun sistem comunist care a încercat să facă reforme politice n-a reușit să supraviețuiască. Au confirmat-o evenimentele din Ungaria în 1956, din Cehoslovacia în 1968 și reformele lui Mihail Gorbaciov în URSS. De îndată ce conducerea permite discuția în interiorul monopolului, cetățenii renunță imediat la partidul comunist și cer libertate deplină. La Beijing se ține minte experiența lui Gorbaciov și căderea Uniunii Sovietice. De aceea autoritățile chineze au mers pe deschiderea economică, dar au cimentat politica. Ele înțeleg: cea mai mică liberalizare politică le va distruge tot sistemul.

India și ceilalți giganți în curs de dezvoltare nu sînt în stare să devină liderii unei noi ordini globale

Pentru rolul de lider al lumii în curs de dezvoltare e prorocită adesea India. Dar speranțele acestea sînt exagerate. India nu e stăpînă nici măcar în propria regiune, Asia de Sud, ca să nu mai vorbim de scara întregii planete. Nicio putere în curs de dezvoltare nu are resursele, instituțiile sau stabilitatea necesare ca să ofere lumii un nou model funcțional. Au prea multe probleme interne proprii și conflicte cu vecinii. Conceptul de „Sud Global” nu le ajută pe aceste țări să rezolve niciuna dintre problemele lor fundamentale.

Adevărata alternativă la haos e o alianță orizontală a puterilor mijlocii dezvoltate

Principala forță în stare să ferească ordinea mondială de haos nu sînt țările în curs de dezvoltare, ci statele mijlocii dezvoltate, precum Japonia, Coreea de Sud, Suedia și partenerii lor. Aceste țări nu pot forma singure ordinea mondială. Dar, avînd economii puternice, tehnologii de vîrf și instituții solide, sînt în stare să acționeze împreună. Unite, puterile mijlocii dezvoltate pot îndrepta reechilibrarea americană pe un făgaș corect și pot atenua greșelile SUA. Tocmai o astfel de alianță practică a statelor mijlocii dezvoltate e singura forță constructivă reală pe scena mondială.