Turul patruzeci - de Dan Șelaru

Împăratul Nichifor I a fost, înainte de toate, contabil. Logothet al visteriei — adică ministru de finanțe — până în octombrie 802, când a luat tronul de la Irina și a continuat să facă același lucru, doar că de mai sus. A numărat. A făcut recensământ. A revizuit registrele fiscale și proprietățile. A introdus o taxă suplimentară de două keratia pe gospodărie, justificată prin cheltuielile administrative ale recensământului și ale administrației fiscale. A legat recrutarea militară de obligația fiscală a comunității: dacă un om sărac nu-și putea permite echipamentul, contribuția era împărțită între cei care puteau plăti — optsprezece nomismata și jumătate pentru echiparea unui recrut. Satul devine astfel, în practică, unitate de responsabilitate fiscală și militară în același timp. Registrul produce soldați.

Toate astea le știm pentru că i le-a numărat un călugăr. Teofan Mărturisitorul le-a strâns sub anul 810 într-o listă de zece, pe care a numit-o vexațiuni — și nu zece la întâmplare, ci zece ca plăgile Egiptului, fiindcă un cronicar bun știe ce face cu o cifră. Teofan era iconodul, iar politica fiscală a lui Nichifor lovise inclusiv mănăstirile și instituțiile religioase. Omul care ține condeiul nu este niciodată complet separat de ceea ce scrie.

Istoriografia modernă îl tratează pe Nichifor mult mai blând: un administrator auster, care a încercat să refacă o fiscalitate și o administrație pe care le considera insuficient de eficiente și care a devenit detestat tocmai pentru această politică. Sursele lui Teofan sunt, însă, profund ostile. De aici începe problema pe care o avem și astăzi: același stat poate apărea într-un registru ca administrație competentă și în altul ca tiranie fiscală. Registrul produce soldați; condeiul produce tirani. Amândouă sunt hârtie.

Nichifor a murit la Pliska, pe 26 iulie 811. Hanul Krum i-a transformat, potrivit tradiției consemnate de sursele bizantine, craniul într-un vas de băut placat cu argint. Succesorul său a abandonat imediat politica fiscală cea mai apăsătoare și a fost privit favorabil de același cronicar. Omul care administrase un imperiu prin coloane de cifre a sfârșit ca pahar. E o poveste veche despre raportul dintre procedură și forță și încă funcționează: procedura e rafinată, forța e rapidă, iar forța are ultimul cuvânt.

Ceea ce nu înseamnă că procedura e nevinovată între timp.

Kafka a scris o nuvelă despre un aparat care tatuează sentința în carnea condamnatului, cu ace, timp de douăsprezece ore. Condamnatul nu-și cunoaște sentința. Nu i se comunică. O află citind-o cu propriul corp, spre sfârșit, când e deja prea târziu să facă ceva cu informația. Ofițerul care explică mașina o face cu entuziasmul tehnic al unui om care ține la calitatea execuției, nu la execuție. „Vinovăția e întotdeauna neîndoielnică." Asta nu e un principiu juridic, e o constatare de productivitate: dacă vinovăția ar fi îndoielnică, ar trebui cercetată, iar cercetarea încetinește fluxul.

Lumea citește În colonia penitenciară ca alegorie. Nu e doar alegorie. E și o descriere tehnică a unei lumi în care procedura a devenit mai importantă decât omul asupra căruia se aplică. Singura licență poetică e că mașina scrie pe piele în loc să scrie pe hârtie, ceea ce o face mai onestă decât originalul, nu mai fantastică.

Iar aici vine partea pe care o sare toată lumea. Franz Kafka a lucrat paisprezece ani, din 1908 până în 1922, la Institutul de Asigurare împotriva Accidentelor de Muncă din Regatul Boemiei. Doctor în drept. A urcat până la secretar principal. Institutul era una dintre cele mai importante instituții de asigurare împotriva accidentelor industriale din Austria, iar Kafka era un funcționar foarte bine calificat și, după documentele institutului, unul performant. Scria și analiza dosare privind accidentele industriale și lucra într-un sistem juridic creat tocmai pentru a reduce costul uman al industrializării.

Deci unul dintre cele mai dure rechizitorii scrise vreodată împotriva administrației a fost redactat seara de un om care dimineața apăra muncitorii folosind exact instrumentele administrației: lege, procedură, dosar, regulament, instituție. Nu e ipocrizie. E singura poziție din care puteai scrie acel text. Ca să descrii mașina trebuie s-o fi reglat.

Hannah Arendt a formulat în On Violence propoziția de care are nevoie orice discuție pe tema asta:

„Cu cât e mai birocratizată viața publică, cu atât mai mare va fi atracția violenței. Într-o birocrație pe deplin dezvoltată nu mai e nimeni cu care să te cerți, căruia să-i prezinți plângeri, asupra căruia să exerciți presiunea puterii. Birocrația e forma de guvernare în care toți sunt lipsiți de libertate politică, de puterea de a acționa; căci domnia Nimănui nu e absența domniei, iar acolo unde toți sunt la fel de neputincioși avem o tiranie fără tiran."

Textul a apărut inițial în 1969, iar apoi în volumul On Violence, din 1970. Arendt nu spune că birocrația produce inevitabil violență. Spune ceva mai precis: cu cât viața publică este mai birocratizată, cu atât crește atracția violenței, pentru că într-un sistem dominat de proceduri dispare interlocutorul politic asupra căruia mai poți exercita presiune.

