Târgul Darabani & Județul Botoșani – Tărâmul oamenilor

De la Iaşi până la Hârlău s-o rătăcit dorul meu

Am luat-o spre Vaslui şi nu mai am cui sî spui

Anul trecut am stat în "exilul meu anual" în județul Botoșani în faimosul târg Darabani care va avea un capitol special în Trilogia română la care lucrez de 10 ani.

Cum am picat aici într-un moment greu al vieții mele - șederea mea a avut şi un statut "terapeutic" - aşa că mulțumirile mele merg către oamenii de aici şi cei care s-au oferit şi pus la dispoziție tot de ce am avut nevoie şi mult peste. O să le mulțumesc personal celor apropiați.

Hălăduind prin județ am dat de nişte lăutarii. Erau patru la număr şi păreau din acei vechi dar buni. Media peste 80 de ani. Unul cred că 87? Sau 84? Toți erau din zona Deleni, Frumuşica, Flămânzi, zona dinspre Iaşi spre Botoșani.

Când am auzit Flămânzi am tresărit: aoleu, ăștia-s nepoții țăranilor cu Răscoala de la 1907. Dacă au 80 de ani le vin direct nepoți. Am ciulit urechile. Cobzarul şi vocalul era Neculai Florea care avea o "cobză țărănească" din 1950. Foarte buni - şi cum se ţin la vârsta lor: jos pălăria. Moş Neculai o voce superbă. Iar asta mi-a rămas pe suflet şi o pun şi vouă.

De la Iaşi până la Hârlău s-o rătăcit dorul meu

Am luat-o spre Vaslui şi nu mai am cui sî spui

Am mers trei zâli pi jos pânî la Târgul Frumos

Am cătat cât am cătat şi de dor eu n-am mai dat

Firai tu să fii de dor de te-aş prinde într-un nor

Tot umblând şi blestemând parc-aud dorul spunând

....

Că mă ştiu de flăcăuaș să caut dorul prin Iaşi

Dar săracul dorul meu l-am cătat şi prin Hârlău

Blestemat să fii de dor că nu eşti aşa uşor

Blestemat să fii de mine aş pune-o chiatră pi tini.

Povestea mea de mulțumire

Târgul Darabani & Județul Botoșani – Tărâmul oamenilor: după o lună

După o lună de Darabani şi județ Botoșani.... ce ar fi de spus? Subiectiv, pe experiențe directe.

Am avut zilele astea o mică revelație. Povesteam cu prietenul meu Arthur Suciu (sucevean fugit în București) despre cum simt județul Botoșani față de județul Suceava. Tot trec hotarul dintre cele două şi văd bine unde se termina imperiul habsburgic. Simt diferențele între cele două parți de Moldova cum şi diferența dintre moldovenii din principat, moldovenii din imperiul habsburgic şi moldovenii din impiul țarist şi sovietic. Fostele imperii. Toți sunt moldoveni dar cu mărci foarte puternice ce ţin de moșteniri.

Repet ce zicem recent despre cele trei comunități: Suceava, Bucovina e tot Moldova şi bucovinenii sunt şi ei moldoveni. Aici nu se discută asta. Aşa cum basarabenii sunt şi ei moldoveni. Doar că bucovinenii sunt moldovenii „defectați” de imperiul habsburgic, iar basarabenii de imperiul țarist & sovietic. Bucovinenii sunt moldovenii cu mai mult orgoliu, basarabenii ceva mai umili şi capricioși că na, slavii: la mijloc sunt cei din regat, "autenticii".

Aici în colțul de nord al Moldovei ai la o distanța de câțiva kilometri aceeași familie de moldoveni care au locuit în trei state diferite pe perioade lungi de timp. Au locuit în două imperii diferite, în trei state diferite: toate au lăsat urme incredibile. Aici se vede cum materia, administrația, infrastructura a lucrat diferit cu aceeași comunitate. Am mai povestit zilele trecute. Pentru cercetători e o mină de aur. Dar asta o să povestesc în cartea mea despre experiența triplei colonizări. Iar zona asta e zona mea de cercetare.

Revenim. În ce constă mica revelație?

Cum anual umblu mult şi stau în toate colturile țării am sesizat o diferența de practică care m-a pus pe gânduri.