Reține ordinea cauzală, pentru că e inversul a ceea ce se repetă de obicei. Nu violența produce birocrație. Birocrația poate produce atracția violenței. Nu pentru că funcționarii ar fi răi, ci pentru că un sistem în care nimeni nu răspunde efectiv de nimic nu-ți lasă niciun interlocutor. Nu poți certa un flux de aprobare. Nu poți convinge o circulară. Rămâne o singură formă de adresare care garantat ajunge la destinatar, și aceea nu se depune la registratură.

România a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 și a primit, odată cu aderarea, Mecanismul de Cooperare și Verificare. Măsură prezentată ca tranzitorie. Primul raport pentru România a fost publicat la 27 iunie 2007. Ultimul raport MCV a fost adoptat la 22 noiembrie 2022.

În 2023, Comisia a decis închiderea mecanismului. Decizia de abrogare a fost adoptată la 15 septembrie 2023 și a intrat juridic în vigoare la 8 octombrie. Șaisprezece ani de provizorat. E o durată de viață respectabilă pentru ceva tranzitoriu — mai lungă decât multe căsnicii și decât majoritatea guvernelor pe care avea misiunea să le supravegheze.

Iar închiderea mecanismului special nu a însemnat încetarea monitorizării. România a intrat în mecanismul general privind statul de drept, aplicat tuturor statelor membre. De la „ești urmărit pentru că ești un caz" la „ești urmărit pentru că toți sunt urmăriți" — ceea ce tehnic e egalitate, iar practic e tot urmărire, doar că fără speranța de a scăpa prin merit.

David Graeber a numit asta „legea de fier a liberalismului": orice reformă de piață sau inițiativă guvernamentală destinată reducerii birocrației și a hârțogăriei poate sfârși prin creșterea numărului de reglementări, funcționari și formulare. Graeber nu prezenta asta ca pe o lege matematică, ci ca pe o regularitate pe care o observa în dezvoltarea statului modern.

Birocrația are o proprietate remarcabilă: se poate reproduce prin propria combatere. Tai capul, cresc două, fiecare cu ștampilă proprie.

Acum, situația la zi.

Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură la 5 mai 2026. A urmat o perioadă de guvernare interimară. Au existat trei desemnări nereușite: Eugen Tomac, care și-a depus mandatul înaintea votului, apoi Adrian Veștea și Siegfried Mureșan, ale căror cabinete au fost respinse de Parlament. La 30 septembrie, guvernul propus de Mureșan a primit 182 de voturi, mult sub cele 233 necesare.

Luni, 5 octombrie, au loc la Cotroceni consultări pentru desemnarea unui nou candidat. Criza intra astfel în a cincea lună. Reuters nota deja că blocajul politic exercita presiuni suplimentare asupra finanțelor publice și asupra perspectivei de rating a României.

Pozițiile politice sunt, fiecare în logica ei, procedurale: USR cere anticipate și refuză un guvern cu miniștri PSD. PSD a refuzat un guvern condus de Mureșan. UDMR spune că anticipatele nu rezolvă criza. Între timp, autoritățile pregătesc cadrul legislativ pentru eventualele anticipate.

Articolul 89 din Constituție spune că președintele poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere în 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. „Poate", nu „trebuie". Procedura care ar trebui să deblocheze procedura este ea însăși opțională.

În proiectul legislativ pregătit pentru alegeri anticipate, termenul de 75 de zile nu reprezintă pur și simplu „durata anticipatelor". El privește obligația ca data alegerilor să fie adusă la cunoștință cu cel puțin 75 de zile înaintea votării. Adică soluția la blocajul procedural vine, inevitabil, sub forma unei proceduri noi.

Moody's și celelalte agenții de rating au avertizat asupra riscurilor pe care le aduce prelungirea incertitudinii politice pentru consolidarea fiscală. Agențiile de rating sunt ultimele instituții din lume care mai citesc cu atenție ce facem, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri mai mult decât ne pune.

În 2009, trupa Divertis a scris exact acest episod, cu un avans de șaptesprezece ani.

Gelu, Glad și Menumorut vor să intre în cronici. Problema e că n-au fapte de arme — nimic de povestit, nicio bătălie, niciun masacru decent. Soluția lor e strict modernă: dacă nu poți face istorie, fă instituție. Hotărăsc să fondeze o republică.

Urmează simplificarea. Birocrația începe întotdeauna ca simplificare. Reduc procedura la esențial, apoi reduc corpul electoral la esențial — adică la ei trei. Trei oameni, un vot fiecare, nimic mai simplu. Și nu iese. Turul patruzeci, și tot nu iese, pentru că fiecare se votează pe sine.

Iar când blocajul devine evident, nu renunță la procedură. Extind electoratul. Îl adaugă pe Markó Béla, în speranța că votul lui va rupe echilibrul. Markó se votează pe sine.

Între timp, ungurii intră în Transilvania. Nu o cuceresc — nu e nevoie. Intră, pur și simplu, în timp ce se numără voturile.

Asta e toată teza, livrată ca poantă de televizor la ore mici. Procedura nu te oprimă doar. Te dezarmează. Oamenii care aleg instituția în locul faptei nu sunt neapărat lași sau proști; sunt oameni rezonabili care au înțeles că violența e urâtă și că numărătoarea e civilizată. Au perfectă dreptate. Singura lor eroare e să creadă că timpul petrecut numărând nu se consumă din altă parte.

Nichifor a numărat un imperiu întreg și a devenit pahar. Cei trei au numărat de patruzeci de ori și au pierdut provincia. Noi suntem la cinci luni și la a patra rundă de desemnare, iar soluția procedurală vine cu alte termene procedurale.

Nimeni nu e de vină. Asta e problema. Dacă ar fi cineva de vină, am ști cu cine să ne certăm.