De fiecare dată când mă mut în alt județ, oraș sau sat mă documentez şi apelez la oameni care să mă consulte. Un om e inteligent în măsura modestie sale: are mereu nevoie de ceilalți mai ales în expediții. Sunt oameni fie născuți acolo, fie cei care au cunoștințe solide despre loc.

Ce am sesizat. Aproape unanim prima tendință este să primești liste cu locuri de văzut: de la clădiri, la natură. E o dominantă.

Orice regiune se definește la noi mai ales prin construcțiile de referință – biserici, castele, palate, conace, săpături arheologice etc. Fie prin locuri din natură mai speciale precum munți, râuri, lacuri, păduri, rezervații etc. Mai ales dincolo de munți – în Transilvania – asta este obsesiv. Dar asta domină cam peste tot. Ce e de văzut domină: mai ales zidurile.

În Transilvania, românii fiind dominant o populație rurală în imperiul habsburgic şi ajungând târziu în orașele construite de nemți sau unguri, ei râmăm încă captivi fascinației acestora. Şi cei ce trec munții dinspre Oltenia sau Moldova fac același ritual. E de înțeles parțial. Poate peste generații trece – le „românizăm”, asimilăm şi îmblânzim aceste pietre sacre. E duioasă aceasta "auto colonizare" prin ziduri şi un soi de cultivare a "urii de sine" - e o poveste separată.

În județul Botoșani am avut o surpriză pe care am conștientizat-o mai târziu.

Primul lucru când intri într-un județ vezi un soi de referințe care țin de județ, regiune. Când te apropii de județul Suceava vezi o mare placă informativă unde ţi se spune că intri pe Ținutul Mănăstirilor. Asta e marca puternică a regiunii. Chiar mai puternică decât marca Ştefan cel Mare - tare interesant asta. Se pare că Ștefan cel Mare e prea moldovean pentru moldovenii deveniți bucovineni habsburgici cu orgoliu imperial.

Când ajungi în județul Botoșani afli că aici e Ținutul Oamenilor: ai patru VIP-uri care sunt recunoscute la nivel de țară cam de oricine: Eminescu, Enescu, Iorga, Luchian. Icoane culturale identitare muzeificate.

Inițial nu am sesizat diferența: căci şi VIP-urile devenite icoane naționale sunt tot un soi de muzeificare, „statui sacre”. Dar realitatea îmi zice altceva. Şi asta am sesizat-o din munca cu oamenii.

Mă uit în discuțiile cu cei care m-au consultat pentru a ajunge aici. Toți, unanim, încep cu o listă de oameni „pe cere trebuie neapărat să-i cunosc”. Obiectivele turistice sau de importantă locală sunt secundare. Adică oamenii sunt pe primul loc. E statistică pură ce zic chiar dacă subiectivă căci mă bazez doar pe experiența mea nu pe o masă critică.

Ceva de genul: măi, nu avem noi clădiri, castele, munți şi zimbri (habar nu am – zic doar) dar avem oameni. Adică noi nu ne spargem în figuri cu moștenirea de clădiri, ziduri şi natură dar garantăm oameni: avem din plin. E o dominantă puternică. Eu doar traduc ce trăiesc.

Aci nu dai de ziduri, ci de oameni. Aici oamenii sunt pe primul loc - zidurile sunt secundare. La noi sunt multe zone unde zidurile sunt prezentate dominat şi nu mai dai de oameni căci sunt ascunși după ele. Eu nu judec, habar nu am cum e mai bine, dar observ asta în practica de zi cu zi.

În una din seri am fost scos de o gașcă la mici de miel – asta e marca locală. Foarte buni. Prima întrebare a fost nu ce am văzut ci pe cine am cunoscut şi pe cine mai vreau să cunosc. De obicei e invers – cunoști după ce vezi de nu mai poți. Adică după ce treci multe ziduri. Aici nu: gardurile, zidurile sunt în spatele oamenilor nu oamenii în spatele zidurilor, gardurilor.

Paranteză. Oltenii fac notă discordată pentru că ei nu prea au garduri, uniforme ci superstiții care înlocuiesc instituțiile - asta ține de altă cultură instituțională: dar ei pot lua orice formă rapid. Poveste separată.

Revenim la Darabani şi amicii de mici.

Îmi zice un domn - deja amic – dar nu vrei să o vezi pe doamna profesoară X care e de mult la pensie şi ştie multe? O sună, doamna are cred spre 80? Era după 19.00. Discută, nu se mai auziseră de ceva vreme şi zice că e un domn cu care să se vadă. Doamna răspunde: da cum să nu, dar e puțină dezordine la mine. Ei, nu e o problemă, i se spune. O să venim. Hai că vă aștept, pun de o cafea sau ceai? În cât timp ajungeți? Aaaa, dar nu acum, mâine, poimâine. Aaaa, păi mai e timp, veniți orând, vă aștept, e deschisă poarta.

Un simplu telefon, de la un fost elev de acum 20 de ani, care vine cu un necunoscut: totul în 2-3 minute. În alte zone o astfel de întâlnire are nevoie de câteva săptămâni minim pentru aranjare. Aici pe loc: fără ziduri, clădiri, blazoane şi mese formale. Pe la Craiova mai am surprize din astea fulger – bine aia nici garduri nu au, cum ziceam, că le pun la mișto.

Ca să nu mai zic că am fost sunat şi luat de amici sau de oameni necunoscuți şi dus pe unde nu am visat: așa – fără obligații, fără a avea un avantaj. Au lăsat tot şi şi-au oferit tot: casă, masă, mașină (eu nu conduc). S-au oferit oameni necunoscuți să mă ducă să cunosc alți oameni. Repet: fără a avea nici cea mai mică obligație sau câștig. De ce? Nu știu ....

De fapt e un alt tip de economie cred. Adică știu.

Pentru că județul Botoșani este un tărâm al oamenilor şi asta se adeverește. Da, nu au ei multe castele şi locuri care să devină brand – chiar dacă eu cred că aici e unul dintre cele mai frumoase landşaft-uri de câmpie din ţară şi aici găsești cele mai pitorești locuri-eveniment bine ascunse, cu istorii tare pestrițe şi atractive.

Plus istoria fascinantă a conviețuirii urbane dintre comunitățile de români şi evrei. Aceste târguri estice care au dat poate cele mai moderne fenomene culturale și religioase care au marcat global lumea: hasidismul şi avangarda - sunt născute aici, în acest tip de târguri din Est specifice acestei zone. Asta încă se simte - asta lasă urme şi la Darabani dar şi la New York. Asta se simte în murături despre care voi povesti separat: evreii de aici când au plecat au dus murăturile de aici acolo. Murăturile botezate cușer la New York sunt de fapt murături de Darabani, Dorohoi şi Botoșani. E o poveste separată.

Revenim a căta oară?

Ce au aici? Au oameni – nu perfecți, nu avuți – dar de care nu prea mai vrei să te desparți.

În această zonă, aparent săracă şi cu multe probleme - dar unde oare nu sunt – cu multă suferință, necazuri dar și multă bucurie, umor şi poftă de viață, mă simt foarte sigur și confortabil pentru că asta-mi transmit oamenii de aici. Iieeeiii, noi să fim sănătoși că se rezolvă.

Nu vreau să zic că e o excepție această deschidere a oamenilor. Am mai simțit asta în zone precum Iaşi sau Vaslui, Alexandria sau Craiova – în Basarabia mea e o ospitalitate chiar agresivă: te bat ca să te simți bine. Dar aici parcă e mai mult decât de obicei: blânzi, calmi şi izghiţi - mereu gata să te ajute fără nici-un motiv.

Mă pregătesc să plec din zonă. Ştiu, e prea puțin, mai am notate 101 lucruri nefăcute. Dar deja mi-a crescut o barbă de pustnic şi e timpul să revin la ai mei.

Ceea ce voiam să zic de fapt... era un text de mulțumire celor mulți din Darabani şi județul Botoșani care mi-au pus la dispoziție tot. O să mai scriu pe parcurs că am multe notițe.

Mulțumesc Darabani & Botoșani - nu plec departe, revin.

Am cătat cât am cătat şi de dor eu n-am mai dat / Firai tu să fii de dor de te-aş prindi ti omor!!!!!